Afirmaţile Bibliei şi sentimentele noastre
Pe buzele celor de curând întorşi la Dumnezeu se aud cuvinte ca acestea: „Altădată eu credeam că aş fi mântuit, dar acum încep să mă tem că la urma urmei n-a fost decât o închipuire, căci, departe de a mă simţi mai bun, mai degrabă mă simt mai rău ca înainte de întoarcerea mea la Dumnezeu.“
Persoanele care vorbesc în felul acesta nu sunt tulburate de păcatele lor, ci sunt foarte descurajate, descoperind puţin câte puţin că naşterea din nou nu a îmbunătăţit deloc firea lor rea, care li se pare chiar mai rea ca înainte de a se fi întors la Dumnezeu. De aici, o mulţime de eforturi care nu fac decât să agraveze starea aceasta tristă. Şi o astfel de stare de suflet oferă lui satan o ocazie bună ca să ne străpungă cu săgeţile lui arzătoare; ne face să ne gândim că suntem nişte făţarnici, care mărturisim că suntem ceea ce ştim că nu suntem; şi că am face mai bine să părăsim lupta şi să ne arătăm în lumina noastră adevărată, să mărturisim că niciodată nu ne-am întors la Dumnezeu.
Cât zbucium, câtă amărăciune morală pricinuiesc astfel de atacuri ale celui rău, atât timp cât adevărul eliberării de păcat nu este cunoscut! Numai cei care au trecut într-adevăr pe aici pot să înţeleagă amărăciunea de nespus. Dorinţa de a le veni în ajutor ne-a făcut să scriem aceste rânduri.
Când Dumnezeu arată un fapt în Cuvântul Său, noi trebuie să-l acceptăm şi să-l credem, chiar dacă raţiunea noastră nu l-ar putea înţelege şi el nu s-ar potrivi cu experienţa noastră. Numai Dumnezeu este Cel care ne poate da înţelesul lucrurilor şi, la timpul Lui, El va face ca toate să fie înţelese de sufletul care aşteaptă toate de la El. Şi chiar dacă Dumnezeu ar socoti că nu este cazul să ne facă să înţelegem, datoria noastră este totdeauna să credem, ce spune El În Cuvântul Său.
Capitolul 3 al Evangheliei după Ioan ne prezintă patru fapte sigure, stabilite de Dumnezeu:
1. Tatăl iubeşte pe Fiul;
2. El a dat toate în mâinile Fiului;
3. Cine crede în Fiul are viaţa veşnică;
4. Cine n-ascultă de Fiul...mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.
Iată deci patru fapte care nu sunt simple păreri omeneşti, întemeiate pe experienţa noastră, ci fapte dumnezeieşti de neschimbat. În ce fel cutare fapt are efect asupra ta atunci când îl crezi, aceasta este cu totul altă chestiune şi el devine atunci o parte a sentimentului sau a experienţei tale.
Să ne gândim la un exemplu. Un tânăr trebuie să intre, la majorat, în posesia unei averi mari. Dar el spune tatălui său: „Eu nu simt că am 21 de ani. Apoi m-am văzut de dimineaţă în oglindă şi sunt îndreptăţit să cred că nu am înfăţişarea pentru această vârstă. În sfârşit, mulţi din prietenii mei apropiaţi sunt convinşi că nu pot avea mai mult de 18 sau 19 ani. Cum aş putea atunci să fi atins majoratul?“ Ce va face în cazul acesta tatăl? Simplu, va scoate actele familiei şi, dacă ce va găsi înscris acolo nu va reuşi să convingă pe fiul lui, nimic altceva nu va putea.
„Dar“, veţi spune, „cine ar fi atât de nesocotit să vorbească aşa?“ Răspuns: Luaţi seama să nu faceţi voi înşivă o nesocotinţă mai mare. Nu s-ar putea tăgădui că astăzi mulţi creştini care mărturisesc că şi ei cred în Hristos, urmează acelaşi fel de argumente, şi aceasta cu toate că există mărturii deosebit de clare ale Cuvântului lui Dumnezeu. Şi dacă mărturia scrisă în actele familiei este de ajuns pentru a convinge pe fiul de vârsta lui adevărată, oricare ar fi sentimentele lui în această privinţă, cu mult mai mult Cuvântul scris al lui Dumnezeu, care iese din „gura lui Dumnezeu“, trebuie să fie de ajuns ca să ne dea siguranţa deplină a binecuvântării noastre veşnice. Observaţi cum în Matei 4:4 , Hristos leagă cuvintele acestea, „este scris“, cu: „gura lui Dumnezeu“. Aşa face credinţa totdeauna.
Să trecem acum la cercetarea celor patru fapte menţionate mai înainte.
1. Tatăl iubeşte pe Fiul.
Credeţi faptul acesta? „Desigur, cred“, vă este răspunsul. Dar simţiţi că Tatăl iubeşte pe Fiul? „Nu este vorba de ce gândesc sau simt eu“, îmi răspundeţi, „sunt sigur pentru că aşa spune Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta este un fapt, îl primesc aşa cum este şi îl cred“.
2. El a dat toate în mâinile Fiului.
Veţi spune: „Eu cred tot atât de hotărât şi faptul acesta“. Dar îl credeţi pentru că îl simţiţi sau pentru că vedeţi că Dumnezeu a pus toate lucrurile în mâinile Fiului? „Nici una, nici alta“, răspundeţi; „sunt convins deplin de faptul acesta, pentru că Dumnezeu l-a spus“.
Să trecem acum la cel din urmă fapt:
4. Cine n-ascultă de Fiul...mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.
Vă mai întreb: Credeţi faptul acesta, că mânia lui Dumnezeu rămâne peste cel necredincios? Poate că veţi răspunde afirmativ. Dar în cazul când un necredincios nu simte lucrul acesta? „Şi atunci“, veţi spune, „mânia lui Dumnezeu rămâne peste el“. Că el simte sau nu, lucrul nu rămâne mai puţin adevărat. Acesta este un fapt scris în Cuvânt şi „Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac“ (Isaia 40:8 ). „Dar“, vă grăbiţi să adăugaţi, „eu nu sunt un necredincios, eu cred cu adevărat în Fiul lui Dumnezeu“.
Bine, atunci să ne gândim la cel de al treilea fapt, pe care înadins l-am lăsat la urmă:
3. Cine crede în Fiul are viaţa veşnică.
Într-unul din versetele dinainte citim: „Cine primeşte mărturia Lui, adevereşte că Dumnezeu spune adevărul“ sau, după altă traducere, „cine a primit mărturia Lui, a adeverit că Dumnezeu este adevărat“ (versetul 33). Şi observaţi că Dumnezeu nu numai că a dat o mărturie clară cu privire la Fiul Său preaiubit, dar de nenumărate ori El a arătat faptele cele mai sigure cu privire la cei ce cred într-adevăr în El.
„Dacă cel puţin aş putea crede că sunt mântuit, aş fi mântuit“, spunea într-o zi o persoană, „dar eu n-am încă destulă credinţă“. Oricât de apropiată de adevăr ar părea o astfel de vorbă, ea nu este a Evangheliei. Dumnezeu nu spune: „Dacă aţi avea destulă credinţă ca să credeţi că aveţi viaţa veşnică, o veţi avea“. Ar însemna să faci atunci un mântuitor din credinţa ta şi să-L înlături pe Hristos. Dar dacă eu cred în Fiul Său, Dumnezeu spune cu privire la mine un fapt simplu, că adică eu am viaţa veşnică şi, în ce mă priveşte, n-am altceva de făcut decât să confirm că Dumnezeu „este adevărat“. Dacă mânia lui Dumnezeu rămâne peste cel care nu crede, fie că el o simte sau nu, fie că el s-ar gândi sau nu să simtă îndeajuns viaţa aceasta.
Două imposibilităţi
Dar vreun suflet tulburat va spune, poate: Nu aceasta îmi este greutatea; nu mă îndoiesc o clipă că cel credincios are acum viaţa veşnică, dar comparând experienţa mea de fiecare zi cu alte adevăruri foarte clare ale Cuvântului lui Dumnezeu, ajung să mă îndoiesc că eu aş fi născut din nou. În cea dintâi epistolă a lui Ioan, de exemplu, găsesc trei fapte neclintite care caracterizează pe cel care este născut din Dumnezeu şi înţeleg prea bine că ele nu se potrivesc deloc cu starea mea:
a) El nu mai practică păcatul... şi nici nu poate păcătui (1. Ioan 3:9 );
b) El este biruitor asupra lumii (1. Ioan 5:4 );
c) Cel rău nu se atinge de el (1. Ioan 5:18 ).
Dar, în faţa acestor cuvinte hotărâte ale Scripturii, sunt obligat să mărturisesc: a) că eu pot păcătui, şi din nenorocire mai păcătuiesc; b) că în loc să fiu biruitor asupra lumii, ea are mereu biruinţă asupra mea; c) că vrăjmaşul mă învinge mereu şi pe bună dreptate mă atinge. Este de mirare atunci că sunt tulburat adesea şi chiar îngrozit de astfel de locuri din Scriptură, în faţa experienţei mele proprii?
În adevăr, toate acestea nu mă miră, însă pentru a vă încuraja, daţi-mi voie să vă spun că cei care sunt „morţi în păcatele lor“ nu cunosc astfel de stări de nelinişte. Numai cei care s-au întors la Dumnezeu pot să dorească să răspundă gândurilor şi dorinţelor lui Dumnezeu. Cel care este neîntors la Dumnezeu nu doreşte deloc să-I cunoască voia. „Nu este teamă de Dumnezeu înaintea ochilor lor“ (Romani 3:18 ).
Dar aţi menţionat o imposibilitate, că „cel născut din Dumnezeu nu poate păcătui“. Să ne gândim puţin la acest loc din Romani 8:7-8 : „Gândirea firii păcătoase (a cărnii) este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate. Iar cei care sunt în firea păcătoasă nu pot să placă lui Dumnezeu“. Notaţi bine aceste contraste importante: „în firea păcătoasă“, „nu pot să placă lui Dumnezeu“; „născut din Dumnezeu“, „nu poate păcătui“.
Este cazul să spunem aici că Scriptura foloseşte cuvântul „carne“ cel puţin în două feluri:
1) Cuvântul acesta este folosit pentru a arăta trupul fizic, astfel: Dumnezeu S-a „arătat în carne“, adică în trup (1. Timotei 3:16 ). Şi apostolul Pavel, scriind colosenilor, spune în capitolul 2.1: „Toţi cei care nu mi-au văzut faţa în carne“, adică în trup.
2) Acelaşi cuvânt este folosit pentru a arăta firea naturală decăzută a oricărui copil al lui Adam, otrăvită de păcatul care locuieşte în ea şi care este izvorul tuturor faptelor rele pe care le face omul. „Carnea (firea păcătoasă) pofteşte împotriva Duhului“ (Galateni 5:17 ).
Două firi distincte în aceeaşi persoană
Când ne-am născut am primit o fire rea, atât de rea încât îi este cu neputinţă să se supună legii sfinte a lui Dumnezeu. Ea nu poate să placă lui Dumnezeu. „Iată“, spune psalmistul, „am fost născut în nelegiuire şi în păcat m-a conceput mama mea“ (Psalm 51:5).
Dar atunci când a avut loc naşterea noastră spirituală (sau naşterea din nou) am primit, prin lucrarea suverană a Duhului, o fire cu totul deosebită, o „fire dumnezeiască“ (2. Petru 1:4 ), un om nou, o viaţă nouă. Domnul spune lucrul acesta, în câteva cuvinte, lui Nicodim: „Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duh este duh“.
Cel credincios are două firi, una „născută din carne“ şi care, datorită însăşi felului ei de a fi, „nu poate să placă lui Dumnezeu“ şi cealaltă născută din Duhul şi care, chiar datorită felului ei de a fi, nu poate păcătui pentru că este născută din Dumnezeu. În capitolul 7 din Romani vedem aceste două firi menţionate împreună în cel din urmă verset: „Astfel, deci, cu mintea (sau cu duhul înnoit) eu slujesc legii lui Dumnezeu, dar cu firea păcătoasă, legii păcatului“. Şi în versetele 22-23: „Căci după omul dinăuntru îmi place legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii minţii mele...“
Un exemplu simplu ne poate ajuta. Un gospodar a pus o cloşcă pe nişte ouă de raţă şi de găină. Când a venit ziua să iasă puii din găoace, găina s-a aflat mamă a două feluri foarte diferite de fiinţe mici. Nu s-a neliniştit din pricina aceasta, însă într-o zi a văzut, spre marea ei spaimă, că bobocii de raţă au fugit spre o mlaştină din vecinătate şi erau încântaţi de prima lor plimbare pe apă, încât cloncănitul şi chemările stăruitoare ale mamei lor n-au fost în stare să-i aducă pe uscat. Puii de găină, dimpotrivă, n-au arătat nici cea mai mică dorinţă de a se aventura într-un astfel de loc şi ar fi fost tare nenorociţi dacă ar fi fost duşi acolo cu sila. Avem aici două firi foarte distincte, cu gusturi şi obiceiuri cu totul diferite. Cea care provine din oul de raţă are firea acesteia; cea care provine din oul de găină are firea găinii, cu toate că atât una cât şi cealaltă au fost clocite în acelaşi cuib. Dar toţi gospodarii, ajutaţi de toţi oamenii de ştiinţă, n-ar putea reuşi vreodată să schimbe firea unui pui de raţă în cea a unui pui de găină. Fiecare din ele îşi va păstra firea pe care o are.
Iar cele două firi ale creştinului sunt de mii de ori mai distincte, datorită diferenţei originii lor. Una vine de la om - de la omul pierdut, vinovat, căzut - cealaltă este de la Dumnezeu, în toată sfinţenia firii Sale fără pată. Una este omenească şi pătată, cealaltă este dumnezeiască şi prin urmare desăvârşit de curată. Orice gând sau faptă rea în cel credincios trebuie deci să vină de la firea lui păcătoasă; orice faptă aprobată de Dumnezeu îşi are izvorul în firea primită prin naşterea din nou.
O altă întrebare importantă îşi are locul aici:
Este firea păcătoasă îmbunătăţită prin naşterea din nou?
Nu este decât un singur răspuns: Nimic nu poate îmbunătăţi firea păcătoasă. Încercarea a fost făcută în toate felurile, de la căderea lui Adam în Eden, până la crucea lui Hristos. Şi care a fost rezultatul acestei încercări? Omul de bunăvoie a călcat legea sfântă a lui Dumnezeu, atunci când Dumnezeu îi cerea să asculte de ea. Fiul Său a fost dat morţii cu toată cruzimea când a venit în har să viziteze pe om. În loc deci ca prezenţa vieţii divine să amelioreze firea păcătoasă, ea nu face altceva decât să-i arate stricăciunea totală. Dacă aţi da unui cerşetor sărman o haină nouă, credeţi că ea ar înfrumuseţa înfăţişarea zdrenţelor lui vechi, deşirate?
Atunci, veţi spune, dacă firea mea nu poate fi nici iertată, nici îmbunătăţită, alte două greutăţi se arată:
- Cum aş putea scăpa de ea?
- Cum aş putea s-o ţin în stăpânire?
Înainte de a da un răspuns, să notăm deosebirea de seamă pe care Scriptura o face între:
„Păcatul“ sau firea păcătoasă şi „păcatele“ omului
Principiul rău, născut în noi din fire, este deseori numit păcat, în timp ce faptele, cuvintele şi gândurile rele care rezultă din această fire stricată sunt numite păcate. Această deosebire se face în 1. Ioan 1:8-9 : „Dacă zicem că nu avem păcat, ne înşelăm singuri“ şi mai departe: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele“. Această distincţie este de toată însemnătatea, căci dacă Scriptura ne învaţă că Dumnezeu iartă faptele noastre vinovate, adică păcatele noastre, datorită sângelui lui Hristos, ea ne arată de asemenea că Dumnezeu nu iartă nicidecum păcatul în firea păcătoasă, ci îl condamnă sau îl judecă. Să explic ce înseamnă aceasta.
Să presupunem că aţi avea un copil cu un caracter violent. Într-o zi, într-un acces de mânie, el aruncă o carte în capul fratelui său şi din aceeaşi lovitură sparge o oglindă. Dar îi pare rău, îşi mărturiseşte fapta rea şi îl iertaţi. Ce veţi face însă cu caracterul lui furios, care l-a dus la o astfel de faptă? Îi veţi ierta acest fel al lui de a fi? Cu neputinţă; sunteţi împotriva unui astfel de caracter şi l-aţi face să dispară dacă aţi putea.
Tot aşa, caracterul cel rău (cu toate că el nu ar fi decât una din trăsăturile unei firi rele) ar corespunde păcatului care locuieşte în noi, în timp ce desfăşurarea activităţii sale rele care îl face să rănească pe fratele său şi să spargă oglinda ar corespunde păcatelor. Şi cu toate că Dumnezeu iartă fără plată păcatele celui credincios, El niciodată nu iartă păcatul. În dreptatea Sa, El nu poate decât să-l condamne; numai moartea te poate scăpa de el. Iată ce scrie în Romani 8:3 : „Dumnezeu, trimiţând pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare omului păcătos şi pentru păcat, a condamnat păcatul în firea păcătoasă“.
Am murit împreună cu Hristos
Primele capitole ale epistolei către Romani se ocupă de mântuirea de păcate, iar în capitolul 6 apostolul ne arată cum suntem scăpaţi de păcat. Cel din urmă verset din capitolul 4, de exemplu, vorbeşte de Hristos ca fiind „dat pentru greşelile noastre şi...înviat pentru îndreptăţirea noastră“; şi consecinţa binecuvântată a faptului că El S-a dat în felul acesta este că cei care cred în El sunt iertaţi pe drept, adică „îndreptăţiţi“ şi au pace cu Dumnezeu. „Cine a murit“, spune în Romani 6:7 , „este eliberat de păcat“.
Aţi putea să vă faceţi o idee despre deosebirea dintre aceste două lucruri, comparând curăţirea celui lepros (Levitic 14:1-7 ) cu cea a lui Naaman (2. Împăraţi 5 ). Observaţi, în cel dintâi din aceste locuri, că leprosul sărman, cu totul incapabil de a face ceva pentru curăţirea lui, nu are decât să stea liniştit, asistând, pentru a spune aşa, la tot ce se făcea pentru el. Pasărea „vie şi curată“ este muiată în sângele celeilalte păsări înjunghiate, apoi preotul îi dă drumul să zboare pe câmp; deci leprosul necurat vede în acest simbol pe cineva care este viu şi curat afundat în moarte pentru el. Pasărea care îi ia locul, muiată în sânge, zboară apoi în văzduh şi leprosul este declarat curat prin cuvintele preotului.
Tot aşa, „Hristos a suferit o singură dată pentru păcate, Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu“ (1. Petru 3:18 ) şi, prin urmare, nici o pată nu se mai poate găsi asupra noastră, nici o învinuire nu ni se mai poate aduce, nouă care credem în El. „Sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat“ (1. Ioan 1:7 ) şi „de orice n-aţi putut fi îndreptăţiţi prin legea lui Moise, oricine crede este îndreptăţit prin El“ (Faptele Apostolilor 13:38-39 ).
Să trecem acum la cazul lui Naaman. Aici, nu mai vedem vreo altă persoană care să coboare în moarte pentru el; trebuie ca el însuşi să intre în Iordan, simbolul morţii. Nu mă întind asupra a ceea ce rezultă de aici; este desigur de ajuns de observat că avem aici imaginea faptului că ceea ce a fost el ca lepros a dispărut în moarte. Scriptura ne învaţă nu numai că Hristos a coborât în moarte pentru cel credincios, dar că şi credinciosul, ca şi Naaman, a intrat el însuşi în moarte. El a murit împreună cu Hristos (Romani 6:8 ). Totuşi este o deosebire mare între mântuirea noastră şi cea a lui Naaman. El a fost scăpat de prezenţa plăgii, în timp ce noi nu vom fi scăpaţi de prezenţa păcatului care locuieşte în noi, decât atunci când vom părăsi această lume, fie la moarte, fie la venirea Domnului.
Astfel, tot ce suntem din fire, ca şi tot ce am făcut noi, a fost judecat la cruce, iar Cel care a purtat păcatele noastre a spus: „S-a sfârşit“. Cine ne va mai condamna? Nu rămâne nimic de condamnat. Dacă satan vine să ne aducă păcatele înainte, noi nu vom căuta nici să le tăgăduim, nici să le găsim scuze, ci vom răspunde simplu: „Hristos a murit pentru păcatele mele“. Dacă el caută să ne tulbure prin gândirea la firea noastră păcătoasă, vom adăuga: „Şi eu de asemenea am murit“.
Trebuie să te simţi mort?
Aici apare o greutate practică pentru multe suflete. Am auzit odată pe un credincios rugându-se foarte stăruitor „să i se dea să simtă că era mort împreună cu Hristos“. Dar Dumnezeu ne spune oare vreodată să simţim că suntem morţi? Nu; El ne spune să ne socotim morţi, morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Hristos Isus (Romani 6:11 ). Trebuie să credem că suntem morţi împreună cu Hristos, simplu, pentru că Dumnezeu ne spune acest lucru şi nu pentru că noi l-am simţi, căci niciodată nu-l vom simţi. Dumnezeu ne spune că în faţa ochilor Lui aşa stau lucrurile şi El vrea ca noi să le credem tot aşa de simplu cum credem în faptul morţii lui Hristos pentru păcatele noastre. Dumnezeu socoteşte moartea Locţiitorului nostru ca fiind moartea noastră, iar socotelile credinţei sunt totdeauna de acord cu cele ale lui Dumnezeu.
În felul acesta vechea noastră poziţie, ca fii ai lui Adam cel căzut, a luat sfârşit înaintea lui Dumnezeu la cruce unde: „Omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu Hristos“ (Romani 6:6 ). Acum noi suntem în legătură de viaţă cu cel de al doilea Adam, Hristos Cel înviat sau, cum se spune în Romani 7:4 , ne-am căsătorit „cu un Altul, cu Cel care a înviat dintre cei morţi“. Cei credincioşi au fost introduşi într-o poziţie cu totul nouă. Cel care a luat pedeapsa noastră, fiind făcut păcat pentru noi pe cruce, acum este înviat dintre cei morţi şi Dumnezeu ne vede ÎN EL. Noi suntem dreptatea lui Dumnezeu în Hristos şi prin urmare suntem pentru totdeauna la adăpost de orice condamnare.
Părtăşia cu Dumnezeu şi păcatul
Dar cum se poate ca prezenţa în cel credincios a unui lucru atât de rău ca firea păcătoasă, să nu fie o piedică în calea părtăşiei cu Dumnezeu?
Un tată împreună cu fiul său sunt într-o zi acasă, bucurându-se de o legătură fericită; ei au împreună asupra tuturor lucrurilor aceleaşi gânduri şi sentimente. Chiar atunci, un alt copil care tocmai vine de la o plimbare făcută în pădure, intră în cameră şi pune pe masă nişte boabe de mătrăgună. Îndată ce le vede şi ştiind că sunt o otravă de care trebuie să te păzeşti să guşti, porunceşte să fie luate de acolo. Dacă fiul împărtăşeşte gândirea tatălui cu privire la otrava aceea şi o priveşte ca el, veţi înţelege de îndată că prezenţa acelor boabe rele n-a dat loc nici la cea mai mică ruptură a comuniunii dintre tată şi fiu. Dar dacă fiul este înşelat de aparenţa frumoasă a fructelor acestea şi nu primeşte judecata pe care o are tatăl asupra lor, dacă încearcă să păstreze boabele de mătrăgună, atunci el este în afara legăturii şi, dacă le gustă, poate fi sigur că va suferi consecinţele. Dacă totuşi îşi mărturiseşte dorinţa rea, atunci el este adus în stare să vadă nebunia unui astfel de lucru; şi făcând la fel ca tatăl, condamnând boabele acelea rele va găsi din nou părtăşia pierdută.
Când cel credincios, pe care Dumnezeu l-a învăţat adevărurile acestea binecuvântate, descoperă că păcatul locuieşte încă în el şi că firea lui este tot atât de rea şi chiar mai rea ca niciodată, el poate, în loc să încerce fără folos s-o îmbunătăţească, să ia partea lui Dumnezeu împotriva ei. El n-o consideră decât ca un vrăjmaş de moarte de care totdeauna trebuie să te păzeşti şi niciodată să n-o tolerezi. El ştie că Dumnezeu a condamnat-o în întregime la cruce, şi prin urmare şi el însuşi o condamnă în întregime. El se socoteşte mort faţă de păcat şi „viu pentru Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru“.
Cum ne vede Dumnezeu?
Ce har că Dumnezeu nu mai aşteaptă nimic bun de la firea păcătoasă, ci a pus-o deoparte pentru totdeauna ca un lucru cu desăvârşire rău! Dar mai mult, ea nu mai are nici un drept asupra noastră. Noi nu mai suntem datori firii păcătoase „ca să trăim potrivit firii păcătoase“ (Romani 8:12 ); şi, cu toate că suntem răspunzători să arătăm cea mai mare veghere ca s-o împiedicăm să lucreze, Dumnezeu, prin moartea şi învierea lui Hristos, ne face s-o considerăm ca neavând nici un loc în poziţia cea nouă în care am fost aşezaţi înaintea Lui. Crucea lui Hristos a rupt pentru totdeauna legătura care ne unea cu cel dintâi Adam, decăzut, iar Duhul Sfânt a adus în sufletele noastre viaţa Celui din urmă Adam, înviat.
Dumnezeu nu ne mai vede deloc ca fiind „în firea păcătoasă“, ci „în Duhul“ şi singura viaţă pe care o avem acum înaintea Lui este viaţa lui Hristos. De aceea apostolul putea spune: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine“ (Galateni 2:20 ).
Să cercetăm acum întrebarea următoare:
Care este secretul puterii noastre?
Amintiţi-vă istoria găinii şi a puilor pe care i-a clocit. Deznădejdea ei este imaginea pe care o arată o mulţime de suflete în zilele noastre. Care este cauza spaimei ei? Simplu: îi era imposibil să-i schimbe pe puii de raţă şi să-i facă aşa cum instinctul ei natural îi spunea că ar trebui să fie puii. Cu cât bobocii de raţă se măresc, cu atât sunt mai hotărâţi să pornească pe apă îndată ce au cea mai neînsemnată ocazie. Uneori, este adevărat, ei vin să se odihnească sub aripile ei şi atunci ea îşi închipuie că în sfârşit a căpătat biruinţa şi i-a făcut mai buni. Dar vai, dezamăgirile vin unele după altele, căci ei merg din rău în mai rău! Într-o zi gospodarul, auzind ţipetele deznădăjduite ale găinii, trimite pe fetiţa lui să-i împiedice pe boboci de a intra în mlaştină, căci vede bine că neliniştea găinii, din cauza lor, îngreuiază grija pe care ea ar trebui s-o dea puilor. De îndată, ajutorul acesta aduce odihnă adevărată găinii, căci, deşi ea n-a găsit mijlocul de a ameliora apucăturile micilor hoinari, ea are cel puţin acum o putere care să-i ţină în frâu.
Oricine este născut din Duhul lui Dumnezeu are instinctele deosebite ale firii celei noi care i-a fost dată, instincte care îşi găsesc plăcerea în voia lui Dumnezeu şi se supun îndrumării Cuvântului Său. Dar el descoperă că are a face de asemenea cu nişte instincte şi dorinţe care au un caracter cu totul opus şi sunt specifice firii păcătoase. Tot astfel sunt „lucrurile firii păcătoase“ şi „lucrurile Duhului“. Felul de a fi şi năzuinţele acestor două firi sunt în opoziţie unele altora.
Dar ceea ce-l tulbură pe cel de curând întors la Dumnezeu este că nu poate face din firea păcătoasă ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu cere de la un suflet născut din nou; şi legea nu-i poate veni în ajutor în această luptă, căci ea nu-i poate da putere. Cu alte cuvinte, el încearcă să împlinească ceea ce Dumnezeu a spus că este cu totul imposibil, adică să supună firea păcătoasă legii sale sfinte (Romani 8:7-8 ). El află că firea păcătoasă vrea să gândească la lucrurile firii păcătoase, că ea este vrăjmaşă legii lui Dumnezeu şi lui Dumnezeu Însuşi. Şi, aşa fiind lucrurile, cu cât sufletul se va sili să atingă imposibilitatea aceasta, cu atât mai mare îi va fi disperarea. În adevăr, a aplica firii păcătoase legea, pentru a căuta ca firea păcătoasă să se supună legii, înseamnă a nu face altceva decât să arăţi tot mai mult nelegiuirea ei de disperat. Dacă aruncaţi apă peste varul nestins, în loc să-l răciţi, nu realizaţi altceva decât să faceţi să se vadă focul care mocneşte înăuntru. Aşa este şi cu firea păcătoasă: aplicaţi-i legea şi ea nu va face decât să dezvăluie „vrăjmăşia“ pe care o ascundea deja în sine. „Prin lege vine cunoştinţa păcatului“ (Romani 3:20 ). Cel credincios are în adevăr o fire care „vrea să facă binele“, dar el află că „răul este lipit de el“; şi, în sfârşit, el este scăpat atunci când, renunţând la o luptă cu totul disperată, priveşte în afara lui însuşi şi strigă: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa din acest trup de moarte?“ Atunci el mulţumeşte lui Dumnezeu prin Isus Hristos.
În felul acesta el a învăţat mai întâi că „firea păcătoasă“ nu este bună de nimic şi că nu este nici bine în ea, nici remediu pentru ea (Romani 7:18 ; 8:7 ); şi în al doilea rând, că în însăşi firea cea nouă cu dorinţele ei minunate, nu este putere reală nici pentru bine, nici împotriva răului. Dar Duhul lui Dumnezeu face mai mult decât să dea viaţa unui păcătos mort; El devine după aceea puterea vieţii celei noi. Atunci când cel de curând întors la Dumnezeu crede „evanghelia mântuirii sale“, Duhul Sfânt, ca o Persoană distinctă intră în el şi Îşi face acolo locuinţa (Efeseni 1:13 ). El este pecetluit pentru ziua răscumpărării, adică a răscumpărării trupului (Efeseni 4:30 ; vedeţi şi Romani 8:9, 14, 16 , precum şi cuvintele Domnului în Ioan 14:17 ). Potrivit celor scrise în 1. Corinteni 6:19 , trupul lui devine „templul Duhului Sfânt“ care este în el. El nu mai este al lui, ci a fost cumpărat cu un preţ.
În urmă cu câtva timp am văzut un anunţ pe zidurile unei case mari care părea să fie un hotel: „Această casă va fi deschisă din nou sub o conducere nouă“. Am înţeles că îşi schimbase stăpânul şi acum avea un proprietar nou. Anunţul acesta m-a făcut să gândesc de îndată la locul pe care l-am citat: 1. Corinteni 6:19-20 . Casa era aceeaşi; ferestrele, uşile, sobele, dependinţele nu se schimbaseră, dar casa avea un proprietar nou şi prin urmare o conducere nouă.
Aşa este şi cu cel credincios. El este aceeaşi persoană, cu aceleaşi însuşiri pe care le avea înainte de întoarcerea sa la Dumnezeu; poate că are aceeaşi ocupaţie; aceleaşi condiţii îl înconjoară în societate, dar el a devenit proprietatea personală a altuia. El aparţine lui Hristos şi în felul acesta este acum aşezat sub o conducere nouă, căci Duhul Sfânt rămâne în trupul creştinului, făcând din el locuinţa Sa şi de aici înainte va conduce casa după principii cereşti. Cât de solemn este lucrul acesta şi în acelaşi timp cât de preţios!
Aici este deci puterea celui credincios pentru orice activitate potrivită pentru Dumnezeu. Prin acest mijloc el are puterea de a se împotrivi firii păcătoase, pentru a face să moară faptele trupului (Romani 8:13 ). Se spune în Galateni 5:17 că „firea păcătoasă pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii păcătoase; şi lucrurile acestea sunt opuse unul celuilalt“, pentru ca noi să nu practicăm lucrurile pe care le-am vrea. Partea noastră este să fim atenţi să nu întristăm pe Cel care a venit să ne călăuzească, pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu cu care am fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării (Efeseni 4:30 ).
Dar, va întreba cineva, dacă firea cea rea este încă în orice persoană care s-a întors la Dumnezeu, totdeauna gata să-şi ceară drepturile, cum spune Cuvântul că
Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte
Observaţi mai întâi că nu este vorba de un lucru extraordinar la care ajung numai unele persoane care au credinţă pentru aceasta. Locul acesta cuprinde pe toţi cei născuţi din nou: „oricine este născut din Dumnezeu“. Dar veţi mai spune că aceasta contrazice cu totul ce experimentez eu în mine însumi sau ce văd la alţii. S-ar putea să pară că este aşa, dar să cercetăm locul mai de aproape şi cu rugăciune, aducându-ne aminte că cel dintâi pas pentru a înţelege Cuvântul lui Dumnezeu este să-l credem. „Prin credinţă înţelegem...“ (Evrei 11:3 ). Vă voi aminti un exemplu deseori folosit de un slujitor al lui Dumnezeu care acum este la Domnul, cel al altoirii mărului, altoire care se face în trunchiul mărului sălbatic. Ştiţi, fără îndoială, că se începe cu tăierea mărului sălbatic, apoi se introduce cu grijă în el altoiul, care nu este altceva decât o rămurică de măr bun, protejată de un strat de pământ pus în jurul tăieturii şi este lăsat să se dezvolte în timpul primăverii şi verii. Să ne ducem acum cu gândul în livada în care a fost plantat pomul acesta şi să stăm de vorbă cu grădinarul.
- Cum numiţi pomul acesta?
- Un măr, răspunde el.
- Dar de ce nu spuneţi că în parte este un măr sălbatic şi în parte un măr altoit?
- Pentru că nu poate fi în gândul unui grădinar să se exprime în felul acesta. A fost odată, este adevărat, un măr sălbatic din pădure, acum însă este un pom bun în livadă. Este în adevăr acelaşi exemplar, dar când l-am tăiat, istoria lui ca pom sălbatic a luat sfârşit. Şi din ziua în care altoiul cel nou a început să dea semn de viaţă, istoria sa cea nouă ca măr bun a început.
- Dar acest măr nu mai face mere sălbatice?
- Nu; şi, mai mult decât atât nici nu mai poate. Este tot atât de imposibil mărului bun să dea mere sălbatice cum era imposibil mărului sălbatic să producă mere bune.
- Vreţi deci să spuneţi că nu rămâne pomului acestuia nimic din firea mărului sălbatic?
- Rămâne, dar precizez că nu este nimic în el din mărul sălbatic care să nu fi fost condamnat ca sălbatic şi, dacă ar da semne de viaţă, lăstărind din trunchiul cel vechi, aş lua imediat foarfeca şi nu aş cruţa nici cel mai neînsemnat lăstar.
Să ne gândim la aplicaţia acestei imagini. Mărul sălbatic reprezintă un om în starea sa naturală înainte de a se fi născut din nou. Când se naşte din nou, o viaţă nouă, asemenea altoiului de măr, ia fiinţă în el prin Duhul Sfânt şi prin Cuvânt. În epistolele sale, apostolul Ioan vorbeşte în general într-un mod abstract. După cum grădinarul susţinea că pomul era un măr bun, tot aşa Ioan în locul din Scriptură la care ne-am oprit, îl priveşte pe credincios numai sub aspectul firi celei noi, al vieţii dumnezeieşti pe care o are, ca unul care este născut din Dumnezeu. Şi după cum este cu neputinţă ca un măr (privit simplu ca măr) să dea roade sălbatice, şi aceasta pentru că este măr, tot aşa este cu neputinţă ca cel născut din Dumnezeu (privit ca născut din nou) să practice păcatul. Sămânţa lui rămâne în el şi nu poate păcătui fiindcă este născut din Dumnezeu. Cum ar putea o fire dumnezeiască să păcătuiască?
Firea aceasta dumnezeiască a fost arătată de Hristos în tot timpul vieţii Sale pământeşti. El n-a săvârşit păcat. Cum ar fi putut să facă aşa ceva? El a biruit lumea, Cel rău neputându-se atinge de El. „Stăpânitorul lumii acesteia vine, dar el n-are nimic în Mine“ (Ioan 14:30 ). Aşa cum am văzut deja, aceleaşi lucruri sunt adevărate cu cei care sunt născuţi din Dumnezeu în aşa fel încât apostolul poate spune: „lucrul care este adevărat în El (Hristos) şi în voi“. Cât de minunat! Putem striga într-o adorare sfântă: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu; şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El“ (1. Ioan 3:1 ).
Dar, deşi prezentând firea dumnezeiască în modul acesta abstract şi absolut, apostolul nu trece sub tăcere existenţa firii păcătoase în cel credincios. Astfel, în 1. Ioan 1:8 , el spune: „dacă zicem că n-avem păcat, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi“. Apoi în capitolul 2.1 suntem îndemnaţi să nu păcătuim, dar dacă ajungem să cădem în păcat, remediul ne este indicat: este Avocatul, Mijlocitorul pe care Îl avem la Tatăl, Isus Hristos Cel drept, care ne face să găsim iar comuniunea cu Tatăl aducându-ne ca pe copii ai Săi rătăciţi, să ne recunoaştem nebunia şi să ne mărturisim păcatele. Mai mult, avem în capitolul 1.9 asigurarea plină de mângâiere că „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice fărădelege“. De ce este El credincios şi drept? Pentru că Isus Hristos, Cel drept a săvârşit o dreptate deplină o dată pentru totdeauna, vărsându-Şi sângele scump pe cruce.
În epistolele apostolului Pavel, Duhul Sfânt ne prezintă scăparea deplină a celui credincios de poziţia lui cea veche în Adam şi ne arată locul său ca fiind îndreptăţit pe deplin şi acceptat în mod desăvârşit în Hristos. El ne arată că deşi sunt două firi distincte în cel credincios, Dumnezeu socoteşte că starea noastră veche de măr sălbatic a luat sfârşit înaintea ochilor Săi, pe calea dreptăţii, la cruce; că noi am fost „tăiaţi“ ca oameni în firea păcătoasă (Coloseni 2:11 ) şi că nu mai suntem priviţi în firea păcătoasă; în felul acesta, el poate vorbi de timpul când eram în firea păcătoasă (Romani 7:5 ) şi în Romani 8:9 poate să afirme simplu că noi nu mai suntem în firea păcătoasă, ci în Duhul. Este ca şi pomul acela care dacă ar putea vorbi, ar spune: „Eu nu mi-am pierdut individualitatea ca pom, dar în timp ce altădată eram măr sălbatic în fundul pădurii, acum sunt un măr cu roade în livadă“. Este lucru preţios să ştim că Dumnezeu nu ne mai socoteşte ca legaţi de viaţa condamnată a celui dintâi Adam, ci de viaţa de înviere a lui Hristos, Cel din urmă Adam. Este scris: „Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu“ (Coloseni 3:3 ); „Nu mai este acum nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos“ (Romani 8:1 ).
La încheierea acestor rânduri voi mai adăuga o întrebare:
Ce fire voi hrăni?
Am văzut că sunt două firi şi cu originile lor diferite, ele au înclinări cu totul diferite. Avem „lucrurile firii păcătoase“ şi „lucrurile Duhului“. Să nu uităm că aceste două firi ne vor cere zilnic atenţia pentru nevoile lor respective. Priviţi la două păsărele mici din cuibul unei vrăbii: amândouă cer hrană cu strigăte mari. Un pui de cuc care a ieşit din găoace în cuib doreşte mâncare la fel ca un pui de vrabie. Aşa este şi cu cele două firi, numai că în timp ce cele două păsări pot creşte cu aceeaşi mâncare, pentru credincios ceea ce hrăneşte firea păcătoasă n-are nimic hrănitor pentru cea nouă şi ce este hrană pentru firea nouă este cu totul respingător pentru cea păcătoasă.
Suntem îndemnaţi în Romani 13:14 să „nu purtăm grijă de firea păcătoasă, ca să-i trezim poftele“; şi în 1. Petru 2:11 , să „ne ferim de poftele cărnii, care se războiesc cu sufletul“. De altă parte, suntem îndemnaţi „să dorim cu înfocare laptele duhovnicesc şi curat“ pentru ca prin el să creştem spre mântuire (1. Petru 2:2 ). Să fim deci ca nişte sentinele veghetoare la tot ce facem, spunem, citim, gândim, punând la probă orice lucru cu întrebarea aceasta: Va hrăni aceasta omul cel nou sau va hrăni firea păcătoasă? Să nu lăsăm nimic să aibă loc din tot ce ar hrăni firea păcătoasă şi care se războieşte cu sufletul. Câte greutăţi ar fi rezolvate cu această întrebare simplă! Să nu uităm că separat de problema mântuirii sufletului, cei ce seamănă în firea păcătoasă şi cei care seamănă în Duhul vor culege roadele în această lume. „Căci ce seamănă omul, aceea va şi secera“ (Galateni 6:7-8 ). Dacă semănăm pentru firea păcătoasă, putem fi siguri că vom secera stricăciunea; totuşi nu trebuie să confundăm vreodată mâna Tatălui în cârmuire sau în disciplină în timpul de acum cu dragostea veşnică a inimii Tatălui.
Să ne caracterizeze o conştiinţă tot mai delicată şi o neîncredere tot mai mare în noi înşine. Domnul să fie tot mai mult hrana noastră zilnică şi Cuvântul Său scump desfătarea noastră!