Cu toate că faptele istorice, care reprezintă baza pentru opiniile fraţilor, citate în capitolul 1, pot fi găsite într-un anumit număr de surse, ele sunt prezentate şi documentate amănunţit de către A. Hislop în “Cele două Babilonuri, sau închinarea papală dovedită a fi închinarea lui Nimrod şi a soţiei lui”.
Povestea începe în Geneza 10:8-12 şi se sfârşeşte în Apocalipsa 17:18 şi 19:1-4.
După potopul din zilele lui Noe, oamenii s-au înmulţit şi au călătorit din est şi au venit în ţara Şinear. Atunci era o singură limbă (Geneza 11:1-5 ). Ei intenţionau să nu dea ascultare poruncii lui Dumnezeu de a umple pământul (Geneza 9:1 ) şi se căutau să evite să fie împrăştiaţi. Nu doar că au încercat să construiască un turn uriaş pentru propria lor mândrie şi unitate, dar au construit de asemenea şi o cetate (Geneza 11:8 ). “Babel” înseamnă aici confuzie. Într-o formă conexă, acest cuvânt înseamnă “poarta lui Dumnezeu”. Geneza 10:10 urmează în mod cronologic, presupun, întâmplărilor din Geneza 11:1-9 , unde ne este prezentat Nimrod care, împreună cu soţia sa Semiramida, au reprezentat cel mai mare izvor al idolatriei babiloniene, care s-a răspândit pe pământ sub diferite forme. Această idolatrie l-a acaparat pe Israel şi, de asemenea, face acum parte din “taina fărădelegii” în biserica mărturisitoare.
Nimrod înseamnă “rebel”. El era un om important, după cum se menţionează prin cuvintele “el a început să fie puternic pe pământ”. Începuturile înpărăţiei sale includeau şi Babelul. El era un imperialist. Era un răzvrătit faţă de Dumnezeu. El se înălţase pe el însuşi. La fel de bine Babel, ca “poartă a lui Dumnezeu”, înseamnă toată onoarea divină pe care şi-a însuşit-o. Astfel, în Babel, prima cetate, găsim putere imperială şi onoare divină unite într-un singur om, Nimrod cel răzvrătit. El avea numeroase cetăţi sub stăpânirea sa şi, fărp îndoială, impusese o singură închinare idolatră. Ulterior, din sărbătorile diferitelor religii misterioase, A. Hislop a tras concluzia că Nimrod a avut o moarte violentă. Soţia lui Nimrod, Semiramida, a asigurat zeificarea lui Nimrod. El a fost, după cum se pretinde, reîncarnat în fiul său. Printre diferitele nume ale acestui zeu în diferitele mitologii, el a avut “numele Zoroastru, ‘sămânţa femeii’”. Multe imagini ale mitologiilor antice îl prezintă ca omorând un şarpe. Astfel afirmaţiile Scripturii au fost pervertite şi imitate prin viclenia lui Satan. Şi astfel s-a născut închinarea către zeiţa mamă şi fiul ei.
A.Hislop scria: „Dacă trebuia să fie adorat copilul, mama trebuia cu atât mai mult. Mama, în fapt, devenea obiectul favorit al închinării. Pentru a justifica această închinare, mama a fost ridicată la acelaşi rang de divinitate ca şi fiul ei, şi a fost privită ca fiind menită să ducă la îndeplinire acea zdrobire a capului şarpelui, ceea ce a facilitat, dacă mai era nevoie de un astfel de lucru, găsirea unor motive plauzibile şi din abundenţă pentru a afirma că Ninus sau Nimrod, marele Fiu, abia îşi începuse viaţa lui muritoare.
Biserica Romano-Catolică susţine că atât sămânţa femeii, cât femeia însăşi, trebuia să zdrobească capul şarpelui. Sfidând orice gramatică, ea atribuie învinuirea divină adusă şarpelui astfel: „Ea îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul”. Ceva asemănător a fost afirmat de către babilonienii din antichitate şi reprezentat în mod simbolic în templele lor. În cea mai deosebită istorie a turnului Babel, sau templul lui Belus, Diodorus Siculus ne spune că acolo erau trei imagini ale marilor divinităţi ale Babilonului, iar una dintre ele era a unei femei care ţine strâns capul unui şarpe. Printre greci a fost simbolizat acelaşi lucru, deoarece Diana, al cărei personaj real a fost la origine acelaşi cu cel al marii zeiţe babiloniene, era reprezentată ca purtând într-una din mâini un şarpe fără cap. Deoarece timpul trecea, iar întâmplările istoriei Semiramidei deveneau neclare, naşterea fiului ei a fost declarată cu îndrăzneală ca miraculoasă: şi astfel ea a fost numită „Alma Mater”, „Mama fecioară”.
Faptul că naşterea Marelui Eliberator trebuia să fie miraculoasă, era cunoscut în mare măsură, cu mult înainte de era creştină. De secole, unii spun cu mii de ani înainte de eveniment, preoţii budişti aveau o tradiţie cum că o fecioară avea să dea naştere unui copil care va binecuvânta lumea. Faptul că această tradiţie nu venea de la nicio sursă papală sau creştină reiese clar din surpriza pe care au simţit-o şi au exprimat-o misionarii iezuiţi, atunci când au intrat pentru prima dată în Tibet şi în China şi nu doar că au găsit o mamă şi un copil adoraţi ca acasă (în Europa creştină, n.tr.), dar acea mamă era adorată într-un caracter corespunzător în totalitate cu acela al propriei lor Madone, „Virgo Deipsta”, „Mama fecioară a lui Dumnezeu”, şi aceasta, de asemenea, în regiuni în care nu puteau găsi nici măcar o urmă a faptului că numele sau istoria Domnului nostru Isus Hristos fusese vreodată cunoscută. Prima promisiune că „sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui” sugera, în mod firesc, ideea unei naşteri miraculoase. Clerul şi presupunerile omeneşti şi-au propus cu răutate să anticipeze împlinirea acelei promisiuni, iar împărăteasa babiloniană se pare că a fost prima căreia i-a fost dată acea onoare. I-au fost astfel acordate cele mai înalte titluri. A fost numită „împărăteasa cerurilor”. Ieremia 44:17, 18, 19, 25 ”.
Această zeiţă mamă este „Aşera” din traducerea J.N.D (tradusă ca „grove/groves” în KJV). Obiectul de închinare pare să fi fost lemnul de construcţie, deoarece în vremurile de trezire acesta a fost tăiat şi ars. Se pare că ea a fost consoarta (şi precursoarea) lui Baal, care, potrivit lui A. Hislop, era o formă a lui Nimrod (pag. 30-32).
O altă formă a aceleiaşi zeiţe-mamă este Aştarot (Judecători 2:13, 10 :6; 1. Samuel 7:3-4, 12 :10, 31:10; Aştoret în 1. Împăraţi 11:5,33 ; 2. Împăraţi 23:13 ). Şi ea este asociată cu închinarea lui Baal.
Împărăteasa cerurilor este menţionată în Ieremia 7:18, 44 :17, 18, 19, 25. În esenţă, aceasta este aceeaşi zeiţă-mamă.
Tamuz (Ezechiel 8:14 ) este, de asemenea, Nimrod; şi ei au plâns pentru moartea lui.
Israeliţii erau, în mod constant, implicaţi în religia babiloniană, deoarece aceasta este sursa extremă a acestui rău. Şi, în final, Dumnezeu i-a trimis în Babilon, izvorul idolatriei. Forma finală a Bisericii mărturisitoare este numită Babilonul cel Mare în Apocalipsa 17 şi 18, deoarece a fost o lungă perioadă babiloniană în caracter şi, când cei credincioşi vor fi răpiţi, acesta se va manifesta pe deplin. Închinarea către zeiţa-mamă şi către fiul ei a fost nenorocirea Israelului. Este adevărat că mulţi creştini nu se închină sau nu adoră, în mod deschis, zeiţa-mamă (de exemplu Maria a Crăciunului), dar nici nu fug de aceste legături idolatre.
Vedem deci că iudeii erau angajaţi într-o formă de închinare şi sărbătorire a „Crăciunului” cu mult înainte ca Domnul nostru să se nască. Aceasta a însoţit întotdeauna decăderea de la ascultarea de ceea ce era scris în Cuvântul lui Dumnzeu. Creştinii sunt şi ei implicaţi în acest ritual - acum sub numele de Crăciun.
Mama din ritualul Crăciunului este împărăteasa cerurilor (după cum am observat, romano-catolicii au fost cei care au creat-o) = Isis = Diana; şi fiul ei este Tamuz = Baal = Osiris = Adonis = Nimrod.
Şi acum să ne întoarcem la legătura dintre această închinare şi creştinătate. Această închinare babiloniană este parte a tainei fărădelegii (2. Tesaloniceni 2 ), stricăciunea creştinismului mărturisitor prin faptul că omul îşi face voia proprie. Cum de a ajuns Crăciunul să fie sărbătorit de creştini? De ce este sărbătorit pe 24 şi 25 Decembrie? Ce practici au fost introduse?
A.Hislop scria:
„...în Biserica creştină nu se auzise de o astfel de sărbătoare a Crăciunului până în secolul al treilea şi nu a fost foarte dezvoltată până în secolul al patrulea, când a câştigat o mare atenţie. Atunci, cum de a stabilit Biserica Romano-Catolică ziua de 25 decembrie ca Ziua Crăciunului? Motivul este următorul: cu mult înainte de secolul al patrulea, şi cu mult înainte chiar de era creştină, exista o sărbătoare printre păgâni, exact în acest timp al anului, în onoarea naşterii fiului împărătesei babiloniene a cerurilor; şi astfel se poate foarte bine presupune că, pentru a-i împăca pe păgâni şi pentru a spori numărul susţinătorilor creştinismului, aceeaşi sărbătoare a fost adoptată de Biserica Romano-Catolică, doar dându-i numele lui Hristos. Această tendinţă a creştinismului de a face compromis cu păgânismul a fost dezvoltată încă de foarte devreme; îl vedem pe Tertulian, care, chiar din timpul său, aproximativ anul 230, deplângea cu amar lipsa de consecvenţă a ucenicilor lui Hristos în legătură cu acest subiect şi compara aceasta cu credincioşia păgânilor pentru propriile lor superstiţii. „Pentru noi”, spunea el, „care suntem străini de sabatele şi lunile noi şi sărbătorile odinioară acceptate de Dumnezeu, acum sunt obişnuite Saturnaliile, sărbătorile lunii Ianuarie, Brumaliile şi Matronaliile; se fac daruri de la unul la altul, cadouri de anul nou sunt făcute foarte zgomotos şi sporturile şi banchetele sunt sărbătorite cu mare zarvă; oh, cu cât mai credincioşi sunt păgânii religiei lor, că au mare grijă să nu împrumute nicio atitudine solemnă de la creştini.” Oameni integri s-au străduit să lupte împotriva curentului, dar în ciuda tuturor eforturilor lor, apostazia a înaintat până când Biserica, cu excepţia unei mici rămăşiţe, s-a scufundat în superstiţia păgână.
Nu există nicio îndoială asupra faptului că, la origini, Crăciunul este o sărbătoare păgână. Timpul din an, precum şi ritualurile cu care este sărbătorit, îi dovedesc originile. În Egipt, fiul lui Isis, împărăteasa egipteană a cerurilor, era născut chiar în această perioadă, „în preajma solstiţiului de iarnă”. Chiar şi numele prin care Crăciunul este foarte cunoscut în mijlocul nostru - ziua Yule - dovedeşte încă o dată originile sale păgâne şi babiloniene. „Yule” este numele caldeu pentru „bebeluş” sau „copil mic”; şi faptul că data de 25 Decembrie a fost denumită de vechii anglo-saxoni „Ziua Yule” (Yule day) sau „Ziua Copilului” şi noaptea care o precede „Noaptea Mamei”, cu mult înainte ca ei să intre în contact cu creştinismul, aceasta dovedeşte suficient adevăratul caracter al acestei sărbători. Această zi de naştere a fost sărbătorită pretutindeni pe terenul păgânismului. În general, s-a crezut că această sărbătoare a avut un caracter astronomic, referindu-se pur şi simplu la încheierea ciclului anual al soarelui şi începerea unui nou ciclu. Dar este o dovadă incontestabilă a faptului că această sărbătoare în cauză a avut un înţeles cu mult mai mare decât acesta - nu numai că se sărbătorea naşterea soarelui, în mod figurat, prin reînnoirea ciclului său, ci şi naşterea marelui Eliberator... .
Nu este numai o simplă sărbătoare cu un caracter astronomic, ceea ce păgânii sărbătoreau la solstiţiul de iarnă. Acea sărbătoare era numită în Roma ‘sărbătoarea lui Saturn’ şi modul în care era sărbătorită acolo arată de unde provenea. Sărbătoarea, reglementată de Caligula, dura cinci zile; beţiile şi orgiile erau fără limite, sclavii aveau parte de o emancipare temporară şi se bucurau de toate aspectele libertăţii alături de stăpânii lor. Acesta era tocmai felul în care, potrivit lui Berosus, sărbătoarea beţiei din luna Thebeth, corespondenta lunii Decembrie a zilelor noastre, cu alte cuvinte, sărbătoarea lui Bachus, era sărbătorită în Babilon. „Era obiceiul”, spunea Berosus, „ca, de-a lungul celor cinci zile, cât dura această sărbătoare, stăpânii să fie supuşi slujitorilor lor şi unul dintre ei stăpânea peste casă îmbrăcat într-o haină de purpură, precum un rege”. Acest slujitor în haină de purpură era numit „Zoganes”, „Omul petrecerii şi al desfrâului” şi era o replică a „Domnului dezordinii”, care în Evul Mediu timpuriu a fost ales în toate statele papalităţii pentru a conduce petrecerile Crăciunului. Închinarea paharului de Crăciun îşi are corespondentul exact în „Sărbătoarea beţiei” din Babilon; şi multe alte ritualuri ţinute încă printre noi de Crăciun proveneau din aceeaşi perioadă. Lumânările aprinse în Ajunul Crăciunului, în anumite părţi ale Angliei, şi folosite atât timp cât dura sezonul festiv, erau aprinse, în acelaşi fel, de către păgâni în ajunul sărbătorii zeului babilonian pentru a-l onora; deoarece era una din caracteristicile distinctive ale închinării sale, aceea de a avea lumânări aprinse pe altarele sale.
Pomul de Crăciun, atât de popular astăzi în mijlocul nostru, era folosit în Roma şi Egiptul păgân. În Egipt, era un palmier; în Roma era bradul; palmierul arăta înspre Mesia al păgânilor, la fel cum bradul se referea la Baal-Tamar ca fiind Baal-Berith. Se spune că mama lui Adonis, Regele-Soare şi marea divinitate mijlocitoare, a fost schimbată într-un pom în mod mistic şi, fiind în acea stare, a dat naştere fiului ei divin. Dacă mama era copacul, atunci fiul trebuia recunoscut ca fiind „Bărbatul ramură”. Şi aceasta justifică în întregime punerea buşteanului în foc (Yule Log) în Ajunul Crăciunului şi apariţia pomului de Crăciun în dimineaţa următoare. Zero-Ashta, „Sămânţa femeii”, al cărui nume mai înseamnă şi Ignigena, sau „născut din foc”, trebuia să intre în foc în „Noaptea-mamei”, pentru a putea fi născut a doua zi din el, ca şi „Ramura lui Dumnezeu” sau Pomul care aducea toate darurile divine oamenilor. Dar, am putea întreba: de ce trebuie ca el să intre în foc sub forma unui buştean? Pentru a înţelege aceasta, trebuie să ne aducem aminte că pruncul divin, născut în perioada solstiţiului de iarnă, s-a născut ca o nouă încarnare a zeului măreţ (după aceasta, acel zeu a fost tăiat în bucăţele), cu scopul de a-şi răzbuna moartea sa asupra ucigaşilor săi.
Deci, marele zeu, tăiat acum în plinătatea puterii şi gloriei sale, era simbolizat printr-un copac uriaş, dezbrăcat de toate ramurile sale şi doborât până la pământ. Dar şarpele cel mare, simbolul înnoirii vieţii, Asculapius, s-a învârtit în jurul butucului mort şi, iată, în partea de sus a încolţit un copac tânăr, - un copac cu totul diferit, ce este destinat a nu fi tăiat vreodată - chiar palmierul, simbolul binecunoscut al victoriei. Pomul de Crăciun, aşa cum a fost denumit, era, în general, în Roma, un copac diferit, bradul; dar , prin bradul de Crăciun a fost sugerată exact aceeaşi idee ca şi în cazul palmierului; deoarece acesta simbolizează, în mod tainic, pe zeul nou-născut, adică Baal-Berith, „Domnul Legământului” şi astfel aducea o umbră asupra caracterului perpetuu şi veşnic al puterii sale, dar acum, după ce a căzut înaintea duşmanilor săi, el s-a ridicat triumfător deasupra tuturor. Aşadar, 25 Decembrie, ziua ţinută la Roma ca ziua în care zeul victorios a reapărut pe pământ, era ţinută de Natalis invictisolis, „Ziua de naştere a Soarelui de neînvins”. Deci buşteanul de Crăciun simbolizează moartea lui Nimrod, zeificat ca zeul-soare, dar doborât la pământ de duşmanii săi; pomul de Crăciun este Nimrod renăscut - zeul mort revine la viaţă (pag. 93-98).”
Şi astfel au fost asociaţi Hristos şi Belial, în ceea ce priveşte faptele oamenilor. Trecerea timpului nu poate să îndrepte acest fapt. Era drept pentru un creştin care trăia, să zicem, în anul 400 d.Hr să înceapă să ţină Crăciunul şi să spună „Preţuiesc această zi pentru Domnul”? Dar ce spuneţi de versetul „Fiecare să fie deplin convins în mintea lui”? Ce părere aţi fi avut de un creştin ce trăia în anul 400 alăturându-se acestui verset şi citându-l ca mijloc de apărare?
Oamenii spun „Să-L aducem pe Hristos înapoi în sărbătoarea Crăciunului”. Ce ar fi spus creştinii în anul 400? Să-L punem pe Hristos în locul lui Bachus şi pe Maria în locul împărătesei cerurilor? Şi după ce mai târziu acest lucru chiar a fost făcut, acum spunem „Haide să-L aducem pe Hristos înapoi în sărbătoarea Crăciunului”. El nu a fost niciodată în ea şi nici nu va fi.
„şi ce înţelegere are Hristos cu Belial… şi ce înţelegere are templul lui Dumnezeu cu idolii? Pentru că voi sunteţi un templu al Dumnezeului celui viu” (2. Corinteni 6:15,16 ).