Sufletul este sălaşul unde locuieşte adevărul lui Dumnezeu. Urechea şi mintea nu sunt altceva decât poarta şi aleea; sufletul îi este casă sau locuinţă.
Frumuseţea şi bucuria adevărului au ocupat poate în mare măsură avanposturile, au umplut străzile, şi s-au îmbulzit la porţi – însă realitatea lui poate fi cunoscută doar în suflet. Şi meditaţia este mijlocul prin care adevărul îşi începe călătoria de la poartă, de-a lungul străzii până la locuinţa sa cuvenită.
Pe parcursul Scripturii găsim câteva momente de început, sau dimineţi, dacă mă pot exprima astfel.
Una a fost creaţia – ziua de naştere a lucrărilor lui Dumnezeu – dimineaţa timpului. Citim în cartea Iov cum în acea vreme, când erau puse temeliile, „stelele dimineţii cântau împreună”.
Exodul a fost o alta dintre aceste dimineţi. Atunci a fost născut Israel ca naţiune, sau cel puţin era la începutul copilăriei sale. Domnul spune prin profetul Osea: „Când Israel era tânăr, l-am iubit, şi am chemat pe fiul Meu din Egipt”. Atunci a început un an nou , de parcă poporul abia se născuse. Luna Exodului a fost făcută începutul lunilor. Cântarea pe care Moise şi adunarea au cântat-o pe malurile Mării Roşii a sărbătorit viaţa dintre morţi, o dimineaţă a învierii.
Naşterea Domnului Isus a fost o alta. Acel eveniment a răsărit asupra lumii precum lumina dimineţii. Îl precedase o noapte foarte lungă şi tristă. Israel era rob şi era în ţărână. Nu mai erau semne. Glasurile ultimilor profeţi se stinseseră cu secole în urmă. Nici Urim, nici Tumim, nici efodul preotului nu mai aduceau mesaje sau răspunsuri de la Dumnezeu. Nicio glorie nu mai umplea templul. Oraşul păcii, locul unde lui Dumnezeu Îi plăcuse să locuiască pe pământ, nu mai era caracterizat de nimic deosebit, cu excepţia îngerului care tulbura din când în când apele din Betesda, atunci când puţini se aşteptau la aceasta, şi şi mai puţini se bucurau de ea. Dar naşterea Domnului Isus a fost ca o dimineaţă care a trezit creaţia; luminile multor alte zile au izbucnit împreună, ca să vestească faptul că noaptea cea lungă şi întunecată, a lăsat loc în cele din urmă unei dimineţi foarte strălucitoare şi voioase. Cerul s-a bucurat, la fel ca şi fiii lui Dumnezeu la creaţie. Îngerii, atât de bine cunoscuţi odinioară în Israel, au reapărut. Harul care acţionase în zilele de început ale patriarhilor s-a arătat iarăşi. Promisiunile făcute lui Avraam şi lui David, care prevesteau renaşterea poporului şi a împărăţiei, sunt citate şi repetate. Toate acestea sunt văzute cu aceast măreţ prilej, în această proaspătă oră a dimineţii în decursul căilor lui Dumnezeu. Iar copilul născut în Betleem este întâmpinat de profetul lui Dumnezeu ca „răsăritul din înălţime”, ca ivitul zorilor sau dimineaţă (vezi Luca 1 , 2).
Învierea Domnului a fost o alta dintre aceste dimineţi. A venit după cea mai întunecată noapte care fost vreodată pe faţa pământului. Dar a adus lumină, şi lumină adevărată. Era promisiunea, solul unei zile eterne. Era preschimbarea umbrei morţii în dimineaţă. „Se însera spre ziua întâi a săptămânii”, atunci când acest mare mister s-a dezvăluit – după cum citim în Matei 28 .
Împărăţia de o mie de ani va fi o alta dintre aceste dimineţi. Va fi zi după noapte, ziua lui Hristos după noaptea păcatului şi a morţii, lumea lui Hristos după lumea omului. „Cel care stăpâneşte peste oameni va fi drept, stăpânind în temere de Dumnezeu; Şi va fi ca lumina dimineţii,ca răsăritul soarelui, o dimineaţă fără nori, când din strălucirea soarelui, după ploaie, iarba verde încolţeşte din pământ.”
Acestea sunt scrise cu privire la această împărăţie viitoare (2. Samuel 23 ).
Cerul cel nou şi pământul cel nou vor fi o altă dimineaţă. Va fi cea de a doua naştere a creaţiei. „Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou,” spune profetul: „pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi trecuseră”. Pământul este numit locuinţă a dreptăţii, scena unde „Dumnezeu va fi totul în toţi”.
Cât de preţios este să vedem astfel cum răsare dimineaţă după dimineaţă, pe măsură ce trecem prin veacurile pe care le măsoară Scriptura.
Însă trebuie să contemplăm o altă privelişte. Omul a transformat iar şi iar dimineaţa lui Dumnezeu în umbra morţii. Creaţia, care a venit de la Dumnezeu atât de curată şi plină de bucurie, a fost rapid transformată într-o pustie a spinilor şi a ciulinilor. Pământul, care în ceasul dimineţii sale, mărturisise bucuria şi binecuvântările Domnului peste el, era blestemat. Israel, care a intonat pe malurile Mării Roşii cântarea învierii sale, a devenit un captiv în temniţele din Babilon, iar ţara gloriei a fost lăsată în paragină şi pustiită, călcată de picioarele asupritorilor necircumcişi. Soarele, care în dimineaţa de la Betleem a răsărit deasupra lumii ca lumină a ei, şi deasupra lui Israel ca promisiune a unei zile reînnoite, a apus în noaptea de la Calvar, căci omul păcătos L-a respins. Acelaşi binecuvântat Isus care s-a înălţat a doua oară peste lume şi peste Israel ca viaţă din moarte, aducându-ne lumină şi viaţă pentru eternitate cu El, trebuie acum să privească umbrele care scad şi pălesc ale creştinismului, care se vor încheia în curând în miezul nopţii judecăţilor apocaliptice. Împărăţia care va izbucni precum lumina unei „dimineţi fără nori”, se va încheia în marea apostazie a lui Gog şi Magog, în judecata morţii şi a iadului, şi a tuturor celor care nu sunt scrişi în cartea vieţii, şi în fuga cerurilor şi a pământului din faţa Celui care stă pe marele tron alb. Totuşi, pe acea dimineaţă a cerului nou şi a pământului nou, Dumnezeu o va menţine în frumuseţea şi prospeţimea ei dintâi pentru totdeauna. Nu vor exista umbrele serii ale stricăciunii şi răzvrătirii omului, nu va fi în istoria ei nici o noapte a judecăţii. Va fi menţinută ca singura zi veşnică, al cărei soare nu va apune niciodată.
Ce privelişti sunt acestea care se perindă în viziune înaintea noastră! Binecuvântatul Dumnezeu Îşi aşează iar şi iar temeliile Sale, ca în prospeţimea dimineţii, iar omul iar şi iar transformă dimineţile Sale în umbra morţii. Dar Dumnezeu nu poate locui în întuneric. El nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii – şi prin urmare, deşi omul nu se poate uni cu El în menţinerea luminii, ci afundă în întuneric întreaga scenă tot mereu, El Însuşi va duce la bun sfârşit gloria Sa şi Îşi va asigura propria Sa bucurie, şi după ce a chemat la început lumina din întuneric în ceasul dimineţii primei creaţii, va păstra în frumuseţe eternă dimineaţa celei de-a doua creaţii.