Dacă un copil şi-ar neglija de obicei tatăl şi nu şi-ar da osteneala să-i cunoască gândirea şi voia, este uşor să-ţi dai seama mai dinainte că, atunci când i s-ar prezenta o greutate, copilul nu ar fi în stare să înţeleagă ce i-ar făcea plăcere tatălui. Tot aşa, sunt unele lucruri pe care Dumnezeu le lasă ca probleme generale, pentru ca starea individuală a sufletului să fie pusă la încercare. Dacă, în locul cazului pe care l-am presupus al unui copil, ar fi vorba de o soţie faţă de soţul ei, desigur că, dacă ea ar avea sentimentele şi gândirea unei soţii, n-ar şovăi o clipă să cunoască ce i-ar plăcea lui; şi aceasta, chiar şi când el nu şi-ar fi exprimat dorinţa într-o anumită problemă. Şi nu se poate să scăpaţi de această probă: Dumnezeu nu va îngădui copiilor Săi să fie scutiţi de ea. "Dacă ochiul tău este curat (simplu), tot trupul tău va fi plin de lumină" (Matei 6:22 )
Oamenilor le-ar plăcea un mijloc comod şi uşor de cunoaştere a voii lui Dumnezeu, să aibă un fel de reţetă pentru orice problemă. Dar nu există cale pe care să fim siguri de voia Lui, fără să ţinem seama de starea sufletelor noastre. În plus, noi ne dăm adesea prea mare importanţă în ochii noştri; şi ne dezamăgim, presupunând o voie a lui Dumnezeu într-un caz sau în altul. Dumnezeu poate că nu are nimic să ne spună în mod deosebit, iar răul este în întregime în agitaţia pe care noi înşine o facem. Voia lui Dumnezeu poate că este ca noi să luăm în linişte un loc fără însemnatate.
Apoi noi căutam voia lui Dumnezeu, uneori dorind să ştim ce să facem în împrejurări în care singura Lui voie ar fi ca noi să nu ne aflăm nicidecum; şi unde, când cugetul ar fi cu adevărat la lucru, cel dintâi fapt pe care l-ar realiza ar fi să ne facă să părăsim locul în care ne aflăm. Voia noastră este cea care ne-a adus şi ne-a aşezat aici, şi totuşi ne-ar plăcea să ne bucurăm de mângâierea de a fi călăuziţi de Dumnezeu pe cărarea pe care noi înşine am ales-o. Şi un astfel de caz este foarte obişnuit!
Fiţi siguri că, dacă suntem destul de aproape de Dumnezeu, nu vom fi în încurcătură să cunoaştem voia Lui. Într-o viaţă lungă şi activă se poate întampla ca Dumnezeu, în dragostea Sa, să nu ne descopere totdeauna de îndata voia, ca noi să ne putem simţi dependenţa de a lucra potrivit propriei Sale voinţe. Totuşi, "dacă ochiul tău este curat (simplu), tot trupul tău va fi plin de lumină"; şi deci este clar că dacă tot trupul nu este plin de lumină, ochiul nu este sănatos. Veţi spune: Asta e o sărmană consolare! Răspund că este o consolare bogată pentru cei a căror dorinţa este să aibă un ochi curat şi să umble cu Dumnezeu; - şi nu, pentru a spune aşa, să se ferească de osteneala de a cunoaşte voia Lui, ci a căror dorinţa este să umble cu Dumnezeu. "Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică, pentru că vede lumina acestei lumi; dar dacă umblă cineva noaptea, se împiedică pentru că lumina nu este în el." (Ioan 11:9 ). Este mereu acelaşi principiu. "Cine Mă urmează pe Mine nicidecum nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (Ioan 8:12 ). Nu puteţi fi scutiţi de această lege morală a creştinismului. "De aceea şi noi, din ziua când am auzit, nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem ca să fiţi umpluţi de cunoştinţa voii Lui, în orice înţelepciune şi pricepere spirituală, ca voi să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, în toate plăcuţi Lui, aducând rod în orice lucrare bună şi crescând prin cunoaşterea lui Dumnezeu" ( 1:9,10 ). Legătura dintre aceste lucruri este de o însemnătate imensă pentru suflet: Domnul trebuie să fie cunoscut în mod intim, dacă vrea cineva să meargă pe o cale vrednică de El; şi apoi în felul acesta creştem în cunoştinţa voii lui Dumnezeu. " Şi aceasta mă rog, ca dragostea voastră să prisosească tot mai mult în cunoştinţă şi în orice pricepere, ca voi să le deosebiţi pe cele alese, ca să fiţi curaţi şi fără vină pentru ziua lui Hristos" ( 1:9,10 ). În sfârşit, este scris că omul duhovnicesc "judecă toate lucrurile şi el nu este judecat de nimeni" ( 2:15 ).
"Dacă doreşte cineva să facă voia Lui", spune Domnul Isus, "va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu"(Ioan 7 .17). Aceasta este tocmai ascultarea credinţei... Şi El nu îmi va arăta voia Sa, pâna ce nu găseşte în mine un duh de ascultare.
Deci voia lui Dumnezeu, o voie deosebit de preţioasă, poate să fie înţeleasă de noi numai potrivit stării noastre duhovniceşti. În general, dacă noi judecăm împrejurările, Dumnezeu este Cel ce ne judecă pe noi şi starea noastră. Partea noastră este să ne ţinem strâns alipiţi de El. Dumnezeu n-ar fi bun cu noi, dacă ne-ar permite să-I descoperim voia fără să fim aproape de El. S-ar părea mai uşor să ai un fel de "duhovnic"; şi noi ne-am cruţa astfel descoperirea şi osândirea stării noastre morale. De aceea, dacă ai căuta cum să descoperi voia lui Dumnezeu fără aceasta, ai căuta rău; şi este tocmai ce vedem zilnic. Un creştin este în îndoială, în încurcătură; un altul, mai duhovnicesc, vede atât de clar ca lumina zilei şi se miră, nu vede vreo dificultate şi sfârşeşte prin a înţelege că ea se află numai în starea de suflet a celuilalt. "Cine nu are acestea, este orb cu vederea scurtă" (2. Petru 1:9 ).
(Duhul Sfânt ne călăuzeşte în cunoaşterea voii lui Dumnezeu şi atunci nu este cazul nici măcar să te rogi. Dacă am o înţelegere duhovnicească despre un anumit lucru, aceasta poate să fie totuşi în urma rugăciunilor de mai înainte... Şi cineva poate se roagă pentru un anumit lucru, tocmai din cauză că nu este într-o comuniune bună cu Dumnezeu.)
În ce priveşte împrejurările, un credincios poate fi călăuzit de ele. Scriptura spune acest lucru. Este ceea ce înseamnă a fi "strunit cu un frâu şi o zăbală", pe câtă vreme făgăduinţa şi privilegiul celui ce are credinţa este: "Eu te voi instrui şi te voi învăţa calea pe care trebuie să mergi; Eu te voi sfătui, având ochiul Meu asupra ta" (Psalmul 32:8 ). Dumnezeu care este credincios ne-a dat făgăduinţa de a ne călăuzi – fiind atât de aproape de Dumnezeu încât să înţelegem printr-o simplă privire a Sa. El ne înştiinţează să nu fim ca un cal sau ca un catâr care nu pot înţelege voinţa, gândurile sau dorinţele stăpânului lor. Este nevoie ca aceştia să fie ţinuţi la locul lor, cu frâul şi zăbala. Fără îndoială, chiar şi acest lucru este mai bun decât să faci un pas greşit, să cazi şi să te împotriveşti Lui care te poate conduce; dar este o stare tristă să fii călăuzit de împrejurări. Fără îndoială, de asemenea, este îndurare din partea lui Dumnezeu să lucreze în felul acesta, dar este foarte trist din partea noastră.
(Chiar şi pentru apostolul Pavel, opreliştea de a intra în Bitinia (Fapte 16:7 ) nu a fost călăuzirea lui Dumnezeu în cel mai înalt grad al ei. A fost o călăuzire binecuvantată, deşi nu în felul cel mai înalt pe care îl cunoştea apostolul. A fost mai mult ca strunirea unui cal sau unui catâr şi nu înţelegerea gândului lui Dumnezeu izvorâta din comuniunea cu El.)
Totuşi aici trebuie facută o deosebire între a judeca ce are cineva de facut în anumite împrejurări şi a fi condus de ele. Cine se lasă condus totdeauna de ele, lucreaza în întuneric în ce priveşte cunoaşterea voii lui Dumnezeu. Nu este nimic moral într-o astfel de călăuzire; este o forţă din afară care te constrânge. Desigur, este posibil ca eu să nu ştiu mai dinainte ce trebuie să fac; nu ştiu ce împrejurări se pot ivi şi prin urmare nu se pot lua hotărâri. Dar în clipa în care împrejurările se arată, judec cu o convingere deplină şi de la Dumnezeu, care este calea voii Sale, precum şi intenţia şi puterea Duhului. Acest lucru cere o stare duhovnicească şi o comuniune bună cu Dumnezeu. Înseamnă nu a fi îndrumat de împrejurări, ci a fi îndrumat de Dumnezeu în ele, fiind destul de aproape de Dumnezeu pentru a fi în stare să judeci, de îndată, ce este făcut, imediat ce împrejurările iţi vin înainte.
Mulţi vorbesc de providenţă ca de o călăuza. Providenţa îndrumeaza ceva, dar ea niciodată nu călăuzeşte, la drept vorbind; ea îndrumeaza lucrurile. Mă duc într-un loc să predic şi aflu când ajung la gara că trenul plecase. Dumnezeu a îngăduit acest lucru - şi eu ar trebui să fiu mulţumit că trenul plecase. Dar această întamplare nu arată deloc că Dumnezeu m-a călăuzit. Dacă ar fi trebuit într-adevăr să ma duc, n-aş fi pierdut trenul. Voia mea era să ma duc. Tot ce primim prin această îndrumare a providenţei este foarte binecuvântat. Dar aceasta nu este călăuzirea prin Duhul lui Dumnezeu, nici călăuzirea pe care o face Dumnezeu cu "ochiul", ci mai degrabă cu "frâul".)
În ce priveşte impresiile, Dumnezeu desigur că poate face să ţi se trezească în suflet anumite lucruri. Dar, în acest caz, felul în care se prezintă acest lucru şi caracterul lui moral vor fi atât de clare ca soarele la amiază. În rugăciune, Dumnezeu poate alungă din inima noastră unele influenţe ale firii pământeşti, care, fiind distruse, lasă loc pentru alte influenţe duhovniceşti, luându-le locul în suflet. Apoi El ne face să simţim însemnătatea unei datorii, care poate că fusese cu totul întunecată de preocuparea cu alte lucruri.
Aceasta poate avea loc chiar şi între două persoane. Una din ele poate că nu are îndeajuns o înţelegere spirituală ca să descopere ce este drept; dar în clipa în care altă persoană îi arată, înţelege că acesta este adevărul. Nu toţi sunt ingineri, dar un simplu cărutaş ştie când un drum este bine făcut. Apoi impresiile care vin de la Dumnezeu nu rămân mereu simple impresii. Şi de obicei ele sunt clare, când Dumnezeu le-a produs. Nu mă îndoiesc, totuşi, că El deseori le dă duhului nostru, când umblăm cu El şi Îi auzim glasul.
Când se ivesc piedici ridicate de Satan, nu se poate spune că Dumnezeu Însuşi n-ar putea îngădui aceste piedici pentru vreun anumit scop bun; gândesc la piedici cauzate de acumularea răului în împrejurările care ne înconjoară.
De asemenea n-ar trebui să existe caz în care o persoană să acţioneze fără să cunoască voia lui Dumnezeu. Singura regulă, care poate fi dată, este ca, niciodată, să nu acţionam, când nu ştim care este voia lui Dumnezeu. Voia Lui trebuie să fie atât motivul, cât şi regula noastră de purtare. Şi până ce voia Sa va fi arătată, trebuie să lipsească orice motiv adevărat pentru noi.
Dacă lucrezi în recunoştinţă în această privinţă, eşti în voia împrejurărilor; totuşi Dumnezeu poate întoarce totul spre binele copiilor Săi. Dar de ce să acţionăm când nu ştim care este voia Lui? Este nevoie să acţionam mereu din cauza că aşa ne împinge nevoia? Dacă fac ceva cu siguranţa deplină că fac voia lui Dumnezeu, atunci este clar că o piedică nu ar mai fi decât o punere la probă a credinţei mele şi nu ar trebui să mă oprească în loc. Ea ne opreşte poate din cauza lipsei noastre de credinţă. Şi aceasta, deoarece dacă nu umblăm destul de aproape de Dumnezeu în simţământul nimicniciei noastre, vom duce lipsă de credinţă pentru a săvarşi ceea ce avem destulă credinţă ca să înţelegem.
Când noi ne facem voia sau suntem neatenţi în umblarea noastră, Dumnezeu în îndurarea Sa poate să ne facă atenţi printr-o piedică ce ne opreşte pe loc, dacă ne uitam cu băgare de seama la ea, pe când "cel nebun merge înainte şi este pedepsit". Dumnezeu poate îngădui, acolo unde este multă activitate şi trudă, ca Satan să ridice piedici, pentru ca noi să putem fi ţinuţi în dependenţă de Domnul, dar Dumnezeu nu îngăduie niciodata ca Satan să lucreze altfel, decât prin firea pământească. Dacă lăsăm uşa deschisă, dacă ajungem să ne despărţim de Dumnezeu, Satan ne poate face rău. Dar altminteri silinţele lui sunt doar încercarea credinţei, ca să ne înştiinţeze de un pericol sau cursă – de ceva care ne-ar face să ne înălţăm în ochii noştri. Încercarea lui devine un instrument pentru corectarea noastră. Adică Dumnezeu îngăduie ca Satan să ne întristeze şi să ne facă să suferim în firea pământească, pentru ca omul dinăuntru să fie păzit de rău. Dacă este vorba şi de altceva, atunci probabil numai "dar" şi "dacă" al nostru ne-ar opri, sau poate urmările nepasării noastre care a deschis o uşă lui Satan, să ne tulbure prin îndoieli şi greutăţi închipuite între Dumnezeu şi noi, din cauză că nu vedem mai clar. Căci "cel născut din Dumnezeu se păzeşte el însuşi şi cel rău nu-l atinge" (1. Ioan 5:18 ). Într-un cuvânt, întreaga problemă este morală. Dacă vreo problemă deosebită se iveşte şi la prima ei arătare n-o putem rezolva, vom afla că deseori nici n-ar fi fost vreo astfel de problemă, dacă poziţia noastră nu ar fi fost greşită – dacă noi am fi fost mai înainte într-o stare sufletească bună şi am fi avut o viaţă statornică. Într-un astfel de caz, tot ce avem de făcut este să ne smerim pentru întreaga problemă.
Acum să vedem dacă Scriptura ne prezintă unele principii potrivite să ne îndrumeze. Este clar că aici o stare duhovnicească buna este lucrul esenţial – este totul.
Regula de a face ce ar face Isus în cutare sau cutare împrejurare este excelentă, acolo şi când ea se poate aplica. Dar suntem noi în împrejurările în care se găsea Domnul Isus?
Apoi este de folos deseori să mă întreb pe mine însumi de unde îmi vine dorinţa sau gândul de a face aceasta sau aceea. Am înţeles că numai această întrebare este hotărâtoare pentru mai mult de jumătate din greutăţile pe care le confruntă creştinii. Restul celor care rămân sunt rezultatul grabei noastre sau a păcatelor noastre făcute mai înainte. Dacă un gând vine de la Dumnezeu şi nu de la firea pământească, atunci trebuie doar să ne adresăm lui Dumnezeu ca să ştim felul şi căile de a-l realiza, şi vom fi în curând îndrumaţi. Sunt cazuri când ai nevoie să fii călăuzit, nu totdeauna fără motive; cum ar fi când stau în cumpănă, dacă este să fac o vizită sau altceva asemănător. O viaţă de dragoste mai arzătoare, sau de dragoste arătată într-un fel mai priceput, sau îndreptată în lucrare ca să fie mai aproape de Dumnezeu, va limpezi motivele într-un caz sau altul. Şi adesea vom vedea că partea noastră în toate acestea nu a fost decât egoism.
Dacă se pune întrebarea: dar dacă nu este vorba nici de dragoste, nici de ascultare? Atunci răspund că ar trebui să-mi arăţi o pricină de a acţiona. Dacă nu este nimic altceva decât propria ta voinţă, nu poţi face ca înţelepciunea lui Dumnezeu să cedeze în faţa voii tale. Aici este de asemenea izvorul unor alte multe greutăţi pe care Dumnezeu nu le va rezolva niciodată. În aceste cazuri, în harul Sau El ne va învăţa ascultarea şi ne va arăta cât de mult timp am pierdut în propria noastră activitate. În sfârşit, "El va face ca cei blânzi să umble în neprihănire şi El va învăţa calea pe cei smeriţi".
Ţi-am scris despre acest subiect tot ce pot avea în minte în această clipă. Aminteşte-ţi că numai înţelepciunea lui Dumnezeu ne conduce pe calea voii Sale; dacă propria noastră voinţă este la lucru, Dumnezeu nu se poate pleca în faţa ei. Acesta este lucrul de căpetenie descoperit. Este chiar secretul vieţii lui Hristos. Nu cunosc alt principiu de care Dumnezeu S-ar putea sluji, decât că El poate ierta şi face ca toate să lucreze spre binele nostru.
Şi chiar dacă sunt nedumeriri cu privire la călăuzirea Sa, El îl îndrumează pe omul cel nou, care nu are altă voinţă decât Hristos. El dă morţii pe omul cel vechi şi în felul acesta ne curăţeşte ca să aducem roadă. "Iată, vin să fac voia Ta Dumnezeule... Îmi găsesc plăcerea să fac voia Ta". Este treaba portarului să stea de pază la uşă; dar, făcând aşa, el face voia stăpânului Său.
Fiţi siguri că Dumnezeu face mai mult în noi decât facem noi pentru El; şi ce facem noi este pentru El numai în masura în care El Însuşi face acest lucru pentru noi.
Adaug cu privire la un principiu arătat mai sus, că noi suntem sfinţiţi pentru "ascultarea lui Isus Hristos". Şi El a venit să facă voia Tatălui Său, fără de care El nu a făcut nimic. Astfel, în ispitirea din pustie, Satan a încercat să-L facă să lucreze potrivit propriei sale voinţe, în lucruri care nu erau chiar rele în aparenţă. Tatăl tocmai Îl recunoscuse ca pe Fiul Său; Satan Îl ispiteşte, spunând: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca aceste pietre să se facă pâini". Dar Isus era rob şi răspunsul Său a fost prin a nu face nimic, deoarece nu era voia Tatălui să facă ceva în această privinţă: "Omul trăieşte nu numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu". Şi cum nu era cuvânt de la Dumnezeu pentru acea împrejurare, Isus nu a făcut nimic. Satan nu a putut face mai mult. Deşi totdeauna gata să facă bine, El nu se grăbeşte când Maria şi Marta au trimis să-I spună: "cel pe care-l iubeşti este bolnav". Când El se duce mai târziu, înţelepciunea lui Dumnezeu este arătată în aşa fel încât o mărturie a puterii dumnezeieşti a lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu a fost dată prin învierea lui Lazăr. Astfel deci, când voia lui Dumnezeu nu este arătată, înţelepciunea noastră stă în a aştepta până ce ea va fi arătată. Este voia lui Dumnezeu ca, plini de râvnă pentru lucruri bune, să facem totdeauna binele; dar nu putem merge înainte de timp. Şi lucrarea lui Dumnezeu este făcută cum trebuie numai când El este Cel ce o face.