Acum începe să se arate marele scop al lui Dumnezeu. N-ar fi fost deloc bine ca Iov să-l fi ştiut dinainte. El trebuia să umble cu simplitate şi să înveţe să se încreadă în Dumnezeu; să fie cu totul încredinţat că Dumnezeu nu poate eşua în credincioşia şi în harul Său. Totuşi încercarea a fost foarte dură, şi ştim că Iov n-a rezistat, aşa cum nimeni n-a rezistat, cu excepţia Domnului Isus. Într-adevăr, este foarte instructivă comparaţia dintre cum vorbeşte Domnul Isus despre suferinţele Sale şi iritarea arătată de un om chiar aşa de admirabil cum era Iov.
Observaţi că doar în ultimul capitol avem lucrarea Domnului de restabilire a lui Iov, şi vedem că toţi au trebuit să fie umiliţi, cu excepţia lui Elihu. Demn de notat este şi faptul că în această carte avem toate elementele importante care apar în restul Vechiului Testament. Nu găsim în ea referiri la Israel, nici la legea lui Moise şi nici la locul particular pe care fiii lui Avraam îl ocupau. Scopul cărţii este de a arăta că Dumnezeu rămâne Dumnezeu şi, mai mult, că Iehova (numele de legământ al lui Dumnezeu) lucra în mod intim în sufletul unui om evlavios care fusese ales de El pentru această mare încercare - cel mai credincios om care se găsea atunci pe pământ. Nici măcar Iacov nu era potrivit pentru o astfel de încercare, presupunând că ar fi fost contemporani. Pentru că deşi Iacov a prezentat o imagine foarte frumoasă în ultimii săi ani, au existat totuşi în viaţa lui o mulţime de lucruri care trebuiseră să fie cernute, spre care privea cu căinţă şi pentru care trebuise să fie disciplinat în diferite momente ale vieţii sale. Astfel că Iacov nu era deloc o persoană potrivită ca Iov.
Iov pare să fi fost un om adăpostit de Dumnezeu, aşa încât cunoştea foarte puţin despre stricăciunea care era în lume prin poftă. El prosperase într-un mod în care puţini oameni reuşiseră, pentru că deşi era un om credincios şi prin urmare expus pericolului de a fi persecutat de oamenii nelegiuiţi din vremea lui, totuşi el era ca un prinţ între semenii săi. Lucrul trist este că Iov s-a preocupat prea mult de asta; s-a admirat prea mult şi era prea mult satisfăcut de „cuibul“ lui. A nădăjduit că niciodată nu va fi tulburat şi că va muri în acest cuib, aşa cum spunea el. Însă Dumnezeu a vrut să-1 înveţe o lecţie foarte dură înainte de asta, după care a devenit mai binecuvântat ca oricând.
Nu găsim suferinţa cu sau pentru Hristos de-a lungul Vechiului Testament, nici căile prin care Dumnezeu lucrează astăzi. Există teoria că felul lui Dumnezeu de a lucra a fost întotdeauna acelaşi. Aşa ceva este cu totul greşit. Căile lui Dumnezeu diferă mult; unele erau căile Lui în Paradis şi altele după ce omul a fost izgonit de acolo. Şi la fel înainte şi după potop, sau în cazul lui Israel înainte şi după Lege. Iar ele sunt şi mai diferite acum după ce Hristos a venit şi răscumpărarea a fost săvârşită. Dacă cei ce susţin o astfel de teorie se referă la caracterul lui Dumnezeu, care este de neschimbat, acesta e un lucru corect, căci Dumnezeu nu Se schimbă, însă El, în înţelepciunea Lui suverană, alege diferite căi în lucrarea Sa cu fiecare dintre noi. În acelaşi timp, există căi generale caracteristice anumitor perioade particulare. Căile Lui de acum, de după venirea lui Hristos, sunt mai profunde, iar Dumnezeu Se aşteaptă ca noi să pătrundem în ele, ca şi în planurile Lui care sunt revelate acum pentru întâia oară. În vremurile Vechiului Testament nu se ştia nimic de planurile cereşti. Ei cunoşteau scopul lui Dumnezeu pentru pământ. Căile lui Dumnezeu sunt întotdeauna în conformitate cu ceea ce-L preocupă pe El la momentul respectiv, în acelaşi timp desfăşurându-se cârmuirea Lui morală cu fiecare dintre noi, aşa încât să avem de a face cu El.
Şi asta era ceea ce Iov trebuia să înveţe, anume că exista ceva, necunoscut lui, care nu se potrivea cu prezenţa lui Dumnezeu. Nu că s-ar fi îndoit de existenţa unui Răscumpărător; el credea cu toată inima în El, dar asta este cu totul altceva. Şi astăzi oamenii pot crede în Mântuitorul şi totuşi niciodată să nu fi fost aduşi personal în prezenţa lui Dumnezeu, din punct de vedere practic. Este diferenţă între a poseda ceva în mod obiectiv şi a face ca lucrul respectiv să ne aparţină în mod subiectiv. Aşa stăteau lucrurile cu Iov. El n-avea încă o cunoştinţă subiectivă. Se bucura de bunătatea lui Dumnezeu, era un om credincios. Îl vedem acţionând ca un preot. Avea unele temeri cu privire la fiii şi fiicele sale, dar când a trecut prin încercarea pricinuită de pierderea lor, nu s-a mai temut deloc. Nu s-a arătat înfricoşat de ce ar fi putut veni peste el. Şi suferinţa îi era mare.
Dar aceste suferinţe nu au fost de ordin spiritual. Erau din cele caracteristice omului ca om. Ele s-ar fi putut întâmpla şi unuia neconvertit. Numai că exista această particularitate la Iov, de care el n-a avut cunoştinţă la început - anume că Dumnezeu îi îngăduise lui Satan să aducă aceste lucruri peste el. Plăcerea şi speranţa lui satan era să lege picioarele lui Iov şi să-l doboare la pământ, ca astfel să-1 blesteme pe Dumnezeu. Aici tânjea satan să-1 aducă. Dumnezeu i-a îngăduit să facă ce vroia, dar fără să-1 omoare pe Iov. Asta i-ar fi convenit acestuia din urmă, dar aşa n-am mai fi avut morala acestei întâmplări, şi anume binecuvântarea adusă unui suflet prin chiar lucrurile care par să fie împotriva lui, nu numai prin cele pe care le-a experimentat. De îndată ce Iov a început să-I găsească vină, a trebuit să înveţe că Dumnezeu niciodată nu poate face decât ceea ce este mai bine şi că prin toate acestea El urmărea să-1 binecuvânteze. Nu numai cu binecuvântări exterioare, deci trecătoare, ci şi cu binecuvântări pentru sufletul lui. Toate aceste lucruri sunt remarcabile dacă ne gândim că această carte este una din cele mai timpurii ale Vechiului Testament. Totuşi găsim în ea marile elemente ale acestuia. De pildă, rolul jertfelor. Ştiţi cât de devreme a intervenit jertfa, chiar după cădere, şi cum prima mare acţiune a fiilor lui Adam a fost decisă de credinţă sau de lipsa de credinţă. Cain a adus o ofrandă care s-ar fi potrivit foarte bine după o jertfa, dar care a arătat lipsa totală a simţământului păcatului şi a ceea ce se cuvine lui Dumnezeu. Abel, de altă parte, şi-a adus jertfa lui, care punea moartea între el şi Dumnezeu şi care privea înainte la moartea lui Hristos. Iar el a oferit-o prin credinţă. Asta corespunde acum morţii lui Hristos. Orice încercare de a sta acum înaintea lui Dumnezeu fără aceasta, arată că nu am idee de ce înseamnă păcatul şi nici de ce înseamnă sfinţenia divină. Nu mă cunosc nici pe mine şi nici pe El, altfel cu siguranţă că aş privi la acea mare jertfa care le reprezintă şi le completează pe toate celelalte: jertfa lui Hristos.
Avem un alt adevăr foarte important enunţat chiar la începutul cărţii: legătura dintre cer şi omul de pe pământ, şi anume că ceea ce urmează să aibă loc în om aici jos este stabilit mai înainte în cer. Acest lucru este valabil şi acum, şi îl găsim şi în alte locuri în vechime. Îl vedem în David - o altă fază a acestui adevăr - în împotrivirea lui satan, în ultimul capitol din 2 Samuel (şi în 1 Cronici, repetat într-o altă formă). Dar cartea Iov fusese scrisă cu sute de ani înainte, aşa că în cazul lui totul era perfect original.
Întâlnim acelaşi lucru şi în Zaharia, unde Domnul vorbeşte lui Iosua, iar satan i se împotriveşte. Aceasta este una dintre ultimele cărţi ale Vechiului Testament. Oricum, aşa cum ştim, satan a fost complet înfrânt în cazul lui Iov. A făcut tot ce a putut mai rău, iar Iov a răspuns cu tot ce a putut mai bine.
Totuşi, ceea ce exista în inima lui trebuia scos afară într-un fel sau altul, şi este demn de notat că prietenii lui Iov, nu vrăjmaşul, au fost mijloacele prin care s-a făcut aceasta. Iar Dumnezeu avea să le dea o lecţie foarte umilitoare, ca şi lui Iov de altfel. Cei trei erau mai ignoranţi cu privire la căile lui Dumnezeu decât Iov, şi tot ceea ce au reuşit să facă a fost numai să gândească şi să vorbească rău despre el, lucru care, atunci când este vorba de un om nevinovat, este întotdeauna foarte periculos. Poate fi ceva ce Domnul vrea să disciplineze, dar foarte adesea cei ce încearcă să facă ei acest lucru nu îşi arată decât nepriceperea şi lipsa de spiritualitate, trădate prin neputinţa lor de a intra în gândul Domnului. Aşa au stat lucrurile cu cei trei prieteni ai lui Iov. N-am nici o îndoială că erau oameni respectabili şi cu adevărat evlavioşi. Însă oamenii evlavioşi trebuie să-şi cunoască locul.
Aşa s-a întâmplat cu Iov şi cu cei trei prieteni ai lui. Au venit să sufere împreună cu el, s-au aşezat, şi văzând starea groaznică în care era, nu i-au spus nici un măcar un cuvânt. Iov n-a putut să înţeleagă asta. Dacă ei n-ar fi fost acolo, poate că ar fi rezistat, căci sunt momente când putem suporta, singuri fiind, ceea ce nu putem în prezenţa altora. Iar Iov, după ce a îndurat timp de şapte zile şi şapte nopţi tăcerea lor acuzatoare, lipsită de orice cuvânt de simpatie, a cedat şi a izbucnit într-o cuvântare care nu-L caracteriza şi care nicidecum nu-L slăvea pe Dumnezeu. Apoi îndoielile lor cu privire la el au început să crească tot mai mult, până când au ajuns să creadă că trebuie să fie un om foarte nelegiuit. Ei au mers pe ideea că tot ce se întâmplă acum este în conformitate cu caracterul absolut al lui Dumnezeu.
Bineînţeles că lucrurile nu stau aşa. Dacă totul ar fi după gândul lui Dumnezeu, n-ar trebui să existe război, nici intrigi, nici asuprire, pe scurt, nici un fel de nelegiuire n-ar trebui să fie îngăduită. Va fi o zi când aşa vor sta lucrurile şi când starea de jos de pe pământ va corespunde gândului lui Dumnezeu din ceruri. Această idee este exprimată în ceea ce oamenii numesc „Rugăciunea Domnului“ - „Facă-se voia Ta, precum în ceruri aşa şi pe pământ“. Aceasta nu se va întâmpla până când Domnul nu va împăraţi. Iar cei trei întreţineau această idee nechibzuită, că nici un om evlavios care se comporta aşa cum trebuie nu putea suferi vreodată, iar dacă cineva suferea mult era din pricină că ar fi fost un mare păcătos şi, dacă nimeni nu ştia asta, un făţarnic.
Aceasta este judecata îndreptăţirii de sine, caracterizată de o ignoranţă crasă atât cu privire la Dumnezeu, cât şi la om. Aşa au judecat cei trei, dar Iov li s-a împotrivit şi le-a spus pe faţă că sunt nişte doctori de nimic care, în loc să-i vindece rănile, din contră, le-au agravat şi mai rău. Erau nişte mângâietori supărăcioşi, care se credeau înţelepţi, şi ori de câte ori scoteau o vorbă, Iov rostea una şi mai adevărată - astfel că în cele din urmă le-a închis gura. Apoi a apărut mai tânărul şi mai spiritualul Elihu, pe care respectul faţă de cei bătrâni îl făcuse să tacă până atunci. Dar când în cele din urmă a vorbit, şi-a arătat indignarea, de o parte fiindcă cei trei îl judecaseră greşit pe Iov, iar de cealaltă fiindcă acesta din urmă Îl judecase greşit pe Dumnezeu. Prin urmare Iov trebuia să fie mustrat şi să i se arate unde greşea. Dar după ce a făcut asta, Elihu a dispărut. El a jucat rolul unui mijlocitor, unul din acele mii. Asta vrusese Iov la început, fiindcă era îngrozit la gândul măreţiei lui Dumnezeu, şi voia deci pe cineva care să fie din lut ca şi el.
„Ei bine“ spune Elihu, „eu sunt un om din lut ca şi tine; n-ai de ce să te temi de mine, de aceea îţi voi spune adevărul, anume că ai vorbit într-un fel cu totul necuviincios pentru un sfânt al lui Dumnezeu. Te-ai lăsat întărâtat şi te-ai aprins de mânie din pricina reproşurilor celorlalţi, şi te-ai aventurat să-L acuzi pe Dumnezeu. Ar fi trebuit să-ţi aduci aminte că Dumnezeu mai şi disciplinează - că face asta chiar şi cu cei neconvertiţi, cu atât mai mult cu cei convertiţi, ca ei să poată merge aşa cum trebuie. Asta a făcut El şi cu tine, deci ar fi trebuit să te judeci pe tine însuţi şi să te supui Lui“. Toate acestea erau foarte adevărate. Şi Domnul intervine El Însuşi şi îl zdrobeşte pe Iov cu o serie de întrebări la care nici cei mai aleşi oameni de ştiinţă care au trăit vreodată n-au putut răspunde.
Unul dintre lucrurile în care germanii au progresat - nu cu privire la Biblie, acolo n-au ajuns nicăieri - a fost ştiinţa. Printre ei au existat, în ultimii ani, oameni foarte capabili, şi poate că n-a fost nici unul dintre ei mai proeminent ca baronul Alexander Humboldt. Cuvintele Domnului din această carte l-au pus în uimire şi a recunoscut că la ceea ce Iov n-a putut răspunde, n-o pot face nici oamenii de ştiinţă încă. Cuvintele sunt la fel de zdrobitoare pentru ei cum au fost pentru Iov. Asta fiindcă deşi oamenii de ştiinţă sunt foarte deştepţi atunci când este vorba de cauzele secundare, sunt întotdeauna neputincioşi în faţa celor primare. Ei niciodată nu pot ajunge la prima mare cauză, pe care de altfel o resping. Motivul este acesta: nimeni nu poate învăţa despre Dumnezeu prin cunoştinţă sau înţelepciune. Îl cunoaştem pe Dumnezeu prin nevoia noastră de El şi învăţăm ce înseamnă El atunci când suntem dovediţi ca păcătoşi sărmani, zdrobiţi în sufletele noastre. Şi cine poate răspunde unei astfel de stări, decât Dumnezeu? Prin urmare, pocăinţa este întotdeauna faţă de Dumnezeu. Ea înseamnă să nu ocup nici un alt loc decât acela de păcătos, cu nădejdea că Dumnezeu îmi va arăta milă. Şi El o arată în Domnul nostru Isus. Oricum, Iov nu-L cunoştea şi nu putea să-L cunoască pe Domnul Isus aşa cum Îl cunoaştem noi. Însă Îl aştepta. Acesta este un alt mare adevăr care iese la iveală.
Fără îndoială, felul în care Iov privea spre Domnul era mai degrabă ca spre un mijlocitor, un răscumpărător care va aduce răzbunare împotriva vrăjmaşului. Asta era ceva normal. „Sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui.“ Aceasta era ideea Vechiului Testament. Însă, deocamdată, Iov n-o putea pătrunde. Mai târziu lumina a mai crescut puţin. Există un Psalm remarcabil al lui David, Psalmul 22 , cel mai remarcabil, în acest sens, din cartea Psalmilor. Şi nu este singurul. Mai sunt şi 102 şi 69, acesta din urmă făcând o referire mai exactă la calitatea Domnului de Răzbunător. Mai sunt încă două, dar nu le voi mai aminti. Oricum, în Vechiul Testament, El este Acela care vine să facă răzbunare. De aceea Israel aşteaptă ca, la venirea Domnului, vrăjmaşii lor să fie nimiciţi simultan cu izbăvirea lor. Noi nu aşteptăm asta de la venirea Domnului, ci aşteptăm să mergem în cer aşa cum Domnul a mers acolo înaintea noastră. Plecarea noastră nu va schimba mersul lumii acesteia, iar oamenii nu o vor vedea. Vor şti că am dispărut într-un fel sau altul, aşa cum ştiau şi despre Domnul.
Înălţarea Domnului a fost ca o minune care ţine trei zile, şi oamenii - nu ucenicii - au uitat-o repede. Aşa va fi şi atunci. Se poate crede că dispariţia celor credincioşi va produce o impresie puternică în întreaga lume. Dar atunci vor fi zile când inimile vor fi împietrite şi când orbirea va cădea peste ei, aşa încât Dumnezeu nu va mai lucra ca să le trezească sufletele. El va trimite neamurilor, prin intermediul iudeilor convertiţi, evanghelia veşnică, şi va fi o mare mulţime de convertiţi, atât dintre iudei cât şi dintre celelalte popoare. Dar aceasta va avea loc atunci când noi ne vom afla în cer, înainte ca Domnul să-Şi facă apariţia. Însă imaginea Domnului murind pentru noi, şi în consecinţă dând la o parte toate celelalte jertfe, era mult ascunsă de vederea sfinţilor Vechiului Testament. Nici măcar apostolii n-au înţeles-o până când Domnul nu a înviat. N-aveau nici o idee despre ea şi n-au crezut că Domnul urma să moară; şi nu mă îndoiesc că Iuda s-a liniştit cu gândul că Domnul va scăpa din mâinile celor cărora Îl vânduse. Iar când a văzut că Domnul urma să moară, s-a sinucis. S-a lăsat cu totul pradă disperării şi Diavolului.
Dar în capitolul 53 din Isaia avem o profeţie strălucitoare. Într-adevăr, strălucitoare pentru noi astăzi, dar cum a fost ea în zilele lui Isaia? Este foarte puţin probabil ca vreunul să fi înţeles-o. Priviţi la famenul etiopian, care se suise la Ierusalim să se închine şi care, citind chiar acest capitol, nu înţelegea ce putea să însemne. Nu pricepea nimic. Este foarte posibil ca el să fi auzit de moartea prorocului din Nazaret, dar n-a făcut nici o legătură între ea şi capitolul respectiv. Şi, aşa cum am spus, apostolii înşişi n-au fost clari cu privire la acest lucru până când el n-a avut loc. Şi numai după coborârea Duhului Sfânt au avut putere să-L proclame. Dar înainte, după ce Domnul a suflat asupra lor, ei au părut că încep să înţeleagă. Cu cât sunt mai numeroase dovezile Scripturii, cu atât mai mult trebuie ca noi să privim către Duhul lui Dumnezeu, ca El să ne ofere înţelegerea Cărţii sfinte.
Am făcut această referire pentru că întâlnim un alt lucru demn de remarcat, care ne arată cât de mult pătrunseseră cei de atunci în revelaţia divină, şi anume cele două învieri, una în capitolul 14, aşa cum am amintit, cu privire la omul ca om, atunci când cerurile nu vor mai fi; iar cealaltă în capitolul 19, cu privire la cei credincioşi, unde este vorba şi de Răscumpărătorul care Se va ridica de pe pământ, deci înainte ca cerurile să nu mai fie. Puteţi observa cum acestea două se potrivesc perfect cu cele două învieri din capitolul 20 al Apocalipsei: învierea celor sfinţi în timp ce pământul încă există, şi învierea celor nelegiuiţi după ce cerul şi pământul vor dispare complet, urmând să reapară sub forma unui cer şi a unui pământ nou. Dar Iov nu vorbeşte de acest din urmă aspect. Isaia da, dar cu aplicaţie pentru Israel, cu o viziune îngustată, nefiindu-i îngăduit să o vadă deplin. Însă capitolul 3 din cea de-a doua epistolă a lui Petru prezintă deplin acest lucru sub formă doctrinară, iar Ioan, în capitolul 21 din Apocalipsa, are o viziune cerească ce dezvăluie acelaşi lucru şi ni-l face clar.
Să revenim însă la cartea noastră. Domnul îl zdrobeşte pe Iov; totuşi El nu vorbeşte de jertfa lui Hristos. Ceea ce mărturiseşte Iov este nechibzuinţa sa, faptul că uitase cât de ignorant este el şi cât de atotştiutor este Dumnezeu - pentru că el pretinsese că înţelege ceea ce Dumnezeu încă nu-i descoperise. Nu era încă descoperit; a fost după aceea. Dar ce trebuie să facă un om atunci când nu înţelege? Trebuie să privească încrezător către Dumnezeu, şi în al doilea rând să se judece pe el însuşi, ca astfel să nu-şi îngăduie gânduri care sunt greşite. Iov eşuase în amândouă aceste direcţii, însă va fi complet readus pe drumul cel bun; pentru că aceste minunate întrebări ale Celui Atotputernic îl aduc pe Iov, pentru prima oară, în ţărână. Iar Domnul Se opreşte şi Se adresează lui Iov, şi atunci el spune: „Iată, eu sunt nimic“. Acum începe el să se cântărească aşa cum se cuvine. Nu spune doar: „Am fost vinovat înainte să Te cunosc“, ci „În ciuda a tot ceea ce Tu ai fost pentru mine, şi în ciuda întregului har pe care mi l-ai arătat, sunt obligat să recunosc: Tată, eu sunt nimic, ce să-Ţi răspund?“ Nu mai avea ce să răspundă. Acest om care era aşa de priceput să răspundă altora trebuie acum să tacă! Vorbise prea mult despre el însuşi. E un lucru bun să fii elocvent cu privire la bunătatea altor oameni, dar nu şi cu privire la a ta. Şi asta 1-a trădat pe Iov. Avea o foarte mare plăcere gândindu-se la cinstea care i se dădea şi cum cei nobili tăceau de îndată ce el rostea un cuvânt, şi cum toţi se plecau înaintea lui. Iar acum ajunsese de batjocura tuturor.
Dar care a fost rezultatul? Ei bine, acum el spune: „Îmi pun mâna la gură“ - acea gură care vorbea aşa de iscusit! „Am vorbit o dată, şi nu voi mai răspunde; de două ori şi nu voi mai adăuga nimic.“ Iată un semn bun. Dar acum Domnul urmează să se ocupe de două lucruri în special - supremaţia şi puterea Lui, însoţite de cea mai delicată purtare de grijă; nu numai faţă de animalele blânde, cum sunt oile şi mieii, ci şi faţă de lei şi leoaice, animale foarte redutabile. La fel de vultur şi de struţ. Ai fost tu, Iov, cel care a făcut aceste lucruri? Tu ai fost acela care te-ai îngrijit de ele, care le-ai pregătit cele necesare? Erai tu născut când au luat ele fiinţă? Iov e cu totul umilit în orice privinţă, copleşit de simţământul ignoranţei sale şi de îngâmfarea arătată vorbind de lucruri mult mai minunate decât cele ce îi erau înfăţişate acum, lucruri care ţin de căile lui Dumnezeu în lucrarea Lui în inima, sufletul şi împrejurările omului. Domnul nu abordează acest aspect. Şi-a arătat măreţia, puterea, înţelepciunea şi bunătatea în lucrurile exterioare. Dacă aşa este situaţia cu cele exterioare, cu cât mai mult în privinţa celor spirituale? Aceasta este lecţia importantă a acestei cărţi, lecţie pe care Iov trebuia să o înveţe. Şi efectul ei a fost vizibil.
„Ştiu că Tu poţi totul şi că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale“. „Cine este acela care are nebunia să-Mi întunece planurile?“ El însuşi era; o recunoaşte. Asta constituie o mare mărturisire. „Urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine“ - cunoştinţa obiectivă; dar acum mi-am însuşit această cunoştinţă, am aplicat-o sufletului meu, împrejurărilor şi stării mele - „dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi în cenuşă.“ Iată marea victorie morală pe care Dumnezeu a repurtat-o în faţa lui satan, în faţa celor trei prieteni ai lui Iov şi în faţa lui Iov însuşi. Vedem astfel bunătatea Domnului strălucind în mijlocul tuturor lucrurilor.
„După ce Domnul a spus aceste cuvinte lui Iov, Domnul a zis lui Elifaz din Teman.“ De ce oare i-a vorbit Domnul? Fiindcă observase că nici unul din cei trei nu spusese nimic. Ei nu profitaseră de această lecţie ca Iov. Dacă ar fi beneficiat şi ei aşa cum trebuia de ceea ce Domnul spusese, s-ar fi unit cu Iov şi ar fi spus: „O, Doamne, iartă nebunia noastră; am păcătuit nu numai împotriva Ta, ci şi a prietenului nostru Iov“. Dar n-au făcut aşa, ci au tăcut, după cum este obiceiul multora atunci când sunt greşiţi. N-au spus nimic. Ar fi trebuit să vorbească şi să mărturisească. „Mânia Mea s-a aprins împotriva ta şi împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-aţi vorbit aşa de drept despre Mine, cum a vorbit slujitorul Meu Iov.“ Când a vorbit Iov drept despre Domnul? În capitolele 40 şi 42. Nicidecum în cuvântările lui măiestre de dinainte. Nu pe acestea le-a preţuit Domnul, ci acele puţine cuvinte în care s-a smerit şi şi-a ocupat locul cuvenit. Iar acum Domnul îi pune şi pe ceilalţi la locul lor. Ei nu se smeriseră, însă Domnul îi ameninţă şi le spune: „Luaţi acum şapte viţei şi şapte berbeci, duceţi-vă la slujitorul Meu Iov şi aduceţi o ardere de tot pentru voi. Slujitorul Meu Iov să se roage pentru voi.“ Iov avea să devină mijlocitor pentru ei. „Şi pe el îl voi accepta.“
De acum totul era complet clarificat; aşa de clarificat încât Iov putea acţiona în favoarea celor ce-l nedreptăţiseră. „Şi nu vă voi face după nebunia voastră; căci n-aţi vorbit aşa de drept despre Mine, cum a vorbit slujitorul Meu Iov.“ De acum erau îngenuncheaţi; cei ce avuseseră poziţia de judecători ai lui Iov, au luat locul celui pe care-l nedreptăţiseră şi priveau la el pentru a le susţine cauza înaintea lui Dumnezeu. „Domnul a adus pe Iov iarăşi în starea lui de la început, când Iov s-a rugat pentru prietenii săi.“ Iov le-a răspuns cu bine la rău, şi s-a rugat pentru ei. „Şi Domnul i-a dat înapoi de două ori cât avusese înainte.“ Apoi îi vedem pe toţi ai lui întorcându-se spre el (versetul 11). „În cei din urmă ani ai săi, Iov a primit de la Domnul mai multe binecuvântări decât primise în cei dintâi.“
Aceasta nu constituie răsplata cerească, ci cea pământească. Vechiul Testament nu părăseşte acest teren, şi vedem lucrul acesta chiar la Iov, care nu era evreu. Timpul când Israel va fi binecuvântat va fi timpul când neamurile vor fi binecuvântate şi ele. Israel este cel întâi născut dintre neamuri, iar acestea din urmă se vor supune lui. Dar n-a sosit încă acest moment, iar el va fi într-un contrast perfect cu timpul de acum. Locul nostru este în Hristos, aşa cum, figurativ vorbind, cel al omenirii este în Adam, care a fost tatăl tuturor. Acum există un alt cap, iar despre noi credincioşii se spune că suntem în el, adică în Hristos. Şi mai este ceva: „În ziua aceea veţi cunoaşte.“ Marele adevăr al epistolelor către Efeseni şi Coloseni este că, în Efeseni, suntem în Hristos, lucru care constituie întreaga noastră binecuvântare; iar în Coloseni Hristos este în noi, ca astfel să ne putem îndeplini responsabilitatea ce o avem de a-L manifesta pe Cel ce locuieşte în noi. Aşa că dacă prima înseamnă cea mai mare mângâiere pentru creştin, cealaltă constituie cea mai solemnă avertizare pentru el. „Voi în Mine“ - aici Dumnezeu binecuvântează; „Eu în voi“ - ca astfel să puteţi conta pe Mine pentru a vă îndeplini responsabilitatea aici jos. În cartea de care ne ocupăm n-avem nimic de felul acesta; însă avem tot ceea ce poate dori inima pe acest pământ. Iov a devenit mai mare ca oricând - dacă socotim acest lucru după vastele sale posesiuni - şi, mai mult, a fost binecuvântat şi în familie.
„Şi Iov a mai trăit după aceea o sută patruzeci de ani.“ Nu cred că aceste cuvinte intenţionează să spună că Iov ar mai fi trăit încă 140 de ani după necazul lui, ci că întreaga lui viaţă a fost de 140 de ani, ceea ce constituie de altfel o vârstă foarte respectabilă. N-a fost aşa de lungă ca cea a lui Avram sau Isaac; dar a fost, cred, aproape cât a lui Iacov, şi mai mare decât a lui Moise. Deci totul s-a întâmplat înainte de Moise, care în psalmul său (Psalm 90) ne spune că „Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci“, etc. Se pare că tot el a scris şi această carte. El şi fratele său Aaron n-au ajuns la 140, însă Iov a ajuns. Dar dacă presupunem că ar fi trăit 80 de ani înaintea celor 140, asta l-ar face cu mult mai bătrân decât oricare dintre patriarhi. Nu mă refer la cei de dinainte de potop; după potop oamenii n-au mai atins vârste aşa de mari - cu excepţia celor imediat după el. Şi astfel cartea se încheie cu Iov murind bătrân şi sătul de zile.