comori.org
comori.org

Credinţa şi urmele paşilor ei

J. N. Darby

Nimeni nu poate nega că există un principiu care lucrează în mod real în această lume şi care atrage în mod vădit ura şi împotrivirea oamenilor. Aşa au stat lucrurile de la Abel şi până în zilele noastre.

Lumea şi-a urmat întotdeauna cursul şi continuă să şi-l urmeze. Însă în mijlocul acestei stări de lucruri a existat şi există un principiu, o motivaţie, care stârneşte ostilitatea şi judecata mândră a lumii. Iată istoria oraşului în care locuim şi cea a lui Cain şi Abel, lucru valabil pentru orice veac şi orice ţară. Vedem că întotdeauna oamenii credinţei au constituit ţinta urii omului. Dumnezeu însă i-a recunoscut mereu ca fiind ai Săi. „Alţii”, citim, „au suferit batjocuri şi biciuiri, lanţuri şi închisoare, au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferăstrăul, ispitiţi, au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capră, lipsiţi de toate, prigoniţi, primiţi rău, ei, de care lumea nu era vrednică...” (Evrei 11:36-38 ). În acest pasaj Dumnezeu ne oferă istoria lor. El nu intervine; îi lasă „lipsiţi de toate, prigoniţi, primiţi rău”. Nu judecă această lume, iar ea îşi urmează cursul. Lucrurile nu vor sta întotdeauna aşa, însă aceasta este situaţia în prezent. „Fiindcă judecata împotriva răului nu este degrabă adusă la îndeplinire, de aceea este plină inima oamenilor de dorinţa de a face rău”. Această lume nu este lumea lui Dumnezeu, iar El Se interpune în calea ei atât de puţin, încât atunci când copiii Lui sunt „lipsiţi de toate, prigoniţi, primiţi rău”, El nu intervine. Lumea s-a depărtat de El şi El nu o mai recunoaşte.

Găsim acelaşi lucru în mesajul către îngerul adunării din Smirna, în cartea Apocalipsa: „Iată, Diavolul va arunca în închisoare pe unii dintre voi, ca să fiţi încercaţi. Şi veţi avea un necaz de zece zile”. Cum vine asta? N-ar putea El interveni? „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii”. Există nădejde, dar într-o altă sferă. Dacă cineva vrea să umble cu Dumnezeu, trebuie să umble prin credinţă, căci străbate o lume unde Dumnezeu nu este recunoscut şi în care Dumnezeu nu intervine – o lume care se coace pentru judecată. El trimite o mărturie; şi exact în măsura în care suntem credincioşi mărturiei Sale, prinţul lumii acesteia ne va chinui. „Dar vă spun”, le zice Domnul Isus ucenicilor, „că Ilie a şi venit şi ei nu l-au recunoscut, ci i-au făcut ce-au vrut. Tot aşa va suferi şi Fiul Omului din partea lor”. Acesta este caracterul lumii. Dumnezeu poate într-adevăr dirija lucrurile printr-o providenţă tainică, însă caracterul ei rămâne acelaşi. Credinţa îşi are propria mărturie şi ştie că Dumnezeu nu recunoaşte această lume. „Îţi mulţumim, Doamne Dumnezeule Atotputernice, care eşti şi care erai, că ai luat puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Şi neamurile se umpluseră de mânie, dar a venit mânia Ta şi timpul ca cei morţi să fie judecaţi şi să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei care se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să distrugi pe cei care distrug pământul!” (Apocalipsa 11:17,18 ). Până atunci ei trebuie să trăiască prin credinţa în ceea ce este nevăzut.

Aceasta constituia o încercare deosebită pentru evrei. Religia lor era una care se baza pe vedere. Aveau un sistem care cuprindea un templu vizibil, jertfe, o preoţie şi alte lucruri ca acestea. Ei se aşteptau să-L vadă pe Mesia. Când L-au văzut, L-au urât şi L-au dat la moarte; acum acest Mesia Se dusese la cer. Devenind creştini, ei pierduseră tot ceea ce posedau şi nu câşigaseră nimic – nimic palpabil pentru carne. Era deci o continuă tentaţie pentru ei să tăgăduiască un Mesia nevăzut şi să se întoarcă la lucrurile văzute.

Apostolul face un fel de rezumat în capitolul 11 din Evrei şi arată că toţi cei care, de-a lungul istoriei, au obţinut „o bună mărturie”, au obţinut-o numai prin credinţă. Oamenii ne socotesc nebuni. O definiţie a nebuniei poate fi aceea că cel care suferă de ea acţionează foarte consecvent în vederea unui scop pe care nimeni nu-l vede şi nu-l crede a fi adevărat. Garanţia celui credincios însă este cuvântul lui Dumnezeu. Din momentul în care el acţionează pe baza a ceea ce vede, încetează să mai acţioneze ca şi creştin. Hristos Însuşi a trăit, în acest sens, viaţa de credinţă. Această viaţă de credinţă o avem descrisă în capitolul dinaintea noastră, nu mântuirea, nici dobândirea păcii pe drumul credinţei. Există o singură excepţie (Abel), dar şi aceasta doar într-o anumită măsură. Credinţa este privită aici ca puterea prin care toţi aceştia au umblat.

Există două aspecte ale credinţei. Unul priveşte pacea sufletului, celălalt puterea pentru umblare. Dacă vorbesc de credinţă, mă pot referi la credinţa într-o mărturie – cineva îmi spune un lucru, iar eu îl cred. Dar mai există un sens în care eu pot avea credinţă în acel om; anume, să-mi pun încrederea în el. Adesea noi confundăm aceste două lucruri. Există mărturia lui Dumnezeu, pe care trebuie s-o cred; dar mai există şi o încredere în Dumnezeu, care constituie puterea pentru umblarea mea. Ceea ce-mi oferă pace este primirea mărturiei lui Dumnezeu; însă îmi trebuie încredere (confidenţă) în Dumnezeu pentru a avea putere să umblu înaintea Lui. Nu trebuie să confundăm această încredere în Dumnezeu cu credinţa în mărturia Lui. Găsim aceste două lucruri în viaţa lui Avraam. Dumnezeu l-a chemat, i-a arătat stelele cerului şi i-a zis: „Aşa va fi sămânţa ta”, iar Avraam „L-a crezut pe Dumnezeu”. Când a fost să-l aducă jertfă pe Isaac, nu a mai fost vorba de credinţa într-o mărturie făcută de Dumnezeu, ci el s-a încrezut în Dumnezeu.

Iată-mă, un păcătos, conştient de păcatul meu; cum pot să mă încred în Dumnezeu? Ştiu că El este un Dumnezeu sfânt, care urăşte păcatul; cum aş putea deci să mă încred în El? Nu îndrăznesc să intru în prezenţa Sa cu păcatul asupra mea. Ce pot să fac în această privinţă? N-are rost să neg sfinţenia lui Dumnezeu, nici nu pot să-mi îndepărtez păcatul. Dumnezeu însă îmi spune că păcatul meu este înlăturat, iar eu Îl cred. Asta nu înseamnă încredere în puterea Lui. Lucrul care-mi oferă pacea este primirea mărturiei Lui. Duhul meu nu-şi poate găsi odihna câtă vreme sunt conştient de păcatul meu, dacă nu ştiu că acest păcat nu-mi este ţinut în socoteală. Dumnezeu vede păcatul meu exact aşa cum este el, aşa că nu e de ajuns ca eu să fiu mulţumit de mine; trebuie neapărat ca Dumnezeu să fie mulţumit de mine. Există o luptă care se desfăşoară în sufletul ce doreşte să fie mulţumit cu sine însuşi. Dacă ar crede mărturia lui Dumnezeu, ar căpăta pacea. Acest lucru se întâmplă fiindcă sufletul respectiv n-a ajuns încă să-şi constate păcătoşenia totală. Nu se pune deci problema dacă am sau nu păcat, ci dacă Îl cred pe Dumnezeu când îmi spune că acest păcat a fost înlăturat. Există o lucrare a Duhului Sfânt în tot acest proces, nu ca să producă ceea ce m-ar satisface pe mine, ci pentru a mă aduce la punctul când să spun: Totul este pierdut în ce mă priveşte. Dumnezeu adesea îngăduie să ne chinuim în încercările noastre de a deveni mai buni; în astfel de cazuri suntem ca omul scufundat în mlaştină, care încearcă să-şi scoată un picior afară şi nu face decât să-l afunde şi mai mult pe celălalt. Răspunsul la toată această stare se găseşte în adevărul binecuvântat al evangheliei, prin lucrarea Domnului Isus, anume că „prin El suntem îndreptăţiţi de toate lucrurile” (Fapte 13:38,39 ). Acum realizez că Dumnezeu Se odihneşte în mod perfect; Se odihneşte în Domnul Isus, satisfăcut pe deplin. Hristos spune: „Am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac”; iar Dumnezeu Îi răspunde: „Şezi la dreapta Mea”. Sufletul mi se odihneşte, fiindcă văd desluşit că Dumnezeu nu mai are absolut nimic împotriva mea. Există însă adesea un astfel de conflict sub apăsarea vinovăţiei, până când sufletul capătă pace.

Umblarea prin credinţă este cu totul alt lucru. Orice ar veni peste mine, încercare, necaz, cernere, temelia păcii mele rămâne neatinsă. Dacă această temelie n-ar fi fost o dată pentru totdeauna stabilită, n-ar putea fi niciodată în viitor. De ce? Fiindcă Dumnezeu spune că „fără (nu „stropire”, ci) vărsare de sânge, nu este iertare” (Evrei 9:22 ). Deci, dacă această lucrare n-ar fi perfect făcută, Hristos ar trebui să moară din nou, să-Şi verse sângele încă o dată. Însă totul s-a încheiat. Duhul lui Dumnezeu mă va face să văd acest lucru, însă lucrarea este încheiată. Ascult aceste cuvinte ale Domnului Isus: „Eu Te-am preamărit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac”, şi spun: „Totul a fost împlinit”.

Acum văd drumul credinţei deschis înaintea mea. Sunt sigur că Dumnezeu mă iubeşte şi că nu are pentru mine nimic altceva decât dragoste; prin urmare mă pot încrede în El. Îi cunosc iubirea. El m-a mântuit pe când eram un păcătos, iar acum, ca credincios, mă pot încrede în dragostea Lui. Remarcaţi ordinea în care aceste lucruri sunt prezentate aici. Pentru credinţă, ceea ce este nevăzut devine la fel de aproape şi de real ca şi cum am vedea cu ochii fizici (vers.1); ba chiar mai real decât atât, fiindcă lucrurile văzute sunt înşelătoare, însă nu şi cele comunicate inimii de către Duhul. Prin credinţă cunoaştem că totul a fost creat prin cuvântul lui Dumnezeu (vers.3). Apoi (vers.4) vedem temeiul important pe care un suflet se poate apropia de Dumnezeu. Să privim puţin la caracterul distinctiv al jertfei lui Abel.

Ceea ce Cain I-a adus lui Dumnezeu l-a costat mai mult decât ceea ce a adus Abel. Cain nu era un om care nu avea nimic de a face cu religia; el I-a oferit ceva lui Dumnezeu, s-a închinat înaintea Lui, şi a fost cu totul respins. El nu era un ateu, ci un închinător; însă un închinător respins. Închinarea lui era bazată pe necredinţă. El, un păcătos, un om afară din paradis, a crezut că poate merge la Dumnezeu ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La fel şi astăzi, oamenii cred că pot să I se închine lui Dumnezeu ca şi cum I-ar face Acestuia o favoare. Ce a adus Cain ca jertfă? Exact lucrul care avea pecetea blestemului asupra lui. Dumnezeu spusese: „Blestemat este acum pământul din cauza ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci plantele de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea”. Aşa se întâmplă cu oricine care crede că poate să se închine („să-şi împlinească datoria”, cum spun oamenii) lui Dumnezeu în felul acesta; aşa ceva înseamnă tăgăduirea întregului adevăr cu privire la starea omului căzut.

Ce face Abel? Un lucru cu totul diferit: el aduce un miel înjunghiat; se apropie de Dumnezeu prin intermediul morţii (în principiu, prin intermediul ispăşirii făcute de Hristos). Abel aşează între el şi Dumnezeu mărturia unei jertfe împlinite. „Prin credinţă Abel a adus lui Dumnezeu o jertfă”. Înainte de lucrarea Domnului Isus Hristos, era descoperit credinţei că această lucrare avea să fie făcută. Era ca şi cum aş spune unui datornic aflat la închisoare: „Îţi voi plăti întreaga datorie”. Lucrarea de care noi ne bucurăm acum ca fiind încheiată, pentru ei era o chestiune în viitor, de nădejde. „Pe El Dumnezeu L-a rânduit să fie ispăşire, prin credinţa în sângele Lui, ca să-Şi arate dreptatea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele făptuite mai înainte, prin îndelunga răbdare a lui Dumnezeu; pentru ca în timpul de acum să-Şi arate dreptatea Lui în aşa fel încât să fie drept şi să îndreptăţească pe cel care are credinţa în Isus” (Romani 3:25,26 ). Noi nu mai privim către o jertfă viitoare. Nu mai este vorba de o promisiune că voi fi scos din închisoare. Sunt scos deja. Avem mărturia că întreaga lucrare a fost încheiată, iar Duhul Sfânt este pecetea acestei mărturii. Duhul Sfânt nu va da mărturie sufletului meu despre altceva decât despre faptul că lucrarea a fost săvârşită, datoria a fost plătită, uşa a fost deschisă – că totul s-a încheiat. În 1. Petru 1:11 se vorbeşte despre două lucruri: „suferinţele lui Hristos şi slăvile care aveau să urmeze”. Noi ne aflăm în prezent între aceste două lucruri. Pentru cel credincios de acum, suferinţele lui Hristos au luat sfârşit, iar slăvile urmează să vină. Sfinţii Vechiului Testament priveau înainte către amândouă; noi suntem situaţi după suferinţe şi privim înainte către glorii. În această perioadă de mijloc Duhul Sfânt a fost trimis pe pământ pentru a da mărturie despre o răscumpărare împlinită. Nu răscumpărarea este nădejdea mea. Eu nu aştept ca păcatele să-mi fie înlăturate. Ele sunt înlăturate – aceasta este temelia pe care ne odihnim. Dumnezeu Se odihneşte în lucrarea Fiului Său, şi la fel şi noi.

Apoi (vers.5), vedem umblarea lui Enoh. Aici găsim un alt lucru. Bineînţeles că nu toţi suntem mutaţi de pe pământ în felul în care au fost Enoh şi Ilie. Esenţa este alta: nu numai că ne putem apropia de Dumnezeu (credinţa nu ne spune doar acest lucru), ci înţelegem că a intervenit ceva care a înlăturat moartea în totalitate. Moartea de acum ne aparţine; ea nu mai este pentru noi (aşa cum este numită) „împărăteasa spaimelor”. Toate lucrurile sunt ale noastre: viaţa este a noastră, moartea este a noastră; căci suntem ai lui Hristos şi Hristos este al lui Dumnezeu (1. Corinteni 3:22,23 ). La Enoh vedem o umblare cu Dumnezeu, o putere a vieţii cu Dumnezeu; o aşa putere încât moartea nici măcar nu se mai vede. Avem viaţa Fiului lui Dumnezeu, nu numai moartea Sa. Nu este vorba doar de jertfirea Lui, prin care sufletul meu a căpătat pacea, ci de faptul că întreaga putere a lui Satan, al cărei simbol este moartea, a fost nimicită. La cruce, Dumnezeu i-a îngăduit lui Satan să facă tot răul de care era capabil, rău care a căzut în întregime asupra Fiului Său, şi a fost înlăturat pentru totdeauna. „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine; iar viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Galateni 2:20 ). „Totdeauna suntem plini de încredere, ştiind că, dacă suntem acasă în trup, suntem departe de Domnul, pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere...ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul” (2. Corinteni 5:6,8 ). Nu aşteptăm să fim „dezbrăcaţi”, ci „să fim îmbrăcaţi peste”; însă dacă murim, viaţa pe care o avem rămâne neatinsă şi suntem „acasă la Domnul”.

Avem aici două lucruri pe care credinţa le recunoaşte: mai întâi, sângele ispăşirii prin care păcatul este înlăturat; apoi, o putere de viaţă prin care umblăm nu doar ca popor al lui Dumnezeu, ci împreună cu El. Rezultatul va fi că puterea morţii va dispărea complet. Suntem identificaţi cu un Hristos care trăieşte – aşa cum am fost mântuiţi prin moartea Lui.

Nu găsim nimic despre „condamnarea lumii” în cazul lui Abel sau în cel al lui Enoh. Dumnezeu a dat mărturie despre darurile unuia, iar celălalt a umblat cu Dumnezeu. Vedem însă acum un alt lucru (vers.7). Noi străbatem această lume şi Dumnezeu ne-a dat o mărturie cu privire la ea şi cu privire la ceea ce are să vină asupra ei – judecata iminentă. „Dumnezeu a rânduit o zi în care va judeca cu dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit şi despre care a dat tuturor o dovadă de netăgăduit prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi” (Fapte 17:31 ). „Prin credinţă, Noe, când a fost înştiinţat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau [mărturie profetică], mişcat de teamă, a pregătit o corabie ca să-şi scape casa; prin ea, el a condamnat lumea şi a ajuns moştenitor al dreptăţii care vine prin credinţă”. Înştiinţat cu privire la ceea ce avea să vină asupra lumii, el recunoaşte judecata şi se conformează căii de mântuire descoperite de Dumnezeu. Astfel el a condamnat lumea. Remarcaţi acest lucru: credinţa condamnă lumea. Credinţa nu înseamnă doar încredere în jertfa care mântuieşte şi putere pentru a umbla cu Dumnezeu; ci ea de asemenea spune: Lumea s-a depărtat complet de Dumnezeu şi urmează să fie judecată.

Avem mărturia cuvântului lui Dumnezeu, care ne spune că ceea ce va veni asupra lumii este judecata. Sunt mulţi credincioşi care, deşi pun accentul pe umblarea cu Dumnezeu, se dau înapoi când este vorba s-o rupă cu această lume. Cel credincios trebuie să acţioneze în aşa fel în baza acestei mărturii cu privire la judecata lumii, încât în mod practic să condamne lumea. Dacă am avea credinţa lui Noe, pe lângă cea a lui Abel şi a lui Enoh, n-am putea deloc să ne lăsăm duşi de curentul acestei lumi. Dacă poporul Domnului este mântuit prin El, înseamnă că El vine să judece lumea; prin urmare, cei credincioşi îşi au partea cu Hristos şi în Hristos, aşa încât la venirea Lui ei vor fi alături de El. Pe cât de sigur că Hristos a înviat dintre cei morţi, pe atât de sigur că El este „Omul” pe care Dumnezeu L-a rânduit să judece lumea – acest veac rău. Şi este la fel de sigur că nu există judecată pentru tine şi pentru mine, dacă credem în El. Lucrul prin care ştiu ca va fi o judecată este exact lucrul prin care ştiu că nu va fi nici una pentru mine. Cum ştiu că va fi o judecată? Din faptul că Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi. Ce mi-a mai spus Dumnezeu cu privire la această înviere? Că ea constituie mărturia înlăturării păcatelor mele pentru totdeauna.

Mai există un lucru, pe care nu-l putem detalia acum (vers.8). Apostolul se îndreaptă către un alt aspect, şi anume manifestarea practică activă a puterii credinţei. Aceasta l-a întărit pe Avraam. El s-a încrezut orbeşte, ca să zicem aşa, în Dumnezeu, care l-a chemat prin harul Său. Avraam a plecat, fără să ştie încotro se îndreaptă. Aici intervine încrederea în Dumnezeu; nu în mod simplu a primi o mărturie, ci a te încrede orbeşte, total, în Dumnezeu. Cineva ar putea spune: „Dacă aş şti care sunt consecinţele împlinirii a ceea ce-mi cere Dumnezeu, atunci m-aş putea încrede în El”. În felul acesta nu vei face niciodată voia lui Dumnezeu. Priviţi la Adam; cum a acţionat el? El avea lucruri prezente exterioare, însă şi-a pus încrederea în cuvântul diavolului. Dumnezeu vine acum şi spune: „L-ai crezut pe diavol, atunci când aveai toate lucrurile Mele bune; acum trebuie să te încrezi în Mine”. Dacă plecăm fără să ştim încotro ne îndreptăm, facem asta din pricină că ne încredem în persoana care ne conduce. Dumnezeu ne dă suficientă lumină să spunem: „Dumnezeu vrea asta şi nu văd nici o altă cale afară de a Lui”. Noi am vrea să ştim ce este dincolo de uşă, dar nu vom şti decât după ce trecem de ea.

Mai departe, după ce facem pasul credinţei, vom descoperi că Dumnezeu niciodată nu ne satisface pe acest pământ; El ne binecuvintează, dar nu ne satisface. Când Avraam a sosit în ţara care-i fusese promisă ca moştenire, ce a dobândit el? Nimic. A fost mereu un străin acolo. Inimii nu-i place acest lucru. Iată unde îşi au sursa multe dintre dezamăgirile noastre. În ce priveşte perspectivele, adesea noi avem gândurile noastre proprii cu privire la ele; ne gândim câteodată cum să ne aranjăm lucrurile chiar şi pentru douăzeci de ani de acum încolo. Dumnezeu însă doreşte să ne aducă în odihna Lui – iată adevărata noastră perspectivă.

El îl aduce pe Avraam în ţara Canaan, apoi începe să-i conducă gândurile către o altă ţară. Avraam stă aproape de Dumnezeu şi este aşezat pe un loc al credinţei suficient de înalt de unde să poată vedea că ţara este încă în întregime înaintea lui. Domnul i Se descoperă într-o stare de comuniune, îi vorbeşte şi îi face cunoscut planurile Sale; iar Avraam I se închină. El nu are decât un cort şi un altar. Acest lucru îl face Dumnezeu şi cu noi; ne face creştini, ne aduce în ţara promisă şi ne arată că ea încă se află în întregime înaintea ochilor noştri. Acum nu este timpul pentru odihnă. Ochii noştri văd tot mai limpede căile lui Dumnezeu şi avem privilegiul de a fi străini şi călători împreună cu Dumnezeu; şi vom fi străini şi călători până când vom ajunge în casa Tatălui.

Iubiţi fraţi, cum stau lucrurile cu voi în această privinţă? Puteţi să spuneţi: „Casa mea este casa Tatălui, iar inima mea este acolo”? Puteţi afirma cu toată inima: „Nu am nici o casă până când voi ajunge acolo, şi nici nu vreau vreuna în afară de ea”? Nu există nimic nepotrivit între noi şi Dumnezeu, nici un nor, nici un păcat; altminteri Hristos nu S-ar putea afla acolo la dreapta Lui, iar El Se află acolo tocmai pentru că a înlăturat orice păcat. Se odihneşte deci sufletul vostru doar pe lucrarea şi pe Persoana Domnului Isus? Sau încercaţi să împliniţi ceva ce a fost deja împlinit? Domnul să ne dea harul să credem mărturia Lui şi să ne încredem în puterea Sa.

Este una din trăsăturile credinţei ca ea să se bazeze pe Dumnezeu, nu numai în ciuda dificultăţilor, ci în ciuda imposibilităţilor. Credinţa nu se preocupă cu mijloacele pe care le-ar putea folosi Dumnezeu, ci se bazează pe promisiunea Lui. Pentru omul natural, credinciosul poate părea lipsit de înţelepciune; totuşi, din momentul în care totul devine o chestiune de mijloace care să-l scoată pe om din impas, nu mai este Dumnezeu cel care lucrează. Nu mai este lucrarea Lui acolo unde sunt căutate diverse mijloace pentru rezolvarea dificultăţilor. Atunci când pentru om situaţia este imposibilă, Dumnezeu urmează să intervină; acest lucru devine şi mai evident dacă ţinem cont că Dumnezeu face doar ceea ce El vrea. Credinţa se raportează numai şi numai la voia Lui. Astfel, ea nu se preocupă nici cu mijloacele, nici cu împrejurările; cu alte cuvinte, nu se sfătuieşte cu carnea şi cu sângele. Acolo unde credinţa este slabă, se pune încă de la început o oarecare bază pe mijloacele exterioare în lucrarea lui Dumnezeu. Să nu uităm niciodată că atunci când lucrurile sunt cu putinţă la om, nu mai este nevoie de credinţă, fiindcă nu mai este nevoie de energia Duhului. Creştinii fac mult şi realizează puţin – de ce?

Versetele 13-17. Nu numai că cei despre care se vorbeşte aici erau „străini şi călători”, ci ei au şi mărturisit acest lucru. Câteodată oamenii doresc să fie credincioşi în inima lor şi să nu vorbească despre acest lucru; o astfel de dorinţă trădează lipsa completă a energiei credinţei. Să vezi că lumea este pierdută şi condamnată, să-ţi ai nădejdea în ceruri – astfel de realităţi ar trebui în mod necesar să producă un efect pe măsură în sufletul nostru, să ne facă să gândim şi să acţionăm ca „străini şi călători” aici. Acest efect îşi va pune amprenta pe întreaga viaţă creştină. Inima fiindu-ne deja în ceruri, urmează doar ca noi să pornim într-acolo în curând. Acest lucru implică în mod evident o mărturisire publică din partea noastră; iată în ce constă mărturia noastră pentru Hristos. Cine ar fi mulţumit să aibă un prieten care să nu-l recunoască atunci când împrejurările sunt grele? Cine este creştin în ascuns este un creştin foarte rău. Având credinţa ancorată în Isus, noi ne deschidem braţele către lucrurile pe care le-am văzut acolo sus; nu ne mai gândim la ţara din care am ieşit, ci inima noastră este în întregime alipită de cea de dinaintea noastră. Când apar dificultăţi pe cale şi afecţiunile nu sunt concentrate asupra lui Isus, lumea îşi face din nou apariţia în inimă (Filipeni 3:7-14 ). Pavel, la momentul convertirii, nu a acţionat dintr-un simplu entuziasm, astfel încât să-i pară rău mai târziu pentru lucrurile pe care le abandonase; cu inima plină de Hristos, el încă socotea toate ca fiind doar o pierdere şi un gunoi. Perseverenţa inimii arată că afecţiunile celui credincios sunt îndreptate către înainte şi că dorinţele lui sunt cereşti. Astfel, Dumnezeu nu Se ruşinează să fie numit Dumnezeul lui.

În esenţă, este fie carnea, fie credinţa; este imposibil să existe ceva care să nu fie una dintre acestea, ori să fie amândouă deodată. Scopul creştinului trebuie să fie lucrurile cereşti. Dorinţele şi nevoile omului nou sunt cereşti. Creştinii pot fi folosiţi să îmbunătăţească lumea, dar nu acesta este scopul lui Dumnezeu. A căuta să stabilim legături între noi şi lume, precum şi a folosi creştinismul pentru îndreptarea acestei lumi, constituie lucruri de pe pământ. Scopul lui Dumnezeu este să ne pună în legătură cu cerul. Ori ai cerul şi n-ai lumea, ori ai lumea şi n-ai cerul. Cel care ne-a pregătit o cetate nu poate să dorească pentru noi ceva între cer şi lume. Dorinţa pentru „o ţară mai bună” este dorinţa unei naturi cu totul de sus.

Versetele 17-19. Avraam a ţinut la promisiuni mai mult decât la afecţiunea naturală. Întreaga greutate a încercării sale a stat în acest lucru: că Dumnezeu îl desemnase pe Isaac ca fiind sămânţa promisă, iar acum i se cerea să-l jertfească. Credinţa însă se bizuie pe Dumnezeu. El l-a oprit pe Avraam, apoi a confimat seminţei promisiunile Sale. Ascultând, noi dobândim o familiarizare cu căile lui Dumnezeu, cu privire la care nu am avea altfel nici cea mai mică idee. Necredinţa ne face să ne pierdem bucuria, tăria şi spiritualitatea; ajungem să nu mai ştim unde ne aflăm.

Versetele 24-26. Inima carnală foloseşte providenţa lui Dumnezeu împotriva vieţii de credinţă. Providenţa a adus-o pe fiica lui faraon la copilul care plutea pe apă într-un coşuleţ. Aflat în mijlocul înţelepciunii lumii, la curtea lui faraon, s-ar fi părut că providenţa l-a aşezat pe Moise acolo unde acesta putea să-şi exercite influenţa în beneficiul poporului său. Însă primul lucru pe care Moise îl face prin credinţă este să părăsească în întregime acest loc. El ar fi putut să-l ajute pe Israel prin influenţa pe care o avea, însă în cazul acesta Israel ar fi trebuit să rămână în robie în Egipt. Credinţa nu este „chibzuită” din acest punct de vedere; totuşi ea are acea chibzuinţă veşnică ce se bazează pe Dumnezeu şi pe nimic altceva decât pe El. Ea discerne ceea ce este din Duhul; iar ceea ce nu este din Duhul, nu este credinţă şi deci nu este de la Dumnezeu. A te baza pe providenţă înseamnă în esenţă să doreşti să te bucuri de „plăcerile de o clipă ale păcatului”. Înseamnă că iubeşti lumea şi vrei să te sprijini pe împrejurări, nu pe Dumnezeu; providenţa nu este „bună” atunci când duce la ruinarea omului.

Moise pare să se fi pus într-o poziţie foarte şubredă preferând batjocura împreună cu poporul lui Dumnezeu, cu un popor al lui Dumnezeu care se afla într-o stare nepotrivită. El a văzut probabil această stare în care poporul se afla, însă credinţa identifică poporul lui Dumnezeu cu promisiunile Acestuia, şi îi cântăreşte pe cei ai Săi nu potrivit stării lor, ci potrivit gândurilor Lui. Plin de energie împotriva răului, Moise lasă în seama lui Dumnezeu problema stării poporului.

Versetul 27. Lumea vrea să ne convingă să fim nişte „creştini buni”, care acţionează şi umblă la fel ca ceilalţi oameni. Când primeşte chemarea gloriei, credinţa în mod necesar părăseşte Egiptul; Dumnezeu n-a aşezat gloria în Egipt. A fi văzut bine în lume înseamnă a nu fi văzut bine în cer. „Tot ceea ce este în lume nu este de la Tatăl”. Nu înseamnă credinţă să părăseşti lumea atunci când te dă ea afară; acest lucru nu arată decât că vrem să rămânem în lume atât cât putem de mult. Credinţa acţionează pe baza făgăduinţelor lui Dumnezeu şi nu fiindcă lumea o împinge afară. Moise „L-a văzut pe Cel care este nevăzut”. Asta l-a făcut să fie hotărât. Când simţim prezenţa lui Dumnezeu, faraon nu mai înseamnă nimic. Nu că împrejurările ar fi mai puţin periculoase, însă Dumnezeu este acolo. Când suntem în comuniune cu El, ele nu sunt altceva decât nişte ocazii pentru manifestarea unei ascultări liniştite. Isus acceptă paharul, Petru scoate sabia; ceea ce provoacă ascultare pentru Isus, este o piatră de poticnire pentru Petru. Unde lipseşte comuniunea, există slăbiciune şi nehotărâre.

Versetul 30. Zidurile Ierihonului se prăbuşesc la sunetul trâmbiţelor, după ce au fost înconjurate vreme de şapte zile. Lucrurile care par penibile şi de dispreţuit se dovedesc a nu fi aşa când sunt făcute înaintea Domnului; vezi 2. Samuel 6 . Pentru credinţă, zidurile Ierihonului nu înseamnă mai mult decât Marea Roşie sau Iordanul.

Versetul 31. Cine s-ar fi gândit la Rahav? Totuşi, prin credinţă, ea Îl recunoaşte pe Dumnezeu. Credinţa dă la o parte orice deosebire dintre oameni; ea spune că Dumnezeu este bogat în îndurare faţă de toţi cei care-L cheamă. Nu este nici o diferenţă, căci toţi au păcătuit. În mijlocul dificultăţilor, Rahav se aşează de partea poporului lui Dumnezeu.

Credinţa trebuie să se manifeste în orice amănunt al vieţii noastre creştine. Câteodată credincioşii cad adesea în capcana de a măsura ispita cu etalonul propriei lor puteri, în loc să se raporteze în mod exclusiv la Dumnezeu. Astfel, ei merg bine până la un anumit punct, apoi se plafonează. Unul vorbeşte de familia lui, altul despre viitorul lui; însă trebuie să ştim că orice raţionament, plan, îngrijorare, sau altceva de felul acesta, nu înseamnă credinţa care se bazează pe Dumnezeu. Datoria faţă de Dumnezeu ne va conduce întotdeauna spre dificultăţi, însă avem ne mângâiem cu gândul că Dumnezeu Însuşi Se află în mijlocul lor, iar biruinţa este sigură; altfel, voi considera mereu că un lucru sau altul este mai puternic decât Dumnezeu. Bineînţeles, pentru o încredere constantă şi totală în Dumnezeu este nevoie de o supunere practică totală a voinţei noastre.

Când copiii lui Dumnezeu se poartă cu credincioşie, este posibil ca Dumnezeu să-i treacă prin necazuri şi dificultăţi pentru a îndepărta dinlăuntrul lor tot ceea ce nu este de la Duhul. Este posibil de asemenea ca El să îngăduie ca răul să-şi urmeze cursul şi să ne pună astfel la încercare, ca să pricepem că ţinta credinţei nu se află nicidecum aici pe pământ, şi să vedem că, în cele mai dificile împrejurări, Dumnezeu poate interveni, precum în cazul lui Avraam cu Isaac, sau în cel al învierii lui Lazăr.

Omul nu priveşte dincolo de împrejurările în care se află. A te sprijini pe circumstanţe, sau a depinde de ele, înseamnă necredinţă; nenorocirea nu răsare din pământ. Satan este în spatele împrejurărilor pentru a ne face rău; însă, dincolo de toate, Dumnezeu Însuşi Se află acolo pentru a zdrobi prin ele voinţa noastră.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *