comori.org
comori.org

Obadia

William Kelly

Pe parcursul Scripturii, istoria lui Edom este una deosebit de interesantă, ea prezentând căile lui Dumnezeu cu un popor înrudit cu Israel, dar a cărui soartă diferă mult de cea a poporului ales al lui Dumnezeu. În primul rând este menţionată relaţia de fraţi, şi aceasta chiar şi în Obadia: dorul tandru pentru fratele Edom. Dar, inevitabil, a venit criza: judecata păcatului de la început, care a devenit tot mai grav până ce a ajuns să fie sancţionat ca răutate. În acelaşi timp, pe parcursul istoriei lui Edom vedem că este menţinut principiul responsabilităţii morale, pe care Dumnezeu nu-l abandonează niciodată, ci îl menţine inviolabil şi sacru, el aplicându-se atât la vrăjmaşii lui Dumnezeu cât şi la prietenii Lui. Dar mai este totuşi ceva care trebuie să avem în vedere alături de acest principiu: înţelepciunea suverană a lui Dumnezeu, care, pe de-o parte, nu a avut niciodată nevoie să afle ceva de la om şi, pe de altă parte, nici de motive exterioare pe care să-şi întemeieze deciziile. El Şi-a manifestat gândirea şi scopurile Lui chiar înainte de naşterea copiilor lui Isaac. A fost rânduit astfel încât caracterul cărnii să se manifeste nu numai acolo unde în familie exista răutate ci şi acolo unde era credinţă. Isaac iese în evidenţă prin evlavia lui, fără-ndoială o evlavie în casa lui şi un caracter echilibrat în poziţia de detaşare calmă a unei case evlavioase, spre deosebire de Avraam, care a manifestat mai multă renunţare de sine şi o comuniune mai apropiată cu Dumnezeu. Credinţa lui Avraam s-a manifestat într-un domeniu mai larg şi mai vizibil: omul pe care Dumnezeu l-a numit prietenul lui a avut o mărturie publică mai largă. Isaac era mai retras, şi, de asemenea, mult mai înclinat să cedeze când era pus la încercare. Cum el era cel ales, Ismael, fiul roabei fiind dat laoparte, tocmai în familia lui a găsit Dumnezeu potrivit să-şi exercite suveranitatea Sa în legătură cu cei doi fraţi gemeni, fii atât ai lui Isaac cât şi ai Rebecăi, având acelaşi tată şi aceeaşi mamă. Nu este posibil să găseşti o mai mare apropiere în ceea ce priveşte condiţiile. Aceasta face să fie şi mai izbitor faptul că Dumnezeu S-a pronunţat cu privire la destinul celor doi fii încă înainte de naşterea lor. După cum am observat în alt loc, dacă Dumnezeu nu ar fi găsit plăcerea de a alege, ar fi evident că cei doi nu ar fi avut exact aceleaşi poziţii. Era oare cazul ca Dumnezeu să renunţe la dreptul Lui? Sau să-l lase pe omul influenţat numai de Satan să aleagă? El era cel mai potrivit să aleagă cine să aibă o poziţie mai bună. Egalitatea nu se poate menţine niciodată şi nu se putea ca amândoi să aibă drepturile de întâi-născut. Unul trebuia să aibă poziţia mai bună. Trebuia să fie o ordine, fie cea dată de carne, fie cea aleasă de Dumnezeu. Care este cea mai corectă? Cu siguranţă că Dumnezeu, cu tot de harul Său, Îşi menţine întotdeauna suveranitatea. El l-a ales pe Iacov, cel mai tânăr, şi nu pe Esau deoarece acesta ar fi dat mai multă importanţă omului carnal, adică omului căzut, care este fără Dumnezeu. Era cu neputinţă ca El să nu ţină cont de cădere şi de consecinţele ei. De aceea el a ales şi a lucrat aşa.

În acelaşi timp, este remarcabil că, dacă prima carte a Bibliei arată alegerea lui Dumnezeu de la început, El nu a pronunţat judecata morală completă asupra lui Esau până în ultima carte a Vechiului Testament, deoarece numai Maleahi spune: „L-am urât pe Esau“. Nu aş putea concepe ceva mai grozav decât ca un asemenea cuvânt să fi fost spus în cartea Geneza. Nicicând Scriptura nu-L prezintă pe Dumnezeu spunând „l-am urât pe Esau“ înainte ca el să se fi născut şi înainte de a se fi manifestat răutatea lui plină de mândrie. În aceasta greşeşte raţiunea omului. Aceasta nu înseamnă că alegerea lui Dumnezeu a fost determinată de caracterul persoanelor deoarece aşaceva ar fi făcut ca omul să determine lucrurile şi nu Dumnezeu. Alegerea lui Dumnezeu decurge din înţelepciunea Lui şi din firea Lui. Este ceea ce I se potriveşte Lui şi este vrednic de El, dar respingerea vreunui om şi a oricărui necredincios nu ţine deloc de suveranitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu alege să facă bine unde şi cum găseşte El de cuviinţă şi El nu-Şi propune niciodată să urască pe vreun om. În Biblie nu se găseşte nici o învăţătură de felul acesta. De aceea susţin că, dacă alegerea este cel mai clar adevăr al scripturii, concluziile pe care oamenii le trag cu privire la alegere, şi anume respingerea celor care nu au fost aleşi este doar o reproducere a fatalismului obişnuit la unii păgâni şi la toţi mahomedanii, deducţia neîntemeiată a raţionamentelor omului asupra lucrurilor divine. Raţionamentele omului asupra lucrurilor lui Dumnezeu nu sunt deloc bune dacă nu se bazează pe revelaţii divine ale gândurilor Sale în cuvântul Lui, ci sunt întotdeauna false în esenţa lor. Omul nu poate gândi corect făcând raţionamente abstracte cu privire la voia lui Dumnezeu. Singura cale sigură este aceea de a adera la ceea ce prezint El simplu în declaraţiile Lui. Şi aceasta deoarece omul nu poate raţiona decât potrivit cu mintea pe care o are el, iar aceasta este departe de mintea lui Dumnezeu. Raţionamentul implică deducţii făcute după legile minţii omului, dar când este vorba despre voia lui Dumnezeu, pentru a raţiona corect credinţa trebuie să se întemeieze pe ceea ce spune Dumnezeu Însuşi. Pericolul de a greşi vine din deducţiile bazate pe ceea ce este omul şi pe ceea ce simte el. Aceasta este deosebirea esenţială dintre ceea ce este vrednic de încredere şi ceea ce este fără nici o valoare în chestiuni de această natură. Omul trebuie să se supună judecăţii lui Dumnezeu şi a cuvântului Său, nu să judece el în Numele Lui. Nici un om nu are competenţa de a gândi sau a vorbi în locul Lui. Noi putem şi chiar se cuvine să învăţăm ceea ce ne-a spus El Însuşi în cuvântul Său despre căile Lui.

Şi nu prezintă nici o dificultate serioasă împietrirea lui Faraon, fapt scriptural deseori adus în discuţie, aceasta nefiind în contradicţie cu ceea ce am spus aici. Se poate demonstra uşor că o asemenea judecată din partea lui Dumnezeu este indiscutabil dreaptă. Scriptura ne arată caracterul mândru, crud şi blasfemiator al lui Faraon înainte de împietrirea lui şi nu ne spune că Domnul i-a împietrit inima înainte ca el să se fi arătat hotărât să lucreze după voinţa lui proprie şi să-L dispreţuiască pe Dumnezeu. Dar, cu privire la lucrurile astfel exprimate, consider că a fost cu adevărat ceva pe care Dumnezeu l-a trimis ca pedeapsă pentru opoziţia contra cerinţelor autorităţii Sale. Se poate ca El să procedeze astfel şi acum faţă de un om, dar niciodată nu a existat vreo situaţie în care El să împietrească pe cineva pentru ca să nu creadă, ci numai după ce omul a auzit şi a refuzat să creadă, Dumnezeu îl închide în acea încăpăţânare a lui. Niciodată Dumnezeu face aceasta la început, ci la sfârşit, ca judecată şi spre a răsplăti pe omul care a nesocotit o mărturie potrivită adusă cu fidelitate. Orice inimă curată se pleacă instinctiv înaintea adevărului lui Dumnezeu. Dacă nu căutăm sofisme (nu vorbesc de a fi convertit), atunci simţim cât de drept şi de sănătos este aceasta. Orice distorsionează sau chiar ignoră caracterul şi gândurile revelate ale lui Dumnezeu este fals şi întotdeauna va face deducţii greşite. Dar, în general, neregulile sunt nu în cea mai mare parte deducţii greşite ci idei preconcepute ale oamenilor şi teoretizări. Sunt speculaţii calviniste, după cum sunt şi speculaţii arminianiste. Consider că ambele scheme sunt, dincolo de orice îndoială, părtinitoare şi strâmbă adevărul. Lecţia practică este să ai încredere numai în cuvântul lui Dumnezeu. Putem să ne bizuim, aşa cum suntem şi datori, pe revelaţia Lui. Şi cei mai buni oameni şi cei care ajută cel mai mult în slujire pot greşi, aşa că trebuie să fim atenţi ca nu cumva schimbând doar numele să cădem în vechea cursă a încrederii în om. Zilele noastre nu prezintă mai multă siguranţă decât oricare altele. Să ne încredem în Dumnezeu şi în cuvântul harului Său care ne poate zidi deoarece nimic altceva nu poate păzi pe termen lung sufletele de iluzii şi falsuri. Dimpotrivă, când oamenii încep să se îngâmfe, indiferent ce poziţii ar avea ei, o apucă pe căi greşite şi conduc pe alţii pe acele căi. Mai este oare nevoie să le spun celor prezenţi aici că acesta este sentimentul pe care este bine să-l avem faţă de noi înşine în aceeaşi măsură ca faţă de alţii? Siguranţa noastră stă în simpla supunere implicită faţă de cuvântul lui Dumnezeu. Pentru aceasta avem nevoie de călăuzirea Duhului. Dar niciodată nu putem fi siguri că suntem conduşi de duhul dacă nu avem privirile aţintite numai asupra lui Hristos. Astfel, aceste trei mijloace de protecţie le avem întotdeauna când suntem pe calea cea bună şi, dacă nu se verifică toate acestea, atunci nu avem o reală eliberare de eul nostru şi nici siguranţa cu privire la gândurile şi voia lui Dumnezeu. Încercările de a folosi cuvântul lui Dumnezeu fără a avea învăţătura Duhului conduc la raţionalism, iar pretenţia de a avea Duhul lui Dumnezeu fără cuvânt duce la fanatism. Dar, alături de cuvânt şi de Duh, pentru a fi menţinuţi în echilibru stabil, dar totuşi în dependenţă şi smerenie avem nevoie – dacă pot spune aşa - de un fel de legătură între ele. Această legătură, forţa de atracţie care leagă cuvântul şi Duhul, este privirea aţintită asupra lui Hristos. Astfel, în loc să ne preocupăm cu eul nostru (care este sursa erorilor), Hristos devine obiectul nostru: Omul al doilea în locul celui dintâi.

Astfel, lăsând laoparte împietrirea lui Faraon, este deci revelaţia timpurie cu privire la Esau, din care au descins edomiţii. Dar mai este şi istoria lor urmărită pe parcursul scripturii. La început au avut multă putere şi au fost destul de importanţi. Geneza 36 ne prezintă ridicarea lor şi propăşirea naţiunii lor, prima serie de „căpetenii“, cum sunt numite, ceea ce, în limbajul modern, ar corespunde la şeici ai triburilor, iar mai târziu ni se spune despre regi care au domnit în ţara lui Edom înainte ca fiii lui Israel să fi avut vreun rege. Aceşti regi, pe care i-am putea numi emiri, poate nu în sensul absolut de rege, ci mai curând de şef, deoarece printre fiii lui Edom era multă independenţă, având în vedere că erau orientali. Şi aşa este în continuare cu rudele lor copii ai deşertului[1]. Cu toate că emirul poate avea drepturi şi privilegii deosebite, şefii mai mici au destul de multă independenţă. Aceste ierarhii s-au dezvoltat încă de la începutul istoriei lui Edom. Ei aveau căpetenii şi chiar şi regi în timp ce copiii lui Israel erau puţin cunoscuţi şi nu aveau o organizare stabilă. Ei au ajuns să aibă până şi o dinastie – după cum aflăm ca un fapt sigur din versetul care furnizează raţionalismului încă o ocazie pentru a-şi expune necredinţa ignorantă şi autosuficientă – cu mult înainte ca Israel să-l fi aşezat pe Saul pe tron, ba chiar, după cum cred, înainte ca ei să fi ieşit din pustiu. Cred, fără a fi însă absolut sigur, că în perioada pribegiei lui Israel prin pustiu a avut loc tranziţia de la căpetenii – sum sunt numite în scriptură – la regi. Gândesc aşa deoarece, dacă în Exod 15 ni se spune despre căpeteniile Edomului că au fost umplute de uimire, în Numeri 21 citim despre împăratul Edomului că nu a acordat permisiune copiilor lui Israel să treacă prin ţara lui. Cu toate că ei promiseseră să nu bea din apele lor şi să nu se atingă de roadele lor decât contra cost, el a refuzat categoric şi cu duritate ceea ce nu l-ar fi costat nimic, dar era important atunci pentru poporul lui Dumnezeu. De aceea s-a părea că, atunci când Israel a început călătoria prin pustiu, mai era încă vechea organizare cu un număr de căpetenii independente, dar înainte de a părăsi pustiul ajunseseră să domnească regi într-o succesiune rapidă.

Dar, indiferent cum va fi fost, apropierea fiilor lui Israel a stârnit sentimentele edomiţilor. Şi întotdeauna este aşa: nimeni nu se cunoaşte pe sine însuşi înainte de a veni în contact cu ceea ce este de la Dumnezeu. Acesta este un test crucial pentru suflet. De aceea Hristos este criteriul perfect şi standardul pentru judecată deoarece El este manifestarea perfectă a lui Dumnezeu. El este Dumnezeu, dar este Dumnezeu în om şi, de aceea, coborând până la noi, trăind, vorbind, lucrând şi suferind în mijlocul nostru, El a ajuns să fie cel mai complet şi mai absolut test pentru natura umană. Şi, fiind adevărata lumină, El a arătat ce este în fiecare suflet. Aşa este până în ziua de azi, chiar dacă El nu mai este prezent pe pământ. Sigur că El este în cer, dar vestirea numelui Său şi a adevărului Său are, în principiu, acelaşi efect ca prezenţa Lui pe pământ deoarece acum este vestită prin evanghelie cea mai puternică mărturie despre persoana Lui şi eficacitatea lucrării Lui. Vai! firea omenească s-a poticnit de ambele. Omul consideră o ofensă faptul că un om, chiar cel mai smerit dintre oameni, dar infinit mai mare decât Adam şi oricare dintre fiii lui, unul pe care nimeni nu-L poate egala şi cu care nimeni nu se poate măcar compara, care însă, în har, a coborât până la cei mai de nimic şi mai răi dintre oameni pentru a arăta milă faţă de ei şi a-i mântui prin credinţă. Nimic nu-l încearcă mai mult pe om decât condescendenţa, mai ales din partea unuia pe care el l-a nedreptăţit, deoarece îi spune că este nevrednic şi vinovat şi falimentar. Prin urmare, harul lui Dumnezeu care aduce mântuirea este mult mai ofensator în Hristos decât dacă ar fi fost un dătător de lege ca Moise, deoarece acesta ar fi lăsat omului un domeniu în care să se manifeste abilităţile lui, unde să fie activă raţiunea lui şi unde să-şi arate meritele. Dar pentru om este cea mai mare ofensă să fie tratat numai ca un păcătos, aşa cum îl dovedeşte pe om crucea lui Hristos deoarece ea este evenimentul care a arătat deplin, pe de-o parte, nevrednicia omului şi, pe de altă parte, harul lui Dumnezeu.

Păstrând proporţiile, aşa a fost înaintea lui Edom şi a urmaşilor săi Israel în calitate de obiect al alegerii lui Dumnezeu. Se poate ca. În general, edomiţii să fi fost foarte cumsecade ca indivizi, se poate să fi fost de regulă departe de întunericul şi depravarea vecinilor lor canaaniţi, dar, când a început să se arate destinul lui Israel, atunci s-a manifestat deplin vrăjmăşia inimilor lor. Cu toate că nimic nu era mai respectabil şi mai drept decât acea cerere lui Moise şi a copiilor lui Israel, ura edomiţilor a ajuns să fie evidentă. Ei nu au vrut să asculte alte argumente decât cele rele pe care li le sugera propria lor inimă. Dmnezeu îşi manifestă caracterul în modul cel mai admirabil. Potrivit voii Sale, poporul Său se întoarce, deşi, potrivit hotărârii Sale, ei urmau să fie cea dintâi dintre naţiunile din lume. Ei primesc liniştiţi insulta neprovocată a fratelui Edom şi aceasta este porunca expresă a lui Dumnezeu care doreşte să-l înveţe răbdarea pe poporul Său. Întotdeauna este bine ca aceia care vor avea puterea să înveţe răbdarea. Şi nu arăta oare Dumnezeu că Îşi pregătea astfel poporul? Ei se întorc primind cu blândeţe neruşinarea rudelor lor şi rămân liniştiţi sub îndrumarea lui Yahve, care fusese dispreţuit când ei au fost dispreţuiţi. Şi nu numai atât, ci au fost admonestaţi să păstreze cele mai prieteneşti sentimente faţă de acei edomiţi, poruncă ce a fost inclusă chiar în textul legii. Chiar dacă alţii erau excluşi, în cartea Deuteronom găsim indicaţia expresă că un edomit putea intra în adunarea lui Yahve la a treia generaţie. Este o permisiune neobişnuită, dacă putem putem spune aşa, şi un privilegiu deosebit, dar cât de izbitor este faptul că el este acordat dintre toate celelalte naţiuni tocmai celei care i-a dispreţuit astfel pe Israel, cu care se înrudea Edom[2]. Aceste indicaţii sunt instructive deoarece, în cazul unui amonit sau al unui moabit, intrarea era refuzată până la a zecea generaţie. Aşa este Dumnezeul cel adevărat: numai El ar fi gândit aşa şi numai El ar fi dat asemenea îndemnuri poporului Său deoarece o asemenea purtare se potriveşte celor care iubesc numele Lui şi lucrează avându-L pe El în vedere.

Şi mai este încă un principiu: cu cât este mai mare răbdarea lui Dumnezeu, cu atât omul se poartă mai rău cât timp El arată bunătate şi răbdare şi cu atât mai grozavă trebuie să fie judecata atunci când va veni. Despre aceasta citim în finalul istoriei lui Edom. Fără-ndoială, sunt mulţi care, în necredinţă, îşi închipuie că Edom este demult terminat, şi sigur că ar fi greu pentru orice etnolog să găsească descendenţi ai edomiţilor chiar cu multe secole înainte de zilele noastre. Dar, dacă vorbim despre dificultăţi, atunci trebuie să avem în vedere cine vede dificultăţile. Dacă este vorba de om, atunci, indiscutabil, lui îi stau în cale obstacole imense, dar sunt lucruri care depăşesc capacităţile noastre şi ţin de cuvântul lui Dumnezeu. De aceea susţin, în modul cel mai hotărât şi clar, că edomiţii nu au dispărut definitiv, ci există sub alte nume şi omul nu-i poate descoperi acum. Mai este încă un fapt legat de aceasta, la fel de minunat, însă mai larg recunoscut, şi anume că vechiul popor al lui Dumnezeu, cele douăsprezece seminţii, va apărea din nou în întregime.

Astfel deci, prin analogie cu modul în care Dumnezeu lucrează cu poporul său, El va face să se arate şi vrăjmaşii lor. În acelaşi moment critic în care Dumnezeu a hotărât ca o naţiune să se ridice din ţărâna veacurilor în care a fost îngropată, zăcând în cea mai mare parte necunoscută, atunci El va îndepărta şi vălul care ascunde încă, printre alţii, rasa edomiţilor cu ura lor împotriva fiilor lui Israel. Atunci va avea loc, fără nici o întârziere, marele conflict final. Aşa este, dincolo de orice îndoială, ceea ce prezintă profeţii, iar eu îi cred pe ei şi nu mă încred în aparenţele din prezent, nici în speranţele şi temerile oamenilor.

Îngăduiţi-mi să mă refer la un capitol familiar din Isaia ca dovadă pentru ceea ce am spus anterior: Isaia 11 . Este vorba despre timpul când Mesia Îşi va stabili împărăţia pe pământ, acesta fiind, indiscutabil, subiectul capitolului când este prezentat tabloul binecuvântat cu pace şi bucurie, când Mesia va judeca după dreptate pe cel sărac şi va condamna just după ce va fi lovit pământul cu nuiaua gurii Sale şi îl va fi ucis pe cel rău cu suflarea buzelor Lui. Cunoaştem aceasta din pasajul pe care apostolul Pavel îl aplică la venirea în glorie a Domnului Isus, când îl va nimici pe omul păcatului. Nici un credincios care are un dram de înţelegere nu se poate să nu ştie că aceasta nu s-a împlinit şi că va avea loc atunci când Hristos va veni din nou. Mai departe, caracteristicile pământului şi ale locuitorilor săi, atât cele raţionale cât şi cele iraţionale, fac să nu mai fie necesară nici o altă dovadă că această schimbare este în viitor, deoarece când oare, de când păcatul şi-a făcut intrarea în lume, a locuit lupul împreună cu mielul sau a stat leopardul alături de ied? Este o zi care nu s-a arătat încă, când viţelul şi leul vor paşte împreună şi un copilaş îi va conduce. Atunci, şi nu înainte de aceasta „că pământul va fi plin de cunoştinţa lui Yahve, aşa cum apele acoperă marea“ (Isa 11 .9). Este oare prea de tot, încât să spui că sunt absurdităţi de basm, sau poţi spune că a fost vreodată în lume ceva care să se apropie, cât de puţin, de o asemenea bucurie? Recunosc că sunt bucurii mai profunde pe are Duhul Sfânt le aduce inimilor despărţite de lume pentru Hristos, dar aici este vorba despre pământ, despre rasă şi despre făpturile lui Dumnezeu. Este viitorul frumos al lui Dumnezeu atunci când Unsul Său va domni în Sion, când nu va mai fi ca acum, doar glorie cerească deschisă nouă prin har, ci pământul şi întreaga creaţie va cunoaşte binecuvântările Celui care va veni spre a fi Împărat, care, fiind Creatorul lui, a murit pentru a-l împăca cu Sine nu numai pe credincios, ci pentru a împăca cu Sine toate lucrurile. Domnul va face toate acestea la timpul Lui.

În mijlocul descrierii fascinante a lui Isaia citim: „Şi va fi aşa: în ziua aceea, Yahve Îşi va întinde din nou mâna, a doua oară, ca să dobândească rămăşiţa poporului Său, care va fi rămas, din Asiria, şi din Egipt, şi din Patros, şi din Cuş, şi din Elamh, şi din Şinear, şi din Hamat, şi din insulele mării“. Şi, ca să nu existe nici un dubiu, el spune: „şi-i va aduna pe cei alungaţi ai lui Israel şi-i va strânge pe cei risipiţi ai lui Iuda, din cele patru colţuri ale pământului“. Ne putem imagina ceva mai clar ca aceasta? „Şi invidia lui Efraim se va depărta“. Va fi nu numai o restaurare a poporului din vechime ci şi o reînnoire spirituală. De aceea „invidia lui Efraim se va depărta şi vrăjmaşii lui Iuda vor fi nimiciţi. Efraim nu-l va invidia pe Iuda şi Iuda nu-l va tulbura pe Efraim“.

Nu indică aceasta ceea ce doresc eu să dovedesc: că Edom este una dintre aceste naţii de care se va ocupa Dumnezeu la restaurarea viitoare a lui Israel? Trebuie să ne amintim că lucrarea lui Dumnezeu în mileniu nu va fi complet împlinită într-o singură zi – sigur că va fi în acea zi, dar nu într-o singură zi deoarece „ziua lui Yahve“ este o perioadă de timp. După părerea mea, această perioadă cuprinde întregul mileniu, dar mai cuprinde încă ceva. Ea cuprinde şi un scurt interval de dinainte de începutul mileniului şi un timp după aceea, după ce mileniul se va fi încheiat. Ea cuprinde judecăţile preliminare ale lui Yahve, prin care El va pregăti terenul pentru împărăţia Lui de pace şi glorie pe pământ şi va cuprinde şi un timp după mileniu, când Satan, eliberat din adânc, va avea ultima zvâcnire prin Gog şi Magog, care va fi spre nimicirea lui şi a celor care îl vor urma. Toate aceste evenimente şi tronul cel mare şi alb, adică judecata celor morţi, fac parte din ziua lui Yahve. Este evident deci, că ziua lui Yahve este o expresie care cuprinde, după cum am văzut, ca parte centrală şi principală domnia de o mie de ani a lui Hristos, dar şi evenimente importante care preced acea domnie şi care îi urmează. Toate sunt cuprinse în ziua lui Yahve. Aşa spune Scriptura şi ea nu poate fi desfiinţată.

Aceasta ne arată că nu s-a terminat definitiv cu Edom, după cum se presupune în general, şi aceasta forţând serios cuvântul profetic. Edomiţii nu au dispărut definitiv, chiar dacă în prezent nu se văd, cum nu s-au văzut de multă vreme şi nu ne sunt cunoscuţi nouă, occidentalilor. Dar această naţiune există cu siguranţă înaintea lui Dumnezeu, la fel de sigur cum există şi cele zece seminţii, şi, la venirea zilei când El va răsplăti naţiunile lumii, toate acestea vor trebui să se arate pentru bine sau pentru rău. Aşa vorbeşte Scriptura. Toate acestea, este evident, atestă valoarea cuvântului lui Dumnezeu chiar şi în ceea ce poate părea exterior şi îndepărtat. În loc să vorbească despre naţiuni care au pierit şi au dispărut, ale căror oseminte sunt, cu dificultăţi şi cu incertitudini, scoase de istorici din morminte spre a fi privite ca nişte curiozităţi, în scripturi ni se prezintă caracteristicile clare nu numai ale lui Dumnezeu şi ale poporului Său, ci şi ale unor naţiuni vrăjmaşe, pe care Dumnezeu le va judeca cu siguranţă.

Veţi descoperi, după cum am concluzionat eu cu mulţi ani în urmă, că, după oamenii au anumite trăsături morale care constituie caracterul lor, tot aşa şi naţiunile. Astfel, trăsătura cea mai accentuată la Edom era antipatia plină de invidie faţă de poporul lui Dumnezeu. La nici o altă naţiune nu găsim atât de puternică această caracteristică. Să luăm ca exemplu un alt popor asociat cu Edom, menţionat chiar în profeţia lui Obadia. Se poate spune oare că vrăjmăşia împotriva lui Israel este caracteristica specifică şi permanentă a Babilonului? Babilonul a fost, fără-ndoială, cea mai mare calamitate care l-a lovit pe Israel cu excepţia romanilor, care i-au pedepsit pe evrei şi mai groaznic decât Babilonul, după cum a indicat în mod expres profetul Isaia. Dar nici Babilonul şi nici chiar Roma nu au purtat o asemenea ranchiună personală perseverentă ca Edom. Nu există nici o îndoială că Edom arată un caracter care corespunde cu ceea ce i-a făcut Domnul cunoscut lui Isaac. „Iată, locuinţa ta va fi în grăsimea pământului şi în roua cerurilor de sus; şi vei trăi din sabia ta; şi vei sluji fratelui tău; şi va fi aşa: când te vei răscula, vei scutura jugul lui de pe grumazul tău“. Cu greu am putea găsi o predicţie de acest gen, în care fiecare cuvânt să se verifice mai exact în istoria omului ca aceea a vieţilor lui Edom şi Israel. Cu toate acestea, acea prezicere nu dă nici un indiciu despre ranchiuna şi ura răzbunătoare. A trăi prin sabie nu înseamnă neapărat vrăjmăşie, deoarece ambiţiile deseori duc la campanii de cucerire şi la hotărârea de a face după voinţa proprie şi fără a fi vrăjmăşie.

Multe naţii nu ar ridica sabia, dat dacă alţii care le stau în cale nu vor să se plece înaintea lor, atunci nu au nici un fel de scrupule să recurgă la forţă. Aceasta vedem la Edom mai mult decât la alţii. Astfel, ştim că, de timpuriu, au poftit posesiunile horiţilor şi muntele Seir (v. Deut 2 .22), o naţie deosebită, cate locuia în peşteri ţi stânci şi că fiii lui Edom i-au nimicit şi le-au luat locul. Apoi, ei au una dintre cele mai remarcabile cetăţi din lume, compusă din ceea ce se numesc locuinţe troglodite, unde locuise vechiul popor cărora i-au succedat ei. Erau locuinţe - şi nu unele lipsite de confort – săpate în gresie la Petra şi în alte locuri din Idumeea. Clima fiind deosebit de uscată şi stânca foarte potrivită pentru asemenea lucrări, mici şi mari au locuit în acele peşteri, având şi locuinţe particulare şi săli publice. Vestigiile lor sunt remarcabile până în zilele noastre. Edomţii au poftit asemenea fortăreţe naturale care se potriveau bine cu destinul lor, deoarece, având un caracter războinic, au văzut clar că, la marginea deşertului, erau expuşi atacurilor din partea ismaeliţilor şi altora, iar muntele Seir le oferea minunate mijloace de apărare împotriva unor atacuri surpriză. Nicicând nu a fost cadrul natural al unei ţări mai bine adaptat caracteristicilor naţionale şi scopului definit de profeţie, deşi nu spun că ei erau conştienţi de ceea ce i-a determinat să facă acea alegere.

Indiferent cine locuieşte acum acolo, la sfârşit Edomiţii vor fi în acel loc. Aceasta văd eu că spune cuvântul lui Dumnezeu, care este unica autoritate determinantă întotdeauna şi în toate, iar scriptura nu lasă loc de îndoieli în legătură cu aceasta pentru un credincios. Nu este vorba despre o naţiune strămutată care prinde rădăcini acolo, amestecându-se cu alţii şi formând un alt neam. O condamnare solemnă aşteaptă în final acea ţară şi acel neam. Pentru moment se poate ca alţii să fie în locul lor (cu privire la aceasta nu mă pot pronunţa), dar este clar din cuvântul lui Dumnezeu că edomiţii vor fi îm Idumeea şi că acolo îi va ajunge negreşit judecata lui Dumnezeu când Mesia va fi în fruntea poporului său din vechime.

S-ar părea că principala lor caracteristică, chiar dacă nu a fost de la început, ci s-a dezvoltat pe parcurs, este ura împotriva copiilor lui Israel. Mâna cea bună a lui Dumnezeu, care a lucrat în vechime în favoarea lui Israel, şi ţelurile glorioase pe care El le-a pregătit pentru ei vor avea numai acest efect asupra lui Edom: în loc ca ei să aibă vreo mângâiere la gândul că, dacă nu sunt ei cei dintâi onoraţi, măcar sunt dintre cei care sunt aproape de cei care au cea mai înaltă poziţie ca dar de la Dumnezeu în folosul lui Israel, dimpotrivă, ei se vor umple doar de gelozie de moarte, şi aceasta se va manifesta mai mult când evreii vor fi în necazul care s-ar cuveni să le stârnească mila.

Isaia a zugrăvit cel mai grozav tablou al judecăţilor care îi aşteaptă pe edomiţi. De aceea, cum profetul nostru este foarte succint, voi asocia cu el şi alte câteva scripturi.

În Isaia 34 citim că „mânia lui Yahve ese împotriva tuturor naţiunilor“ (v. 2). Este destul de evident că aceasta este o scenă din viitor. Se poate să fi fost şi sigur că au fost situaţii în trecut când Domnul a fost indignat împotriva unor anumite naţiuni, dar cu greu am putea spune că El a fost vreodată în mod evident indignat împotriva tuturor naţiunilor, aşa cum ni se spune aici, când toate „oştirile cerurilor“ sunt date nimicirii şi „cerurile se vor înfăşura ca un sul şi toată oştirea lor va cădea cum cade frunza de viţă şi cum cad fructele din smochin. Pentru că sabia Mea s-a îmbătat în ceruri, iată, va coborî asupra Edomului şi asupra poporului pe care l-am dat cu totul nimicirii, la judecată“ (v. 4). Cum ar putea nişte oameni cu minte, ca să nu mai vorbesc despre oameni credincioşi cu teamă de Dumnezeu, să aplice toate acestea la ceea ce ei numesc „ziua judecăţii“? Deoarece atunci când cei răi care au murit stau înaintea tronului cel mare şi alb pentru a-şi primi condamnarea nu va mai fi vorba de Edom[3] şi de nici o altă ţară. Este cert că, atunci când elementele universului se vor topi de căldură, nu va mai fi vorba de o ţară sau o naţie mai mult decât de alta, ci va fi o cu totul altă stare a lucrurilor, complet nouă şi definitivă. Aici este vorba despre judecata asupra pământului, cât timp el încă există, nu despre judecata eternă, când vechea creaţie a dispărut pentru a face loc pentru „ceruri noi şi un pământ nou, unde va locui dreptatea“ (v. 3 Petru 3). De fapt, judecata asupra Idumeei, cu toate că depăşeşte orice a fost în trecut, este departe de a fi acea schimbare radicală şi definitivă pentru eternitate.

Chiar dacă au avut loc împliniri parţiale ale profeţiei, împlinirea ei deplină va avea loc înainte de tronul cel mare şi alb din Apocalipsa 20 , care va fi la sfârşitul împărăţiei milenare de pace şi binecuvântare, trebuind deci să fie anterioară acesteia. Comparaţi şi cu ceea ce urmează în Isaia 35 . Este sigur că mileniul va veni după cele mai grozave lovituri ale judecăţii divine, dintre care cele mai grele se vor abate asupra Idumeei. „Pentru că sabia Mea s-a îmbătat în ceruri, iată, va coborî asupra Edomului şi asupra poporului pe care l-am dat cu totul nimicirii, la judecată. Sabia Domnului este plină de sânge, s-a acoperit cu grăsime, cu sângele mieilor şi al ţapilor, cu grăsimea rărunchilor berbecilor; pentru că Domnul are o jertfă în Boţra şi o mare înjunghiere în ţara Edomului“ (Isaia 34 .5).

Boţra era unul din principalele lor oraşe. Nu este vorba numai despre ţară în general, ci chiar şi acel oraş va exista în acea zi. „Şi bivolii vor coborî cu ei, şi boii cu taurii“. Sigur că limbajul este simbolic, ceea ce admit toate părţile. Dar se pune întrebarea: Ce anume simbolizează? Simbolizează lucruri cereşti sau pământeşti? Eternitatea sau timpul? Sigur că timpul. „Şi pământul lor se va adăpa cu sânge, şi ţărâna lor se va îngrăşa cu grăsime. Pentru că este ziua răzbunării Domnului, anul răsplătirilor pentru cauza Sionului“. Ni se prezintă nu cerurile noi şi pământul cel nou, ci poporul pământesc, Sionul şi cetatea marelui Ămpărat, regalitatea lui Mesia, domnia universală a Fiului omului. De aceea judecata naţiunilor nu mai poate fi amânată. Este evident că este vorba despre pământ şi problemele serioase cu privire la naţiuni trebuie să fie rezolvate înainte ca Domnul să înceapă să domnească fiind adevăratul Solomon. Aceasta clarifică deplin natura judecăţilor.

Nimic nu poate depăşi forţa limbajului Duhului profetic, care aici spune: „Şi râurile lui se vor preface în smoală şi ţărâna lui în pucioasă; şi ţara lui se va face smoală care arde. Nu se va stinge noapte şi zi. Fumul ei se va înălţa pentru totdeauna. Din generaţie în generaţie Şi râurile lui se vor preface în smoală şi ţărâna lui în pucioasă; şi ţara lui se va face smoală care arde. Nu se va stinge noapte şi zi. Fumul ei se va înălţa pentru totdeauna“.

Cunoaştem bine graba cu care unii cititori (abia dacă am putea să-i numim studenţi ai profeţiilor) au încercat să arate că aceasta s-a împlinit deja. De la începutul acestui secol[4]a fost destul de larg răspândită impresia că acela care trece prin ţinutul Idumeei moare negreşit, dacă nu chiar pe loc, atunci la scurt timp după aceea. Aceasta a fost în principiu o greşeală. Fără a mai vorbi despre băştinaşi, destul de mulţi călători au trecut prin Idumeea şi au trăit pentru a şi publica istorisirile lor, astfel încât, chiar dacă nu ştim multe, tot cunoaştem mult mai mult despre acea ţară decât în urmă cu câteva secole. De aceea, chiar dacă privim la cele mai elementare fapte devine evident nu că profeţia a greşit ci că ea se va împlini în viitor. Aceasta este singura deducţie justă. Va fi o ţară unde nu vor mai locui oameni şi prin care străinii nu vor mai trece niciodată. Va fi un exemplu deosebit înaintea întregii lumi pentru nimicirea totală prin mânia lui Dumnezeu.

Ceea ce face ca imaginea să fie şi mai izbitoare este că descrierea pustiirii complete a Edomului are loc sub mâna puternică a lui Dumnezeu chiar înainte ca pustiul şi locurile singuratice să se bucure de nimicirea pustiitorilor de dinainte şi când pământul care este acum pustiu „va înflori ca trandafirul“ (v. Isaia 35 .1-2). Cine poate oare să nu vadă că aceasta se referă la ziua milenară prezisă? „Ziua aceea“ nu fa fi numai un pic diferită de cea de azi, nici doar că răul va dispărea complet – cum presupun unii -, ci cerurile noi şi pământul cel nou unde va locui dreptatea vor fi o scenă a binelui absolut, după ce tot răul va fi fost judecat şi aruncat pentru totdeauna în iazul de foc. De atunci separarea va fi eternă. Cortul lui Dumnezeu va fi cu oamenii, El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui, iar El Însuşi va fi cu ei, Dumnezeul lor. Atunci va exista numai binele, răul fiind pedepsit şi înlăturat pentru totdeauna. Dar starea milenară va fi doar un fel de arvună a stării eterne: va fi o mărturie publică reală despre aceasta, dar nu va fi lucrul în sine, în toată plinătatea lui, astfel încât să nu mai rămână nimic altceva de dorit.

De exemplu, în mileniu va exista moartea, dar ea nu va fi regula, ci excepţia. Dar moartea, ca pedeapsă prin judecată, nu va fi dispărut. Va fi şi nevoie de vindecare, după cum aflăm din Apocalipsa 22 .2 şi Ezechiel 47 . Vor fi chiar şi judecăţi ale lui Dumnezeu când va fi nevoie, după cum rezultă clar din Isaia 65 .20, 66.24 şi Zaharia 14 .17-19, chiar dacă acestea vor fi puţine la număr şi vor avea loc numai în situaţii excepţionale, aceasta fără a socoti ultima revoltă a naţiunilor îndepărtate, care va avea loc la sfârşitul mileniului (v. Apocalipsa 20 .7-9).

Este clar că atunci puterea lui Dumnezeu va lucra în har atât pentru a opri răul cât şi pentru a arăta faţă de oameni o îndurare şi o bunătate fără precedent, şi aceasta nu numai faţă de cei aleşi, ca acum. Aceea va fi o perioadă de guvernare care va ţine răul sub control, pe când în cerurile noi şi pe pământul cel nou nu va mai exista nici un rău. Atunci dreptatea nu va fi doar ceea ce guvernează, după cum am obsevat deseori, ci ea va locui acolo unde toate sunt noi şi nu mai este nevoie să guverneze, ci se poate odihni pentru totdeauna în iubire şi laudă. Astfel, împărăţia lui Hristos pe pământ va fi pentru o perioadă limitată, caracterizată de aceea că dreptatea va domni, şi atunci va fi o împlinire parţială a ceea ce va fi deplin în cerurile noi şi pe pământul nou, care vor fi caracterizate de aceea că dreptatea va locui acolo. Aceasta este diferenţa scripturală dintre cele două. În perioada mileniului dreptatea va ţine sub control răul, care va mai exista totuşi, şi se va manifesta, e drept că destul de rar deoarece marele conducător la rău va fi legat şi gloria Domnului va străluci şi bunătatea Lui va îngriji de toate din abundenţă. Dar în cerurile noi şi pe pământul cel nou nu va exista rău, răul fiind numai în locul lui, şi Satan nu va mai pândi pentru a-i atrage pe oameni la răzvrătire şi la pierzare, făcând ca Dumnezeu să le apară oamenilor numai ca judecător în loc să lase loc iubirii Sale să se manifeste. Toată judecata se va fi încheiat înainte de apariţia cerurilor noi şi a pământului cel nou. Toţi cei care au luat definitiv partea lui Satan vor fi judecaţi definitiv, astfel încât va vi o separare pentru totdeauna între ceea ce este de la Dumnezeu şi cu Dumnezeu şi ceea ce este respins definitiv şi destinat să sufere consecinţele împreună cu Satan, pe care l-au preferat în locul Unsului Său.

Aşa spune Scriptura şi nu există realitate mai solemnă. Aceeaşi revelaţie care ne permite să vedem anticipat starea eternă ne prezintă şi iazul de foc, nu mai puţin decât cerul şi pământul. La fel de clar aflăm despre nenorocirea eternă a celor care sunt pierduţi ca şi de binecuvântarea eternă a celor care sunt mântuiţi. Dacă mă bazez pe ce spune Dumnezeu pentru a crede una, atunci am aceeaşi autoritate să cred şi cealaltă. Poate fi oare considerat credincios omul care îşi permite să aleagă din Scriptură? Cel care crede numai ceea ce i se pare lui a fi rezonabil este credincios propriei sale minţi şi nu cuvântului lui Dumnezeu. Un credincios este cel care acceptă ceea ce spune Dumnezeu şi astfel orice întrebare şi-a găsit, pentru el, răspunsul.

Nu are rost să parcurgem toate celelalte scripturi care vorbesc despre Edom, dar v-aş îndrepta atenţia spre Isaia 63 , ca profeţie despre întoarcerea lui Yahve după executarea judecăţii cu care a ameninţat prima dată în capitolul 32. Comparaţi şi cu Ieremia 49 .7-22, unde este de observat că, în pofida speranţelor unora dintre vrăjmaşi, Yahve nu spune că va aduce înapoi captivii lor în zilele din urmă. Nu va fi aşa nici cu Filistia, nici cu Damascul, nici cu Haţorul, soarta lor fiind pecetluită din alte motive. Dar Edomul, în mod special trebuie să sufere această judecată specială şi remarcabilă şi bucuriile veacului care va veni nu vor schimba sentinţa tristă. Cât va fi pământul, Idumeea va fi pustie; ura neînduplecată a lui Edom împotriva evreilor va aduce asupra lui nimicirea meritată.

La fel este şi în Noul Testament: vedem că sistemul Babilonean al Romei, marele centru al idolatriei şi corupţiei, va fi obiectul unei judecăţi asemănătoare a lui Dumnezeu. Aceasta pare să includă Roma fizic sau geografic, potrivit cu aspectul definit în Apocalipsa 14 .8, 16.19 şi mai ales în capitolul 18. Se spune că fumul se înalţă in veci de veci, o demonstraţie solemnă că epoca de binecuvântare universală şi de glorie a Fiului omului va fi totuşi şi o perioadă de judecată pentru unii deosebit de vinovaţi. Ce avertisment pentru toate naţiunile! „Atunci când judecăţile Tale sunt pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea“ (Isaia 26 .9).

Şi judecata divină se va abate nu în mod exclusiv numai asupra unora dintre naţiuni, ci cei din ultimele versete din Isaia cred, sau cel puţin aşa înţeleg, că sunt evrei apostaţi. Cu toate că acest cuvânt se poate să nu fie cel mai strict termen pentru încălcarea legii legământului lui Yahve, el se aplică la fel de bine şi la neevlavia evreilor ca la cea a naţiunilor, după cum putem vedea clar în Amos 1 şi 2. Masa celor mulţi despre care ni se spune în Daniel va avea de suferit enorm de mult, ca şi naţiunile care se vor alătura antihristului sau vor lupta împotriva lui Hristos. Dar prima descriere a acestui păcat o avem în Isaia 65 , după care, în Isaia 66 , este mărturia despre pedeapsă, care mă fac să înclin să cred că măcar unii dintre aceia au fost sub lege. Cei dintre naţiuni nu sunt numiţi niciodată călcători de lege în sensul de a fi unii care calcă legea sau legământul, ci „păcătoşi dintre naţiuni“, cu toate că am văzut că, la modul general, se poate vorbi despre o răzvrătire sau de o opoziţie împotriva lui Dumnezeu. Niciodată nu auzim despre călcători de lege (παραβάται) dintre naţiuni. Evreii, fiind sub legământul oficial al legii, având afirmaţiile ei pozitive, sunt în consecinţă aduşi într-o poziţie din care, dacă încalcă legea, ei nu sunt numai păcătoşi ca naţiunile ci şi călcători de lege, adică vinovaţi de încălcarea legii lui Dumnezeu pe care o cunosc. Prin urmare, ei sunt mult mai vinovaţi şi de aceea ei vor fi şi un exemplu deosebit, deşi nu numai ei, după cum vedem în Matei 25 .41-46. Ei vor fi renunţat la Dumnezeul cel adevărat al lui Israel, la Yahve, şi îl vor fi primit pe acela care vine în numele lui însuşi, pe antihrist şi vor fi ajuns din nou închinători la idoli. Respingându-l pe adevăratul Hristos şi primindu-l pe cel fals ei au respins mărturia Duhului lui Dumnezeu, aşa că vor fi lăsaţi pradă marii minciuni a lui Satan şi a căpeteniei lor nelegiuite şi, fiind în acea stare, vor fi loviţi de judecată. Prin urmare, ei sunt descrişi ca fiind de ruşine pentru totdeauna şi suferinţa lor constituie un avertisment înaintea fraţilor lor evrei ca şi înaintea oricărei cărni, expuşi aşa cum numai Dumnezeu ştie să o facă, în valea Hinom, în afara cetăţii marelui Împărat. Acolo va fi acest spectacol, care va fi cu atât mai grozav fiind în apropierea centrului gloriei şi binecuvântării din acea zi.

Nici o-ndoială că în temeiul unor asemenea ilustraţii mulţi şi-au format o imagine despre iar, dar aceasta este o mare greşeală, cu toate că aceasta nu este nicidecum de natură să agraveze grozăvia pierzării. Dacă credem scripturile este imposibil să exagerăm grozăvia pedepsei judecăţii eterne, dar, în opinia mea, concepţiile despre iad ale iezuiţilor sunt vulgare şi pământeşti. Ei prezintă lucruri aproape ridicole pentru oamenii normali şi care expun ridicolului adevărul lui Dumnezeu. În acelaşi timp ei se bazează pe un adevăr pervertit. Nu există nici un motiv să credem că judecata eternă a celor care resping evanghelia lui Hristos va fi un spectacol pământesc asemenea acestuia. Cei care au păcătuit într-un mod pământesc vor fi pedepsiţi în mod pământesc, dar cel care nu crede acum evanghelia va fi pedepsit pe măsura a ceea ce a respins. Întotdeauna Dumnezeu are o măsură dreaptă şi o perfectă gradaţie a pedepselor pentru păcat, chiar dacă omul nu are capacitatea de a aprecia aceasta. A respinge evanghelia este cu mult mai grav decât a călca legea deoarece aceasta este ceva mult mai profund contrar gloriei divine decât eşecul omului în a-şi îndeplini îndatoririle faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii săi. Aceasta este legea. Dar a respinge evanghelia înseamnă a respinge harul lui Dumnezeu în Fiul Său, a respinge adevărul cp Dumnezeu doreşte să-i salveze pe păcătoşi numai pe cheltuiala Lui prin răscumpărarea care este în Hristos, aruncându-i în faţă refuzul darului Său infinit de mare.

Unii au, într-adevăr, un sistem dogmatic potrivit căruia toţi sunt judecaţi numai după lege, considerând că acesta este unicul teren al responsabilităţii pentru orice om şi că şi evreii şi naţiunile sunt priviţi ca fiind sub lege. Dar aceasta nu numai că este o premisă greşită, ci chiar dovedeşte cea mai tristă ignoranţă sau nesupunere faţă de scriptură. Are toate caracteristicile unei ipoteze rele. Sunt neglijate faptele şi nu este atins principiul adevărat; principiul lor nu s-a aplicat niciodată aşa cum presupun ei că se aplică întotdeauna, iar în prezent nu se aplică nici o parte din el deoarece a intervenit o responsabilitate şi mai mare. Consideră ca având multă greutate starea din vechime a naţiunilor şi minimizează judecata care îl aşteaptă acum pe orice suflet care este nepăsător faţă de o mântuire aşa de mare. Modul scripturistic de a prezenta judecata este mult mai profund şi mai impresionant. Este clar că iezuiţii apreciază prea puţin atât privilegiile evangheliei cât şi judecata lui Dumnezeu, din vreme ce scopul lor este acela de a-i înspăimânta pe oameni pentru a lucra asupra unei conştiinţe vinovate. S-a spus că ei ar fi mari predicatori, dar ceea ce fac ei este o prezentare dramatică atât a suferinţelor celor condamnaţi cât şi a împrejurărilor exterioare ale crucii lui Hristos. Sigur că acestea îşi au importanţa lor, dar punctul de vedere al lui Dumnezeu şi partea Lui sunt de obicei omise.

Vor fi cel puţin trei faze distincte ale judecăţilor aplicate celor de pe pământ imediat înainte de împărăţia milenară. La nord şi la este vor fi cei care au un rol în istorie ca vrăjmaşi ai lui Israel, iar la vest cei care se vor prezenta ca prieteni după evanghelia naţiunilor. La aceştia se adaugă cei care vin pentru ei înşişi, evreii apostaţi din ziua din urmă, care vor avea o cauză comună cu imperiul latin şi cu puterile occidentale. Totul este într-o ordine perfectă şi tot ce ne trebuie este o credinţă mai simplă în scriptură şi în faptul că Dumnezeu vrea să ne dea înţelegere prin lucrarea Duhului Sfânt.

Astfel, din Ezechiel 25 rezultă că răzbunarea divină asupra Muntelui Seir şi a edomiţilor va fi prin mâna lui Israel. Şi semnificaţia principală a numeroaselor avertismente profetice este că prezenţa lui Yahve se va manifesta în aceasta. Va urma apoi timpul când toate naţiunile şi tot pământul vor fi sub mâna lui Dumnezeu. În al treilea rând, epoca judecăţii va fi tocmai când peste Israel vor veni binecuvântări neasemuite şi neschimbabile, şi, de asemenea, binecuvântările vor fi în general pe tot pământul. Comparaţi Isaia 11 şi 34, Plângeri 4.21-22, Ezechiel 25 şi 35 şi Isaia 63 .3. Acestea nu exclud nicidecum afirmaţiile din alte părţi că Yahve va executa judecata prin intermediul lui Israel deoarece „al poporului“ trebuie înţeles „al popoarelor“ sau al naţiunilor[5], fără a-l include pe Israel printre acestea. Pentru această lucrare nu va fi folosit vreun instrument insolit, ci Yahve va folosi ca instrument pe Israel pentru a împlini aceasta.

În profeţia care ne stă înainte, Obadia dezvăluie un viitor cu acelaşii sens. „Aşa zice Domnul Yahve despre Edom: Noi am auzit o ştire de la Yahve şi un sol este trimis printre naţiuni: «Ridicaţi-vă, şi să ne ridicăm împotriva lui la război!»“ Şi aceasta din cauza împotrivirii lui faţă de Dumnezeu, care a voit să-l facă pe Edom un popor mic şi deoarece se bizuiau pe Muntele Seir ca adăpost natural. Edomiţii umblau după lucruri mari şi detestau poziţia de demnitate acordată lui Israel. „Iată, te-am făcut mic printre naţiuni. Eşti foarte dispreţuit“. Lucrurile stau altfel când un om sau un popor se mulţumeşte cu ceea ce i s-a dat, ci aspiraţiile peste măsură sunt condamnate. Atunci când ai aspiraţii înalte este extrem de dureros să fii dispreţuit şi aşa este istoria lui Edom deoarece, după cum de la început vedem la Esau mândrie, aşa vedem şi la edomiţi la sfârşit. S-ar părea că, aşa cum fac de regulă mercenarii străini, ei i-au dispreţuit pe cei care îi angajau. Blestemul unuia fals faţă de rudele lui este să se vândă străinilor pentru a îndeplini sarcini odioase, pentru ca apoi, după ce şi-au îndeplinit sarcinile, să fie lepădaţi. Aşa pare să fi fost experienţa lui Edom. „Mândria inimii tale te-a înşelat, pe tine, care locuieşti în crăpăturile stâncii“. Poziţia lor naturală inexpugnabilă nu îi va putea proteja atunci când acele instrumente pe care le-a invitat Dumnezeu îi vor doborî de pe înălţimile cu care se mândresc. Chiar dacă locuinţa lor este înaltă şi Esau, dacă nu cu buzele lui, atunci în inima lui zice: „Cine mă va coborî pe pământ?“ totuşi a ieşit cuvântul de la Dumnezeu: „Chiar dacă te vei înălţa ca vulturul şi chiar dacă îţi vei aşeza cuibul printre stele, de acolo te voi coborî, zice Yahve“. Atunci căderea lor va fi cu atât mai mare şi mai fără speranţă.

Dar le este rezervat ceva şi mai rău: nu numai că cele pe care se bizuiau ei se vor dovedi zadarnice în ziua încercării, când Yahve se va ocupa de ei, ci răsplătirea pentru rapacitatea lor va fi necruţătoare. Ei au trăit prin sabia lor şi din jaful care însoţeşte sabia, şi aşa vor fi ei pedepsiţi. „Dacă ar fi venit la tine hoţi sau tâlhari de noapte (cât eşti de pustiit!), n-ar fi furat ei până ar fi avut de ajuns?“ Chiar şi cei care trăiesc în mod obişnuit din pradă s-ar opri odată ce au luat cât pot căra în fugă la sfârşitul vizitei lor grăbite; şi nici cei care lucrează în vii nu culeg atât de temeinic. „Dacă ar fi venit la tine culegători de vie, n-ar fi lăsat ei măcar câteva boabe?“ Şi Yahve va împlini întocmai aceasta cu privire la Israel în final, când se va face curăţirea viei pentru instaurarea împărăţiei Sale în mijlocul lor. „Cât de răscolit este Esau!“ Nimic nu este lăsat netulburat şi în urma prădătorilor nu va mai rămâne nimic de folos. „Cum îi sunt căutate comorile ascunse!“ Ceea ce face să fie şi mai amar este faptul că şi cei socotiţi prieteni şi aliaţi contribuie la jaf. „Toţi aliaţii tăi te-au împins până la hotar“. Aceste cuvinte arată clar că aceia în care se încrezuseră deplin le-au devenit în final inamici care au putut să le facă şi mai mult rău deoarece îi cunoşteau mai bine, cunoşteau obiceiurile, locuinţele lor şi posesiunile lor. „Oamenii care erau în pace cu tine te-au înşelat, te-au învins; cei care mănâncă pâinea ta au întins o cursă sub tine“. Atunci este clar că „în el nu este pricepere“. „În ziua aceea, zice Domnul, nu voi nimici Eu pe cei înţelepţi din Edom şi priceperea de pe muntele lui Esau?“  

Ei s-au fălit cu înţelepciunea lor deosebită şi cu abilitatea lor, dar acestea i-au trădat în ceasul cel mai greu. Când mersul lucrurilor era defavorabil lui Iuda, ei au căutat să se folosească de vrăjmaşii lui Iuda şi să-şi satisfacă ura faţă de cei căzuţi. S-au împrietenit cu babilonienii, cu Nebucadneţar şi căpeteniile lui care s-au suit împotriva Iudeei, dar îi aşteaptă răsplata de la Dumnezeu. „Şi vitejii tăi, Temane, se vor înspăimânta, pentru ca orice om din muntele lui Esau să fie nimicit prin înjunghiere“. Dar ceea ce s-a întâmplat atunci nu este totul. Aceste lucruri le-am dovedit deja. Am arătat din scriptură că în scena de final a acestui veac Edom va fi unul dintre obiectele judecăţii divine pe pământ. Prin urmare, trebuie ca această naţie să apară din nou în ţară în zilele din urmă, dar ceea ce a avut loc în timpul lui Nebucadneţar prefigurează în mod remarcabil ceea ce va fi la începutul mileniului, sau, mai curând, în timpul scurtei crize care precedă mileniul, după cum am explicat anterior. „Din cauza violenţei împotriva fratelui tău Iacov, te va acoperi ruşinea şi vei fi nimicit pentru totdeauna. În ziua când stăteai de cealaltă parte, în ziua în care străinii îi luau în captivitate averea şi cei din altă naţiune intrau pe porţile lui şi aruncau sorţul asupra Ierusalimului“ – aceasta se referă la purtarea lor în timpul lui Nebucadneţar. Atunci „şi tu erai printre ei“, luând parte la pradă împreună cu caldeenii. „Dar tu nu trebuia să fi privit ziua fratelui tău, ziua nenorocirii lui, nici nu trebuia să te fi bucurat de fiii lui Iuda în ziua nimicirii lor“. Încă nu este dată sentinţa solemnă şi ireversibilă a judecăţii asupra lui Edom. Încă mai este o tranziţie în tonul lui Obadia. Yahve este încet la mânie şi plin de îndurare. De aceea în profeţie mai găsim încă un ton de afecţiune tulburată şi întristată. Când vorbeşte Maleahi, toate acestea s-au dus: „L-am urât pe Esau“. Aceasta se poate spune din toată inima atunci şi nu mai înainte. Aceasta s-a pregătit, după cum am văzut, în Ieremia, care a fost, probabil, după Obadia şi a preluat în profeţia lui mare parte din judecata pe care o studiem acum. Nu pot exista îndoieli întemeiate că Obadia a fost cel mai vechi dintre cei doi, dar, cum au fost date toate avertismentele şi Edom nu a luat aminte ci a persistat în ura împotriva evreilor, cuvintele lui Dumnezeu devin şi mai categorice în denunţarea mâniei lui Yahve împotriva lor. „Nu trebuia să te fi bucurat de fiii lui Iuda în ziua nimicirii lor, nici nu trebuia să-ţi deschizi larg gura în ziua strâmtorării“. Nu există nimic care să arate mai multă răutate decât a profita de pe urma nenorocirii altuia când este devastat sau când duhul îi este îndurerat de pedeapsa divină. Numai o inimă complet depravată poate profita de căderea altuia pentru a-l călca în picioare atunci când el este căzut la pământ. Aceasta este exact ceea ce a făcut Edom atunci şi ceea ce presupun că va repeta în ziua viitoare. Pentru că am face bine să reţinem faptul că Dumnezeu mai are încă de pedepsit şi de nimicit pe călcătorii de lege din poporul Său şi că Edom va avea parte încă o dată de mânia lui Dumnezeu când El îi va aşeza din nou pe copiii lui Israel în poziţia lor de supremaţie. Istoria se va repeta. Până şi în lucrurile omeneşti aceasta se poate verifica parţial, dar în istoria divină acest principiu este mereu valabil deoarece întreaga scriptură are, mai mult sau mai puţin, un caracter simbolic sau profetic. De aceea, ceea ce a fost este ceea ce va f, iar ceea ce s-a împlinit parţial se va împlini deplin. Într-o lume ca aceasta nu trebuie să ne mirăm că acest principiu se aplică şi la cele rele în aceeaşi măsură ca la cele bune. Astfel, aceasta se va vedea evident la viitoarea Romă, care va avea trăsăturile de caracter specifice fiarei care se ridică din adânc, atunci când va reapărea. De regulă aceasta este valabil în toate. Chiar şi la Domnul nostru binecuvântat putem vedea legătura minunată dintre ceea ce a fost El în har şi smerenie şi gloria în care El Se va arăta la instaurarea împărăţiei Sale.

„Nu trebuia să fi intrat pe poarta poporului Meu în ziua nenorocirii lor, nici nu trebuia să fi privit chiar tu la necazul lor, în ziua nenorocirii lor, şi nu trebuia“. Profetul repetă ca un refren cuvintele „în ziua nenorocirii lor“. „Şi nu trebuia să fi stat la răspântii, ca să nimiceşti pe aceia dintre ai lui care reuşiseră să scape

şi nu trebuia să fi predat pe cei rămaşi dintre ai lui în ziua strâmtorării. Pentru că ziua lui Yahve este aproape asupra tuturor păgânilor“. Vedem clar că este o legătură puternică între trecut şi viitor. Ziua lui Yahve în sensul cel mai propriu şi deplin nu a venit încă. Parţial a venit asupra Egiptului, a venit asupra Babilonului şi asupra marilor puteri care au căzut succesiv în urma judecăţilor divine, dar, în sensul deplin, adică asupra tuturor păgânilor, ziua lui Yahve nu a venit încă. Dovada este faptul că, că în acea zi, tot pământul va fi unit, toate seminţiile şi limbile. Aceasta nu se va realiza treptat, pe parcursul istoriei, prin mijloace secundare, ci va fi prin lucrarea de har şi atotputernică a lui Yahve, care va uni totul în laudă pentru El atunci când toţi idolii vor fi dispărut pentru totdeauna. Aceasta nu a fost niciodată de când, prin viclenia lui Satan, lumea aceasta şi-a făcut idoli. Şi nici nu va fi până în zorii zilei lui Yahve, zi care va fi caracterizată de aceasta de la începutul ei până la sfârşit. Nici chiar rebeliunea de la sfârşitul împărăţiei de o mie de ani nu va fi o revenire la vicleniile lui Satan în idolatrie. „Pentru că ziua Domnului este aproape asupra tuturor naţiunilor: cum ai făcut, ţi se va face“. Pentru Edom vedem răsplata meritată. „Răsplata ta se va întoarce asupra capului tău. Pentru că, după cum aţi băut pe muntele Meu cel sfânt, tot aşa vor bea toate naţiunile neîncetat, da, vor bea şi vor sorbi şi vor fi ca şi cum n-ar fi fost“.

Putem face deosebirea între necazurile din trecut ale lui Edom, pe care le-au adus asupra lui păgânii sau naţiunile şi unul mult mai groaznic în viitor, care pare să iasă în evidenţă în această profeţie scurtă, în care, prin intermediul lui Israel, tot Muntele Seir va fi dat pustiirii pentru totdeauna din cauza umilinţelor la care i-au supus edomiţii pe fiii Sionului, care vor fi atunci salvaţi şi binecuvântaţi. Astfel, aici este scris că „pe muntele Sionului va fi eliberare“. Nu începutul este acela care hotărăşte rezultatul războiului ci sfârşitul. Şi acesta este un gând solemn, pe care se cuvine să-l avem în vedere în toate căile noastre. Deseori vedem multă ardoare pentru un timp, dar înţelepţi sunt aceia care lucrează pentru eternitate, care privesc la lucruri nu aşa cum par ele a fi acum, ci la cum vor fi ele apreciate de Domnul la venirea Lui. Nu există nici un alt test adevărat cu excepţia celui moral – voia şi judecata lui Dumnezeu asupra tuturor. Pentru a ne ajuta la aceasta Duhul Sfânt lucrează în sufletele noastre prin cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să avem această certitudine pentru că nu există alt mijloc mai bun pentru a ne ţine treji şi totuşi smeriţi, fericiţi şi totuşi serioşi, având sentimentul că Domnul este instanţa supremă care judecă totul şi exersându-ne să avem o conştiinţă curată, şi aceasta mai ales tratând prezentul în lumina acelei zile, adică a viitorului. Poate exista oare o perspectivă corectă a credinţei fără a avea acea zi înaintea ochilor? A judeca fără a avea acea zi în vedere înseamnă a judeca în general după aparenţe, deci nu după dreptatea divină.

În această predicţie vedem cât de complet sunt răsturnate lucrurile şi că Muntele Sionului va fi locul eliberării, nu semnul pustiirii lui Israel când capitala ţării lui Emanuel este călcată de cele mai nevrednice naţiuni. „Şi el va fi sfânt; şi casa lui Iacov va stăpâni posesiunile lor“. Faptul că aceasta nu este în nici un caz evanghelia, ci este împărăţia, când cele două lucruri vor fi distincte în loc să fier unite ca acum, în creştinism, este arătat şi mai clar de cuvintele care urmează, pe care chiar este absurd să le aplicăm bisericii şi ar fi ignoranţă şi eroare să le anulăm prin explicaţii. Teologii se străduiesc zadarnic să explice cum o rămăşiţă din Iuda poate fi numită „casa lui Israel“ şi „casa lui Iosif“, dar această dificultate este creată doar de sistemul fals care exagerează trecutul şi indică viitorul lipsindu-l pe vechiul popor al lui Dumnezeu de speranţa lui, un sistem bazat pe îngâmfarea celor dintre naţiuni (v. Romani 11 ), care nu este adevărat.

Versetul, ca şi altele din profeţi, contemplă viitorul strălucit al pământului şi poporul pământesc restaurat încă o dată şi unit în ţara lor. „Şi casa lui Iacov va fi un foc; şi casa lui Iosif, o flacără; şi casa lui Esau, mirişte şi vor arde între ei şi-i vor mistui şi nu va rămâne nici unul din casa lui Esau, pentru că Yahve a vorbit! Şi cei de la sud vor stăpâni muntele lui Esau; şi cei de la şes, pe filisteni; da, vor stăpâni câmpia lui Efraim şi câmpia Samariei; şi Beniamin va stăpâni Galaadul“. Din vreme ce locurile sunt menţionate pe nume nu se cuvine să trecem peste acestea prin mecanismul pe care oamenii îl numesc „spiritualizare“. De fapt, termenul „spiritualizare“ nu este corect, ci trebuie considerat ca fiind alegorizare. Negarea speranţelor lui Israel nu are nimic spiritual, ci adevărata spiritualitate constă în a înţelege cuvântul lui Dumnezeu în sensul pe care El I l-a dat. Se poate să aplicăm principiul scripturii în tr-un mod destul de legitim. Se poate să luăm ceea ce spune Dumnezeu despre Israel şi să ne bucurăm deplin de aceste cuvinte deoarece, dacă Dumnezeu a iubit atunci pe poporul Său, noi putem fi siguri că biserica este iubită acum, ca şi orice mădular al acestui trup sfânt. Dacă vedem cât de mult i-a iubit Yahve pe evrei aşa cum erau ei, atunci, fără-ndoială, vom crede că un creştin este iubit şi mai mult. Toate acestea sunt destul de valabile, aşa că putem privi la cum a lucrat Dumnezeu cu Isaac sau Iacov, cu David sau Solomon, cu Isaia sau Ezechia şi putem să considerăm că acestea sunt învăţături folositoare pentru creştin.

Dar, în acelaşi timp, trebuie să avem în vedere că există aspecte specifice. Astfel, menţionarea Samariei şi Galaadului în această scenă arată că nu este vorba despre cer sau eternitate, nici despre biserică sau despre evanghelie. Evreii s-au făcut la fel de vinovaţi ca şi naţiunile de o alegorizare şi aplicare greşită a cuvântului lui Dumnezeu. De exemplu, ei interpretează că edomiţii înseamnă creştinii, încununând răutatea lor cu minciuna blasfemiatoare că Domnul Isus, adevăratul Mesia, era un edomit. Dar cărturarii dintre naţiuni, nu mai puţin vinovaţi pentru pervertirea cuvântului, chiar dacă ei doresc să-L onoreze pe Domnul, nu au motive întemeiate să-i privească de sus pe rabini şi să-i condamne.

Luther, de exemplu (cu toate că era un om binecuvântat), din cauză că nu ţinea cont de sensul general şi de conexiuni, ca şi de faptul că fiecare expresie îşi are rostul ei în detaliu, a pierdut sensul real al profeţiei până într-atât încât gândea că se referă la evanghelie. Mai este oare nevoie de alte dovezi cu privire la cât de deficitară era la el cunoaşterea Bibliei? Cel care introduce evanghelia în ceea ce am citit aici trebuie să aibă o imaginaţie extrem de surprinzătoare. Regula de aur este să nu forţăm niciodată scriptura, deoarece altfel vom submina întotdeauna adevărul confundând lucruri diferite. Spun aceasta nu pentru că nu doresc să-l omagiez pe marele reformator, care cu siguranţă se cuvine să fie respectat de toţi cei care iubesc adevărul, ci deoarece adevărul are prioritate şi numele lui nu trebuie folosit în detrimentul autorităţii adevărului deoarece el, din neştiinţă (de exemplu cu privire la speranţele lui Israel şi la judecata viitoare a celor vii), anulează sensul adevărat. El a fost şi pripit şi slab în gândurile pe care le-a avut cu privire la cuvântul inspirat. Astfel, presupun că ştim cu toţii că el a tratat Epistola lui Iacov ca nefăcând deloc parte din scriptură şi avea îndoieli cu privire la alte părţi ale cuvântului lui Dumnezeu. Şi tocmai aceasta a dat raţionaliştilor din Germania un oarece avantaj faţă de adversarii lor mai ortodocşi, avantaj pe care ei nu au întârziat să se străduiască să-l fructifice. În fond toate partidele care susţin cu ardoare raţionalismul sunt influenţate mult de tradiţie, după cum cei care par a le fi total opuşi raţionamentelor lor, după părerea mea, sunt foarte superficiali. Cu toate acestea, chiar Luther însuşi a aprobat şcoala de interpretare care deturnează mărturia profeţilor de la poporul avut în mod direct în vedere, şi anume de la evrei.

Adevărul este că Israel este centrul Vechiului Testament, după cum creştinii sunt centrul Noului Testament şi, dacă nu avem în vedere aceste două fapte, atunci suntem mereu în pericol să ne încurcăm şi să interpretăm greşit gândurile lui Dumnezeu.

Obadia vorbeşte deci, în versetul 17, despre o eliberare pe pământ, de una adusă de Dumnezeu, dar pe pământ. Este vorba despre restaurarea nu a bisericii ci a lui Israel, iar Duhul vorbeşte literal despre Muntele Sionului, iar mai apoi despre Muntele lui Esau, despre câmpia filistenilor, despre câmpiile lui Efraim şi ale Samariei. Imaginile simbolice ale focului şi flăcărilor care îi mistuie pe alţii ca pe o mirişte nu reprezintă nicidecum harul, ci judecata la instaurarea în lume a împărăţiei Domnului nostru. Oamenii, până şi credincioşii, pot avea îndoieli, dar „Yahve a vorbit“. „Şi cei de la sud vor stăpâni muntele lui Esau; şi cei de la şes, pe filisteni; da, vor stăpâni câmpia lui Efraim şi câmpia Samariei; şi Beniamin va stăpâni Galaadul. Şi cei deportaţi ai acestei oştiri a fiilor lui Israel vor stăpâni ce era al canaaniţilor până la Sarepta. Şi cei deportaţi ai Ierusalimului, care erau în Sefarad, vor stăpâni cetăţile de la sud. Şi cei care îi vor salva se vor sui pe muntele Sionului, ca să judece muntele lui Esau. Şi împărăţia va fi a lui Yahve“. Aceia care îi vor salva, sunt, fără-ndoială, instrumente pe care Yahve le va folosi în ziua care va veni, deoarece El doreşte să onoreze mult pe poporul Său din vechime când îl va aduce la Sine. El promite să-l facă asemenea lui David pe cel mai slab dintre locuitorii Ierusalimului şi casa lui David ca Dumnezeu, ca un înger al lui Yahve înaintea lor, după cum a spus Zaharia. S-ar părea că la aceştia se referă aici. Conexiunile exclud orice referinţă la perioada macabeilor, şi cu atât mai puţin este posibil ca Obadia să se refere la starea lucrurilor în creştinism. Este clar că el vorbeşte despre starea lucrurilor care precede mileniul, când împărăţia va fi a lui Yahve. Este imposibil să legăm aceste cuvinte de starea eternă când Dumnezeu va fi totul în toţi deoarece atunci, după cum ni se spune explicit, împărăţia va fi fost predată Tatălui pentru ca Dumnezeu (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt) să fie totul în toţi. Aici este perioada anterioară împărăţiei.

Cred că nu există nici o altă prezentare a scripturii care să explice satisfăcător toate condiţiile din context şi din restul Bibliei. Cine oare va nega că scriptura trebuie să aibă un sens bine determinat? Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să aibă un obiect real şi deplin şi acesta nu este în nici un caz contrar unor aplicări particulare ale anumitor pasare. Aceasta este corect şi nu vor fi nici un fel de obiecţiuni, dar trebuie să deosebim aplicaţia scripturii de interpretarea ei justă, cea din urmă având semnificaţia totalităţii gândurilor lui Dumnezeu, a intenţiilor şi obiectivelor Sale, fie că este vorba despre profeţie, fie despre orice altceva. Aplicaţiile, potrivit cu precedentul apostolic, se justifică pentru practica noastră înainte de „ziua aceea“.

Este un fapt binecunoscut că edomiţii au avut succese pe măsură ce Israel şi Iuda au decăzut, astfel încât ei chiar au luat în stăpânire unele regiuni şi oraşe din sudul Palestinei. Ei s-au amestecat mult cu evreii. Au venit apoi nabateenii, descendenţi ai lui Nebaiot, fiul cel mai mare al lui Ismael, care a luat în stăpânire Idumeea şi au scos de sub stăpânirea fiilor lui Esau o mare parte din teritorii. Ca urmare a faptului că acei oameni l-au pedepsit pe Edom, locuitorii de mai dinainte s-au strâns în Ţara Sfântă, şi unii dintre ei au dobândit mari posesiuni, din care au trebuit să renunţe la o parte înainte de venirea Domnului nostru, fapt binecunoscut. Cu toate acestea, o familie de idumei avea puterea în ţară. Antipater a fost strămoşul lui Irod cel Mare, care domnea la Ierusalim când S-a născut Domnul nostru şi a căutat să-L omoare. Dar aceste lucruri sunt mai curând contrare profeţiei decât împlinirea ei. Este o ideea tare nefericită aceea că Obadia ar fi prezis în termeni atât de străluciţi ceva de genul succeselor macabeilor timp de un pic mai mult de un secol, urmate apoi de familia idumeeană care a domnit peste Ţara Sfântă. Zilele lui Irod au fost departe de ceea ce va fi când împărăţia va fi a lui Yahve.

Pe de altă parte, creştinismul cunoaşte un singur Mântuitor. Promisiunile strălucite din Obadia îşi aşteaptă încă împlinirea. Ele, ca toate celelalte care privesc naţiunile pe pământ, aşteaptă arătarea Domnului Isus şi împărăţia Lui. Nu este starea eternă, când Dumnezeu va fi totul în toţi, deoarece atunci împărăţia va fi fost predată lui Dumnezeu, Tatălui, după ce El va fi înfrânt orice altă autoritate şi putere. „Împărăţia“ va fi acea perioadă lungă în care puterea divină, administrată de Fiul omului, va face ca pământul să dea rezultate binecuvântate după voia lui Dumnezeu şi potrivit cuvântului gloriei Sale. Dar atunci va fi o perioadă de guvernare dreaptă a Marelui Împărat, adică un timp în care puterea şi dreptatea vor răsplăti deschis pe pământ binele prin daruri abundente şi în îndurare şi va nimici imediat orice rău va îndrăzni să se manifeste. În starea eternă nu va fi aşa, deoarece atunci, după judecata celor morţi, va fi acea separare eternă şi în cerurile noi şi pământul cel nou în sens absolut Dumnezeu va locui împreună cu oamenii şi nu va mai fi nici moarte, nici tristeţe, nici plâns şi nici durere, iar cei răi vor fi în iazul de foc, care este a doua moarte.

 

[1] N. tr.) De exemplu, chiar în prezent, monarhia Saudită nu este tocmai o monarhie absolută cum a fost, de exemplu, cea a lui Ludovic al XIV-lea, nici o monarhie constituţională de genul celor de acum din Marea Britanie, Olanda şi alte ţări europene, ci este mai un monarh ales dintr-o familie şi care trebuie să manevreze păstrând un echilibru în relaţiile din acea familie mare, şi, în acelaşi timp, păstrând echilibru şi cu alţi şefi ai diferitelor triburi şi lideri religioşi (mai ales wahabiţii).

[2] N. a.) O poruncă asemănătoare era ca ei să nu-l urască pe egiptean, sentiment care ar fi fost provocat în mod firesc de amintirea umilinţelor suferite în trecut de Israel când a a fost în robie. Dumnezeu doreşte să cultive amintiri generoase şi nu răzbunătoare. Şi despre reapariţia vechilor lor vrăjmaşi ni se spune: „ci vor zbura pe umărul filistenilor spre apus“. Filistenii vor fi purtători de poveri. După cum în vechime i-au supus pe israeliţi la cele mai profunde umilinţe, ei vor fi obligaţi să le fie slujitori şi va fi pentru ei un lucru foarte bun că li se va permite să le fie chiar şi slujitori. În dreptatea Lui, Dumnezeu i-ar fi putut nimici, dar El este bun, aşa că ni se spune că: „ci vor zbura pe umărul filistenilor spre apus. Împreună îi vor prăda pe fiii Răsăritului; îşi vor întinde mâna asupra Edomului şi a Moabului, şi fiii lui Amon vor asculta de ei“.

 

[3] N. tr.) În traducerea KJV este „sabia Mea s-a îmbătat în ceruri, iată, va coborî asupra Idumeei“, Darby însă spune „asupra Edomului“, la fel şi Diodati.

[4] N. tr.) Se referă la secolul al-XIX-lea

[5] N. tr.) Cel mai probabil referire la Isaia 11 .10, unde în traducerea KJV este „al poporului“, spre deosebire de Darby, unde este „al popoarelor“.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *