Aş vrea să spun câteva cuvinte despre distrugerea completă a eului care a avut loc la cruce. Crucea reduce eul la zero. În ce slabă măsură trăim aceste adevăruri! Să privim la Isus şi vom înţelege cât de puţin cunoaştem puterea crucii în ce priveşte lepădarea completă de noi înşine.
Privind la Isus vedem un Om care, din punct de vedere omenesc, era cu totul neprihănit; şi de asemenea un Om în care locuia ”trupeşte întreaga plinătate a dumnezeirii”; şi, cu toate acestea, care a fost drumul pe care a mers El? Ce a însemnat crucea pentru El? Unde L-a condus această cruce? La abandonarea completă a acestei neprihăniri umane şi, de asemenea, la abandonarea întregii puteri divine. Puterea desăvârşită a dragostei Sale a putut fi văzută nu doar în faptul că El nu a căutat să-Şi facă voia Lui Însuşi şi deşi ”fiind în chip de Dumnezeu, nu a considerat ca un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu, ci S-a golit de Sine Însuşi, luând chip de rob” (Filipeni 2 ), luând locul pe care noi îl meritam pentru neascultarea noastră; ci de asemenea prin faptul că, chiar şi în acest loc pe care El l-a luat din dragoste, El a consimţit să fie cu totul respins - să fie făcut nimic, în aşa fel încât dragostea să strălucească în toată puterea ei.
Firea pe care o purtăm în noi este capabilă de subtilităţi nebănuite; când arătăm dragoste cuiva, ne aşteptăm la apreciere pentru gestul nostru; când lucrurile nu stau aşa, când am dat vreo dovadă de afecţiune şi nu am primit nimic în schimb, nici măcar un cuvânt de mulţumire, inimile ne sunt descurajate şi se răcesc în privinţa manifestării dragostei. Punând la inimă problemele altora, poate ni s-a întâmplat să experimentăm în vreun fel ceea ce este scris în Epistola a doua către Corinteni : ”... iubindu-vă mai mult, sunt iubit mai puţin” (1. Corinteni 12:15
); după ce ne-am smerit pe noi înşine, poate am aflat din experienţă că singura consecinţă a fost şi mai multă desconsiderare din partea celorlaţi, mai multă umilire. Aşa a fost şi Domnul Isus. Deşi era plin de răbdare şi bunătate, a fost lăsat la cheremul răutăţii lui Satan şi, în vreme ce împlinea slujba Sa de dragoste, ce a primit de la noi? Omul a profitat de smerirea Lui ca să Îi arate cel mai adânc dispreţ. El era ”ocara oamenilor şi dispreţuitul poporului”; Îl încolţeau din toate părţile: ”Nişte câini M-au înconjurat, o ceată de răufăcători m-au împresurat mi-au străpuns mâinile şi picioarele; mulţi tauri m-au înconjurat, cei puternici din Basan m-au împresurat; şi-au deschis gura împotriva mea ca un leu care sfâşie şi răcneşte” (Psalmul 22
). ”Am aşteptat compătimire, dar degeaba, şi mângâietori, dar n-am găsit niciunul” (Psalmul 69
). ”Chiar şi prietenul meu apropiat, în care mă încredeam şi care mânca pâinea mea, a ridicat călcâiul împotriva mea” (Psalmul 41
). Mai mult, ucenicul care se arătase cel mai zelos în a-şi declara devotamentul faţă de Domnul, până acolo că spusese: ”Dacă toţi se vor poticni de Tine, eu niciodată nu mă voi poticni”, L-a tăgăduit jurând şi blestemându-se.
Isus nu a găsit nicio consolare pentru durerea Sa, nicio mângâiere din partea oamenilor. Aici ne este descoperită adâncimea versetului: ”Şi Tu, Doamne, nu te depărta!” (Psalmul 22
). Respins cu dispreţ de cei cărora le slujea din dragoste, aflat în mare strâmtorare, ameninţat chiar de cei cărora le aducea mântuirea, sufletul Său se îndreaptă către Dumnezeu: ”Şi Tu, Doamne, nu Te depărta!”. Dar Dumnezeu Îşi ascunsese faţa. ”Dumnezeul meu! Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?”
Este momentul în care Isus dă piept cu întunericul şi cu mânia lui Dumnezeu în toată puterea lor. Nu avea înţelegere din partea nimănui şi Îl înconjura ura de moarte a oamenilor; deasupra Lui apăsa un întuneric gros; era lipsit de toate, dar nu şi de puterea dragostei Sale. ”Mă afund în noroi adânc şi nu este loc de pus piciorul; am intrat în adâncimile apelor şi şuvoiul m-a acoperit” (Psalmul 69 ). Valurile şi talazurile au trecut peste El şi totul era înghiţit de ape, totul, în afară de dragoste - şi dragostea Îi dădea putere.
Iubirea a fost mai puternică decât orice altceva; şi ţinta acestei iubiri eram noi.
Privindu-L în aceste clipe, în lepădarea Lui completă de Sine Însuşi, înţelegem ceva din adâncimile dragostei. Cu toate că în ceea ce Îl privea renunţase la toate, plinătatea dragostei nu L-a părăsit niciodată, pentru că El e Dumnezeu şi Dumnezeu e dragoste. Am găsit, dragi fraţi, plinătatea dragostei în Isus şi aceasta este partea noastră în veci de veci; vom cunoaşte, vom gusta această dragoste pentru totdeauna.
Când Isus ”mergea din loc în loc” aici jos, trecea ”făcând bine” (Faptele Apostolilor 10:28 ); oricât de smerit şi umil a fost, nu putea să nu se folosească de puterea Sa pentru a face binele; trebuia să Şi-o manifeste. În faptele făcute de Domnul Isus pe pământ exista deci ceva pe care inima omului trebuia să îl recunoască şi să îl aprecieze. Noi oamenii ne bucurăm să fim vindecaţi de boli şi când Isus învia morţii, mulţimile se bucurau că prietenii le sunt aduşi la viaţă… Dar la cruce nu s-a mai văzut nimic din această putere; nicio minune, ci doar slăbiciune şi umilinţă. Isus a fost ”răstignit în slăbiciune” (2. Corinteni 13:4 ). Încercat de oameni, ispitit de Satan, abandonat de Dumnezeu, crucea nu arată decât dragostea Domnului Isus, adâncimea, bogăţia, plinătatea dragostei Sale, acea dragoste care este pentru totdeauna moştenirea noastră fericită şi binecuvântată.
Inima firească a fiecăruia dintre noi urăşte puterea crucii. Iubim ce place ochilor noştri; căutăm aici jos măcar puţină cinstire. Crucea năruie toată mândria orgolioasă a omului şi de aceea nu ne place. Preaiubiţi fraţi, să ne cercetăm fiecare în privinţa aceasta: suntem cu adevărat dispuşi să acceptăm crucea cu tot ce înseamnă ea şi să spunem ”Nu îmi mai trebuie nimic altceva”? „Departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea e răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume” (Galateni 6:14 ). Pot inimile noastre să se odihnească cu încredere deplină pe faptul că Isus este partea nostră pentru veşnicie, că rămânând în El rămânem în Dumnezeu, în ”Dumnezeu care este dragoste”? Mulţi creştini caută tocmai lucrurile care îi împiedică să cunoască puterea acestei iubiri în inimile lor. E imposibil să avem în inimă în acelaşi timp dragoste şi mândrie. Tot ce hrăneşte eul, din orice sursă ar veni - onoruri, talente, cunoştinţă, bogăţii, prieteni, părerea bună a oamenilor, tot ce face plăcere omului firesc - alimentează orgoliul nostru, ne întunecă aprecierea cu privire la valoarea Domnului Hristos şi ne fură deplinătatea bucuriei dragostei Sale.
Fie ca Domnul să ne lumineze ca să înţelegem ce înseamnă a fi ”răstigniţi faţă de lume”; şi, dragi fraţi, să Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce smereşte eul nostru.