În capitolul patru din Evanghelia după Luca avem menţionarea înduioşătoare a intrării Domnului în lucrarea Sa publică în această lume a păcatului şi a suferinţei; şi învăţăm, chiar de pe buzele Sale, caracterul lucrării Sale. Citând profeţia lui Isaia cu privire la El Însuşi, El spune: „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, pentru că Domnul M-a uns ca să aduc o veste bună celor blânzi. M-a trimis să leg rănile celor cu inima zdrobită.”
Lumea este plină de inimi zdrobite. Poate se străduieşte să-şi acopere suferinţa ei cu veselie şi râsete, dar, spune scriitorul în cartea Proverbe, „Chiar când râde, inima este plină de durere” (Prov 14:13 ). În spatele întregii înfăţişări vesele exterioare a lumii sunt dureri ascunse şi inimi zdrobite.
Întorcându-ne la Cuvântul lui Dumnezeu, descoperim spre mângâierea noastră că Dumnezeu nu este indiferent la aceste inimi zdrobite. Psalmistul ne spune că Dumnezeu este Unul care „vindecă pe cei cu inima zdrobită şi le leagă rănile.” Mai mult, psalmistul adaugă imediat „El socoteşte numărul stelelor: le dă nume tuturor. Mare este Domnul nostru” (Psalmul 147:2-5 ). Numărul stelelor este prea mare ca să-l putem descrie; durerea unei inimi zdrobite este prea adâncă să o putem pătrunde; dar Dumnezeu poate număra stelele de pe cer şi vindeca inimile zdrobite de pe pământ. În măreţia dragostei Sale El Şi-a dat pe singurul Său Fiu ca să vină în această lume să-i vindece pe cei cu inima zdrobită.
Atunci când privim la Isus, vedem în sfârşit un Om perfect care a venit în lumea aceasta să caute inimi zdrobite. Diavolul, într-adevăr, a căutat să-L întoarcă de la misiunea Lui, oferindu-I toate împărăţiile acestei lumi şi gloria lor. Dar, refuzând lumea, onorurile şi bogăţiile ei, El a ales să devină un Om sărac ce caută inimi zdrobite pentru a le şterge lacrimile şi pentru a le vindeca rănile.
Pe măsură ce urmărim calea Lui prin această vale a lacrimilor, în căutarea inimilor zdrobite, Îl vedem, în Evanghelia după Luca, vindecând inima zdrobită a unei păcătoase; legând rănile unui sfânt cu inima zdrobită, şi secând lacrimile unei văduve cu inima zdrobită. Mai mult, învăţăm că atât de mare a fost răutatea şi împietrirea inimii omului, încât în cele din urmă, inima Sa a fost zdrobită. Noi am frânt inima Aceluia care venise să vindece inimile noastre zdrobite.
Astfel descoperim că inimile sunt zdrobite de păcatele păcătosului, de eşecul sfinţilor, de moartea celor dragi nouă, şi mai presus de toate, de dragostea neîmpărtăşită.
Păcătoasa cu inima zdrobită (Luca 7:36-38 )
În împrejurarea mişcătoare care a avut loc în casa lui Simon fariseul, putem privi la cea mai minunată privelişte: o întâlnire între Mântuitorul şi cea păcătoasă. O femeie sărmană care era cunoscută în cetate ca o păcătoasă - şi prin urmare putem să tragem concluzia o femeie decăzută moral – a auzit de Isus. Ea a auzit pe oameni spunând că Isus era „prietenul vameşilor şi al păcătoşilor”. Ea a auzit probabil, de pe buzele Lui, acea invitaţie duioasă „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă.” Sătulă de viaţa ei îngrozitoare, cu o conştiinţă împovărată de păcatele ei, fără nici un prieten în lume, ea aude de Isus, Fiul lui Dumnezeu. Ea aude că El este Prietenul păcătoşilor şi că El o invită să vină.
Condusă de nevoia ei, şi atrasă de harul Său, ea vine la Isus; iar în acest tablou frumos suntem lăsaţi să privim rezultatul venirii unui păcătos la Mântuitorul. Ea a simţit că trebuie cu orice preţ să vină în prezenţa acestui Salvator minunat. Aşa că ea intră în casa fariseului şi se duce drept la picioarele lui Isus. La început nu este rostit nici un cuvânt, dar se întâmplă două lucruri, căci citim: „stătea înapoi, lângă picioarele lui Isus, şi plângea.” şi ea „Îi săruta picioarele”. Acele lacrimi vorbesc despre o inimă care este zdrobită; acele sărutări despre o inimă care este câştigată.
Ce anume i-a frânt inima? Ce anume i-a câştigat inima? Nu faptul că ea şi-a văzut viaţa, cu toate păcatele ei, în prezenţa inimii Lui cu toată dragostea şi harul ei? Ea a descoperit că harul Său era mai mare decât păcatele ei, şi că deşi El ştia ce era cel mai rău despre ea, cu toate acestea El a iubit-o şi nu a alungat-o sau nu i-a rostit nici cuvânt de reproş. Ea a putut să reziste batjocurii oamenilor şi dispreţului fariseului, dar o astfel de dragoste i-a zdrobit inima. Nu răutatea omului, ci bunătatea lui Dumnezeu este cea care conduce la pocăinţă ( 2:4 ).
Zdrobindu-i inima prin harul Său, El îi leagă inima cu cuvintele Sale de dragoste, căci El spune „Iertate sunt păcatele tale … Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace.” (Luca 7:48-50 ).
Calea acestei femei cu inima zdrobită este calea binecuvântării încă, pentru orice sărman păcătos. Mai întâi suntem făcuţi conştienţi de păcatele şi de nevoia noastră. În al doilea rând, Dumnezeu în harul Său ne aduce vestea bună a Singurului care poate întâmpina nevoia noastră. Auzim despre Salvatorul care a venit în lume pentru a mântui păcătoşi, care S-a dat pe Sine Însuşi ca răscumpărare pentru toţi, şi S-a jertfit pe Sine fără cusur lui Dumnezeu, şi astfel L-a satisfăcut pe Dumnezeu prin lucrarea Sa măreaţă de la cruce, astfel încât Dumnezeu poate proclama iertarea către o lume de păcătoşi, şi poate invita pe absolut oricine doreşte să creadă în Isus. În al treilea rand învăţăm că putem şti pe baza autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu, crezând în El, că păcatele noastre sunt iertate şi sufletele noastre mântuite (Fapte 11:20,21 ; 10:43 ).
Binecuvântat moment atunci când văzând nevoia noastră şi auzind despre Isus credem şi ne întoarcem către El, pentru a ne găsi noi înşine singuri în prezenţa Sa, conştienţi de păcatele noastre dar realizând că, în ciuda faptului că El cunoaşte toate păcatele noastre, El ne iubeşte. O astfel de dragoste va zdrobi inimile noastre şi le va câştiga pentru totdeauna.
Sfântul cu inima zdrobită (Luca 22:54-62 )
Am privit la o păcătoasă cu inima zdrobită în casa lui Simon fariseul. Acum ni se îngăduie să privim un om cu inima zdrobită care se leapădă de credinţă în casa marelui preot. Putem avea cu adevărat păcatele iertate, şi să-L iubim pe Domnul cu toată ardoarea şi sinceritatea apostolului Petru, şi totuşi, ca şi apostolul, putem să fim înfrânţi şi să-L negăm pe Domnul. Prin furtună şi strălucirea soarelui acest slujitor devotat L-a urmat îndeaproape pe Stăpânul său în timpul anilor minunatei Sale lucrări. Dar vine o zi când el „Îl urma de departe”. Mergând la o distanţă de Stăpânul său el se găseşte în curând în compania vrăjmaşilor Stăpânului său. Astfel citim că atunci când vrăjmaşii Domnului „au aprins un foc”, şi „s-au aşezat împreună”, Petru „s-a aşezat între ei”. Stând printre vrăjmaşii Domnului nu durează mult până ce este ispitit. A părut, într-adevăr, doar o mică ispită deoarece venea de la „o servitoare”. Vai! Departe de Domnul, într-o asociere greşită, un lucru foarte mic este suficient să ne prindă pe picior greşit. Servitoarea poate că era fără putere, dar ea are un avantaj asupra lui Petru, pentru că ea l-a văzut „stând la foc”. Tot ceea ce spune ea este „Şi acesta era împreună cu El”. Petru simte pericol, aşa că fără să ezite, omul care în încrederea lui în sine spusese „Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi la închisoare şi la moarte”, fără ezitare îl tăgăduieşte pe Domnul spunând „Femeie, nu-L cunosc”.
El Îl tăgăduieşte de trei ori pe Domnul, iar apoi, potrivit cuvintelor Domnului „a cântat cocoşul”. Petru L-a tăgăduit pe Domnul; dar s-a schimbat inima Domnului cu privire la Petru? Binecuvântat să fie Numele Lui, dragostea Sa este o dragoste neschimbătoare; „iubindu-i pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt”. Deci s-a întâmplat că exact în momentul în care Petru s-a întors de la Domnul, Domnul S-a întors către Petru, căci citim „Domnul întorcându-Se, a privit la Petru”. Noi Îi putem întrista inima, dar nu Îi putem schimba dragostea. Putem fi siguri că acea privire era o privire încărcată cu dragoste infinită care părea să-i spună lui Petru: „ M-ai tăgăduit Petru, ai spus că nu Mă cunoşti, dar cu toate tăgăduirile tale te iubesc”.
Care a fost efectul acelei priviri? A zdrobit inima sărmanului tăgăduitor Petru; căci citim „Petru, ieşind afară, a plans cu amar”. Ca şi păcătoasă decăzută din Luca 7 , sfântul tăgăduitor din Luca 22 , îşi vede păcatele în lumina dragostei Domnului; iar dragostea care s-a ridicat deasupra păcatelor sale i-a zdrobit inima.
Cunoaştem de asemenea, în ziua învierii, felul duios în care dragostea l-a vindecat pe acest om cu inima zdrobită şi i-a alungat lacrimile. La fel şi în toate abaterile noastre, El restabileşte sufletele noastre, prin zdrobirea inimilor noastre şi câştigarea inimilor noastre prin dragostea Sa neschimbătoare.
Văduva cu inima zdrobită (Luca 7:11-15 )
Povestea văduvei cu inima zdrobită ne aduce aminte că peste cele mai frumoase întâmplări ale acestei lumi zace umbra întunecată a morţii. Nain înseamnă „plăcut”, iar starea cetăţii era frumoasă, dar moartea era acolo. Apoi spre mângâierea noastră învăţăm că în această lume a morţii a venit Domnul vieţii, şi nu doar cu putere să învieze morţii, ci cu dragostea şi mila care pot să ne fie alături în suferinţele noastre, ne pot seca lacrimile, şi îi pot vindeca pe cei cu inima zdrobită. Aşadar „a fost că” Isus a mers în cetatea Nain, iar „cu El mergeau mulţi ucenici ai Săi şi o mare mulţime”. Această mulţime care Îl avea în mijlocul ei pe Domnul vieţii, întâlneşte o altă mulţime care avea în mijlocul ei un trup mort; pe măsura ce Domnul se apropia de cetate, „duceau afară un mort, singurul fiu al mamei lui, şi ea era văduvă; şi o mulţime foarte mare din cetate era împreună cu ea”. Cât de frumos este modul pe care Domnul îl alege să-i vindece inima ei zdrobită. Mişcat, cu compasiune, El mai întâi îi seacă lacrimile, iar apoi îndepărtează cauza suferinţei ei.
Dacă am fi avut putere probabil că noi mai întâi am fi înviat mortul, iar apoi i-am fi spus femeii: „Nu plânge”. Dar Isus alege o altă cale – o cale mai bună – care face ca povestea să fie atât de plină de mângâiere pentru noi toţi. El mai întâi îi spune mamei cu inima zdrobită „Nu plânge” iar apoi El înviază pe cel mort. Astfel femeia ar fi putut să spună „ În durerea mea cea mare El a venit atât de aproape de mine, încât mi-a şters lacrimile. El nu doar m-a scos din împrejurările dureroase, ci El a mers alături de mine prin ele.” Astfel El ne arată prin mila şi compasiunea Sa că ne poate şterge lacrimile, înainte de a ne învia mortul. Aceasta se potriveşte cu situaţia noastră, căci Isus este plecat, iar El nu îi învie încă pe cei pe care îi iubim, atunci când ne sunt luaţi, ci El dă mângâiere inimilor noastre zdrobite, şi ne şterge lacrimile, în timp ce aşteptăm ziua când El îi va învia pe cei dragi ai noştri care au adormit în Isus. Noi avem mângâierea dragostei Lui în timp ce aşteptăm arătarea puterii Sale care înviază. Atunci într-adevăr, cuvântul va fi împlinit: „Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor … şi moarte nu va mai fi”.
Încă puţin timp şi totul se va sfârşi,
Necazul tău, durerea, vor trece în curând,
Deci sprijină-te în credinţă de Fiul drag al lui Dumnezeu,
El va şterge lacrima din orice ochi.
Mântuitorul cu inima zdrobită (Luca 19:41-48 )
Am văzut că păcatele noastre, şi revenirea noastră la ele, văzute în lumina dragostei Sale ne pot zdrobi inimile, şi că moartea îşi poate arunca umbra peste cea mai frumoasă împrejurare şi ne poate zdrobi inimile. Dar în această scenă mişcătoare de pe Muntele Măslinilor vedem totuşi o durere mai profundă – durerea dragostei neîmpărtăşite. Uneori putem avea inimile zdrobite de o dragoste neîmpărtăşită, dar, aşa cum iubirea Mântuitorului se ridică deasupra tuturor celorlate iubiri, tot aşa, atunci când dragostea Sa I-a fost aruncată înapoi în faţă, El a simţit, deasupra tuturor, durerea dragostei neîmpărtăşite. Adâncimea durerii Lui poate fi măsurată doar prin înălţimea dragostei Sale.
Astfel citim „Şi, când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea”. Iubirea Lui a fost răspândită cu dărnicie asupra acestor oameni sărmani, însă ei doar I-au răsplătit binele cu rău şi L-au urât pentru dragostea Lui (Psalmul 109:5 ). Atunci când le-a spus că El a venit să îi vindece pe cei cu inima zdrobită ei erau „umpluţi de furie” şi „ridicându-se, L-au scos afară din cetate” (Luca 4 ). Atunci când a iertat păcate L-au acuzat de blasfemie (Luca 5 ). Atunci când a vindecat un biet olog, ei erau umpluţi de furie (Luca 6 ). Atunci când a primit sărmani păcătoşi, şi a mâncat cu ei, au spus despre El că este un mâncăcios şi un băutor de vin (Luca 7 ). Atunci când a mers să învieze o fetiţă moartă ei râdeau de El cu batjocuri (Luca 8 ), iar atunci când a eliberat pe un om de diavolul ei au spus că scoate demoni cu Beelzebul, căpetenia demonilor (Luca 11 ).
Ei şi-au deschis gura împotriva Lui, au vorbit împotriva Lui cu o limbă mincioasă, şi au luptat împotriva Lui fără motiv, iar pentru dragostea Lui ei I-au fost vrăjmaşi (Psalmul 109:2-5 ). Cu toate acestea, modul nemilos în care L-a tratat omul nu a smuls nici o expresie a indignării de la Hristos, nici un cuvânt de amărăciune sau de răzbunare nu a ieşit de pe buzele Sale. Când a fost insultat, El nu a răspuns, iar când a suferit, nu a ameninţat. Duritatea inimii noastre doar I-a provocat o durere care S-a arătat prin lacrimile Sale. Noi I-am zdrobit inima în cele din urmă, căci El a spus „sunt întristat şi sărac şi inima îmi este rănită înăuntrul meu.” Şi zdrobind-I inima am căutat să-L ucidem pe cel „cu inima zdrobită” (Psalmul 109:16, 22 ). Deci citim că „preoţii de seamă şi cărturarii căutau cum să-L omoare”. Ce imagine! În afara cetăţii, Mântuitorul cu inima zdrobită plângând pentru păcătoşi: înauntru, păcătoşi împietriţi căutând să-L omoare pe Mântuitorul – căutând să verse sângele Aceluia care şi-a vărsat lacrimile pentru ei.
Încă puţină vreme şi va fi un răspuns glorios la acele lacrimi căci în curând El va fi înconjurat de o mare oştire de păcătoşi cu inima zdrobită mântuiţi prin har şi de sfinţi care s-au abătut, restabiliţi prin har, într-un tablou în care „Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor; şi moarte nu va mai fi, nici întristare, nici strigăt, nici chin nu va mai fi, pentru că cele dintâi au trecut”. Apoi, „El va vedea din rodul muncii sufletului Său şi va fi satisfăcut”.
articol preluat şi tradus de pe stempublishing.com