S-a presupus în mod obişnuit că între credinţă şi fapte există o luptă atât de înverşunată încât ele sunt complet ireconciliabile. Aceasta este însă departe de a fi adevărat. Cele mai multe idei greşite au, totuşi, un dram de adevăr inserat undeva, iar aceasta nu face excepţie de la regulă. Este perfect adevărat că doctrina răspândită a mântuirii prin merite omeneşti, sub forma unor fapte de vreun fel sau altul, este total opusă şi incompatibilă cu adevărul biblic al îndreptăţirii prin credinţă. Cu toate acestea Scriptura vorbeşte despre fapte bune, însă ele sunt cu totul de un alt fel şi sunt tot atât de în armonie cu credinţa şi de strâns legate de aceasta precum fructele şi frunzele unui copac de seva care curge prin trunchi şi ramuri.
Dacă deschidem Scriptura la Coloseni 1:21 , găsim expresia „lucrări rele”. Pe acestea nu avem nevoie să le descriem. Ele sunt rezultatul hidos al naturii decăzute şi corupte a fiilor lui Adam. Rodul rău al unui pom rău.
În Evrei 9:14 găsim cuvintele „fapte moarte”. Acestea sunt fapte făcute cu scopul de a obţine viaţă şi binecuvântare, cum ar fi împlinirea conştiincioasă a obligaţiilor şi ritualurilor religioase. Ele reprezintă „dreptatea” (neprihănirea) omului, care înaintea lui Dumnezeu nu sunt altceva decât „o haină mânjită” (Isaia 64:6 ) – produsul unui pom rău cultivat la extrem. În final un rod rău, căci nicio pricepere nu poate produce struguri din spini sau smochine din ciulini.
În Tit 2:7 ni se vorbeşte despre „fapte bune” iar ele sunt aplicate cu tărie creştinilor. Ele reprezintă roadele acelei vieţi şi naturi noi de care are parte credinciosul, care îşi au vitalitatea în credinţă şi a căror putere este Duhul Sfânt. Ele sunt roadele bune care cresc într-un pom bun.
În Romani 3 , 4, 5, îndreptăţirea înaintea lui Dumnezeu este văzută ca fiind exclusiv pe principiul credinţei. Un singur verset va fi o dovadă suficientă: „pentru că noi socotim că omul este îndreptăţit prin credinţă, fără faptele legii” (Romani 3:28 ).
În capitolul 2 din epistola lui Iacov este enunţat cu egală claritate faptul că îndreptăţirea – ca un lucru public în această lume înaintea oamenilor – nu este doar, sau în principal, prin credinţă ci prin fapte. Din nou un verset va fi suficient ca dovadă: „Vedeţi că omul este îndreptăţit din fapte şi nu numai din credinţă” (Iacov 2:24 ).
Studiaţi cu atenţie contextul acestor două pasaje şi veţi observa cea mai izbitoare dovadă a armoniei care există între fapte şi credinţă. Atât Pavel în Romani cât şi Iacov în epistola sa îl citează pe Avraam ca fiind marele exemplu al Vechiului Testament care susţine afirmaţia lor. În viaţa acelui om remarcabil chemat de Dumnezeu pentru a deveni „tată al tuturor celor care cred” (Romani 4:11 ), vedem credinţa ca fiind o realitate vie între sufletul său şi Dumnezeu. Atunci când a contemplat cerurile înstelate el „L-a crezut pe Dumnezeu” – a acceptat ca fiind sigur ceea ce era omeneşte imposibil – şi „i s-a socotit ca dreptate”. Vedem de asemenea o mare faptă de credinţă când, la câţiva ani după aceea, în ascultare simplă, el a mers la muntele Moria să-l jertfească pe Isaac, pe care se bizuiau promisiunile. El a crezut în Dumnezeu ca într-un Dumnezeu care înviază morţii. Acest act public a dovedit-o indiscutabil înaintea oamenilor. A fost dovada exterioară a credinţei interioare.
Pe prima o găsim în Geneza 15 , şi Pavel pe aceasta o citează în Romani 4 . Ultima este menţionată în Geneza 22 şi la aceasta face Iacov referire. Precum fabula care ne povesteşte despre doi oameni, unul în interiorul unei sfere, iar celălalt în exterior, unul afirmând că este concavă, celălalt insistând că este convexă, Pavel ne oferă vederea interioară şi strigă „prin credinţă”. Iacov, văzând lucrurile din exterior, spune „prin fapte” – numai că, spre deosebire de fabulă, ca să zic aşa, ei nu se contrazic.
Iar acum, câteva întrebări.
Ce este credinţa?
Se pot da definiţii elaborate, însă ele vor fi probabil mai puţin satisfăcătoare decât răspunsul dat de un copilaş chiar la această întrebare. El a răspuns simplu: „Crezând ceea ce spune Dumnezeu, pentru că Dumnezeu o spune”.
Credinţa este ca o fereastră. Primeşte lumină. Lumina soarelui este acolo. Străluceşte pe zidul exterior, dar prin fereastră. Nu i se adaugă nimic ci razele ei luminează camera de altfel întunecată. A Îl crede pe Dumnezeu ca Avraam permite luminii divine să se răspândească în suflet.
Însă credinţa este mult mai mult decât atât. Nu înseamnă doar să ai lumină, ci să te bizui în întregime pe Acela pe care ni-L descoperă lumina.
Doctorul Paton din insulele New Hebrides obişnuia să spună că atunci când a tradus Scriptura în limba locuitorilor insulelor, a putut, timp de o anumită perioadă, să găsească un cuvânt potrivit pentru „a te încrede” sau „a crede”. Într-o zi totuşi, a chemat pe o credincioasă băştinaşă foarte inteligentă şi, aşezându-se pe un scaun, a întrebat-o:
„Ce fac eu acum?”
„Te odihneşti, domnule”, spuse femeia. Doctorul auzise acel cuvânt înainte. Nu era ceea ce dorea, dar îi veni o idee strălucită. Şi-a ridicat ambele picioare, le-a aşezat pe traversa dintre cele două picioare din faţă ale scaunului şi a spus:
„Acum ce fac?”
„O, domnule, acum te odihneşti cu totul, te bizui” spuse ea, folosind un cuvânt nou pentru urechile doctorului. Acesta era cuvântul pe care îl căuta!
Credinţa înseamnă să te odihneşti deplin pe ceea ce a făcut Hristos – cu ambele picioare nesprijinite pe pământ.
Ce trebuie noi să înţelegem prin acel verset care spune că unui credincios credinţa i se socoteşte ca dreptate? (Romani 4:5 )
Nu trebuie să citim acele cuvinte având în minte o idee comercială, ca şi când ele ar însemna că venim la Dumnezeu aducând atât de multă credinţă pentru care primim în schimb atât de multă dreptate, precum un negustor care schimbă bunuri la ghişeu pentru bani.
Nici nu trebuie să întreţinem o idee chimică, ca şi cum ele ar însemna că noi venim cu credinţa noastră ca ea să poată fi transformată în dreptate, ca în povestea pietrei filozofale care transformă tot ce atinge în aur!
Nu! Avraam este măreţul exemplu a ceea ce înseamnă acest verset. El – ca şi noi – suntem socotiţi de Dumnezeu drepţi ţinând seama de credinţă. Acesta este înţelesul simplu. Credinţa atrage toate meritele sângelui lui Hristos; acestea reprezintă marea temelie pentru îndreptăţire. Iar mai departe se poate spune fără grijă că primul lucru potrivit (sau drept) din viaţa oricui, şi începutul unui parcurs potrivit, este când el se întoarce la Dumnezeu ca păcătos şi crede în Domnul Isus Hristos.
Există versete care par să pună faptele în legătură cu mântuirea, de exemplu Filipeni 2:12 . Cum ar trebui să le înţelegem?
Întotdeauna strict în legătură cu contextul lor. Şi chiar dacă nu am fi avut un context la care să ne referim, am putea fi siguri că „lucraţi cu teamă şi tremur mântuirea voastră” nu este menit a contrazice adevărul din Efeseni 2:8,9 : „ Pentru că prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta nu de la voi; este darul lui Dumnezeu: nu din fapte, ca să nu se laude nimeni”.
Întorcându-ne totuşi la context, aflăm că subiectul apostolului din Filipeni 1 şi 2 este umblarea practică a credinciosului. Adversarii erau mulţi (Filipeni 1:28 ). Greutăţile se strecurau în sânul Bisericii (Filipeni 2:2-4 ). Pavel însuşi, păstorul veghetor, era departe de ei (Filipeni 2:12 ). El spune „Hristos Isus este marele vostru Exemplu. Cu teamă şi cutremur, pentru că sunteţi conştienţi de slăbiciunea voastră, lucraţi mântuirea voastră faţă de diferitele forme de rău care vă ameninţă”. Şi ca nu cumva ei să se încreadă vreo clipă în abilităţile lor, el adaugă: „Pentru că Dumnezeu este Cel care lucrează în voi”. Prin Duhul Său El lucrează înăuntru iar noi lucrăm în afară.
Nu ar putea predicarea „doar crede”, fără a cere fapte bune, să ducă la rezultate dezastruoase?
Ba da. A predica „doar crede” fără a ţine seama de nimic poate duce la rău. Nu dorim să îmbunătăţim metodele apostolice, aşa că să privim ce a făcut Pavel.
El a mărturisit în general faţă de oameni „pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa faţă de Domnul nostru Isus Hristos” (Faptele Apostolilor 20:21 ).
Când i-a vorbit temnicerului din Filipi înspăimântat, în al cărui suflet începuse deja o lucrare de pocăinţă, el i-a spus doar „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit” (Fapte 16:31 ). Acolo „crede numai” era chiar potrivit, iar a-i fi cerut „fapte bune” ar fi fost inutil. Totuşi este menţionat că la câteva clipe după convertirea lui, temnicerul a făcut prima lui faptă bună, rodul şi dovada credinţei lui (Fapte 16:33 ). El nu a făcut-o pentru a fi mântuit, ci ca rezultat al acelei schimbări pe care harul a lucrat-o în el.
Pavel ne spune mai departe că el a predicat că oamenii trebuie „să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, făcând lucrări vrednice de pocăinţă” (Fapte 26:20 ). Acest lucru este indispensabil. Dacă un om mărturiseşte pocăinţa, putem cere cu siguranţă ca schimbarea să devină vizibilă în viaţa lui zilnică mai înainte de a accepta pe deplin mărturia lui. Însă aceasta nu are nimic de a face cu a predica lucrări bune ca un supliment la îndreptăţirea noastră.
Nu avem doar „fapte moarte” în Evrei, ci şi „credinţă moartă” în Iacov 2:17 . Ce înseamnă ultima?
Înseamnă credinţă omenească, simplă convingere mentală şi nu credinţa cea vie care îşi găseşte izvorul în Dumnezeu. Demonii împărtăşesc această credinţă aşa cum arată versetele următoare. La o examinare superficială pare să fie asemenea credinţei adevărate, dar examinată îndeaproape se vede că este falsificată, „nu are fapte”. Este doar un pom fără roade, cu nimic altceva decât frunze.
Scriptura ne oferă exemple ale credinţei moarte. Citiţi Ioan 2:23-25 şi comparaţi cu Ioan 6:66-71 . În acea împrejurare credinţa vie este exemplificată prin Simon Petru, iar credinţa moartă prin mulţimea ucenicilor care L-au părăsit pe Isus, în timp ce Iuda Iscarioteanul ne arată un om cu mare mărturisire de credinţă, dar fără niciun pic de credinţă!
Mulţi creştini de nume arată puţin sau deloc fapte bune. Ce înseamnă aceasta?
Cine altul decât Dumnezeu poate să spună cu adevărat? Faptele bune diferă de lucrarea din interior tot aşa precum mecanismul unui ceas diferă de limbile de pe cadranul exterior, care arată rezultatul activităţii din interior. Credinţa este arcul principal al activităţii ceasornicului. Poate că astfel de oameni sunt doar mărturisitori, precum un ceas de jucărie care are limbile doar pictate la exterior şi nu are niciun mecanism! Sau poate că ceva s-a defectat la activitatea din interior; ei pot fi adevăraţi creştini, dar afundaţi într-o stare căzută şi carnală precum omul despre care vorbeşte Petru, care este „orb, cu vederea scurtă, şi a uitat curăţirea de vechile lui păcate” (2. Petru 1:9 ).
Oricum, rămâne valabil principiul că „după rod se cunoaşte pomul” (Matei 12:33 ). Ţinând minte că „cel credincios este Biblia lumii”, putem înţelege prea bine accentul pus în Scriptură asupra importanţei faptelor bune (Efeseni 2:10 , 1. Petru 2:9-12 şi întreg capitolul din Tit 2 ).
Cum vor influenţa faptele credinciosului de pe pământ locul său din cer?
În niciun fel. Un loc în cer se posedă exclusiv pe temeiul lucrării lui Hristos. Tatăl „ne-a învrednicit să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină” (Coloseni 1:12 ). Cu privire la aceasta faptele noastre nu au nimic de a face. Totul este har. Există un singur drept de a avea un loc în cer iar pe acela îl are orice adevărat creştin.
Faptele noastre vor influenţa totuşi locul nostru în împărăţia Domnului nostru Isus Hristos, aşa cum ni se arată în cunoscutele parabole ale „talanţilor” (Matei 25 ) şi a „minelor” (Luca 19 ). Acelaşi lucru suntem limpede învăţaţi în 2. Petru 1:5-11 unde, după ce îi îndeamnă pe credincioşii cărora le-a scris să prisosească în orice har şi lucrare spirituală, el spune „pentru că astfel vi se va da din belşug intrarea în” cer? Nu. „Împărăţia eternă a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos”.
Felul intrării noastre în aceasta depinde de faptele noastre.