Rahav
În a doua parte a capitolului 1 am văzut două feluri de persoane chemate să treacă Iordanul ca să intre în ţara făgăduinţei, care este tipul locurilor cereşti. Era poporul şi erau cele două seminţii şi jumătate, al căror caracter moral nu era la înălţimea chemării lor, dar care au luat parte la luptă, pentru a asigura lui Israel stăpânirea moştenirii lui. Rahav şi casa ei ne prezintă o a treia ceată de persoane: neamurile care iau parte prin credinţă, împreună cu vechiul popor al lui Dumnezeu, la făgăduinţele Lui. Prostituata Rahav era dintre neamuri. Ea făcea parte prin naştere din această ceată mare despre care vorbeşte epistola către Efeseni: „Odinioară eraţi păgâni din naştere, numiţi netăiaţi împrejur de către aceia care se numesc tăiaţi împrejur, în carne, de mâna omului, în timpul acela eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume". Şi în plus, Rahav era o persoană degradată chiar şi printre neamuri.
Dar Cuvântul lui Dumnezeu a ajuns la ea: „Am auzit", spune ea spionilor. Era un cuvânt care vorbea de har şi de izbăvire pentru unii, însă de judecată pentru alţii. Credinţa în acest cuvânt o face să se situeze de îndată, în cugetul ei, sub povara judecăţii. „De când am auzit lucrul acesta, ni s-a topit inima" (versetul 11). Ca şi poporul ei, ea era plină de teamă. Dar, în timp ce poporul pierduse orice nădejde, pentru ea această teamă era începutul înţelepciunii, căci temerea de Dumnezeu este înţelepciune. Teama o face să privească la Dumnezeu. Şi de îndată ea căpătase o siguranţă („ştiu", versetul 9) că Dumnezeu este plin de har pentru poporul Său. Ea şi-a căutat adăpost în acest Dumnezeu, care este adăpostul alor Săi. Credinţa nu este o închipuire a omului, căruia îi place să se înşele şi care vede lucrurile sub lumina care îi place. Nu este vorba de spiritul omenesc, care îşi clădeşte concluziile pe posibilităţi şi probabilităţi. Ea spune, simplu: „Ştiu", pentru că auzise ce făcuse Dumnezeu.
Rahav priveşte la Dumnezeu. Ea este sub ameninţarea judecăţii, dar vede că Dumnezeu Se interesează de poporul Său. Şi îşi spune: Pentru ca Dumnezeu să fie şi de partea mea, trebuie să fiu şi eu cu acest popor. De aceea, când iscoadele au venit la ea, Rahav prin credinţă le-a primit cu pace (Evrei 11:31 ). Şi în timp ce oamenii îi căutau peste tot, ea îi preţuieşte şi îi pune în siguranţă, căci ei sunt pentru ea mijlocul folosit care o va face să scape de judecata viitoare. De conversaţia lor depinde scăparea ei. Nu numai că ea crede în Dumnezeul lui Israel, dar, aşa cum a zis cineva, „ea se face una cu Israelul lui Dumnezeu".
Credinţa ei primeşte un răspuns imediat. Ea nu are nevoie, ca să fie sigură, să vadă mai întâi Ierihonul înconjurat de ostile Domnului. Aceasta nu ar mai fi credinţă. De fapt, credinţa este siguranţa lucrurilor nădăjduite şi convingerea cu privire la cele ce nu se văd. Observaţi cât de complet şi vrednic de Dumnezeu este răspunsul ei. Ea le-a spus: „Juraţi-mi... că ne veţi scăpa de la moarte". Iar ei i-au răspuns: „Vom plăti cu viaţa pentru voi". Credinţa ei găseşte în alţii (şi noi în Hristos) pe cei care s-o asigure că moartea n-o va atinge.
Dar aceasta nu este totul. O funie de fir roşu, simbol fără îndoială al morţii unei fiinţe care putea să spună: „sunt vierme, nu om", îi este de ajuns ca să fie în siguranţă, la adăpost. Întocmai cum sângele mielului de Paşte, pus pe uşorii uşii casei, îndepărta judecata îngerului nimicitor, tot aşa funia roşie, atârnată la fereastra casei care era „lângă zidul cetăţii", va asigura casa şi pe toţi care se aflau în ea, atunci când zidul cetăţii se va prăbuşi la zgomotul trâmbiţelor Domnului.
Şi încă un amănunt: Nişte martori vii sunt cei care o asigură pe Rahav că va fi păzită de nimicire. La fel este şi cu noi: Hristos este martorul viu înaintea lui Dumnezeu, vorbind despre puterea desăvârşită, în răscumpărare, a sângelui Său vărsat la cruce pentru noi. El a intrat, „odată pentru totdeauna, în Locul Prea Sfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a dobândit o răscumpărare veşnică" (Evrei 9:12 ).
Ce frumoasă credinţă a avut Rahav! Ea n-a aşteptat ca, potrivit recomandării spionilor, întâi poporul să intre în ţară (versetul 18), pentru ca să pună funia cărămizie la fereastră. Abia au plecat ei, şi ea s-a şi grăbit s-o pună la fereastră (versetul 21). În felul acesta, ea îşi mărturisea credinţa. Credinţa ei vorbeşte cu tărie. De la fereastra ei se vesteşte Hristos şi puterea lucrării Sale de a mântui pe cea mai de jos dintre păcătoase.
În sfârşit, Rahav este nu numai un exemplu de credinţă, ci şi de fapte ale credinţei. „Tot aşa şi prostituata Rahav: n-a fost ea îndreptăţită prin fapte, când a primit pe soli şi i-a scos afară pe altă cale?" (lacov 2:25). Este cu neputinţă ca credinţa să nu fie însoţită de fapte. Sunt fapte moarte, cele ce nu sunt rezultate din credinţă. Dar faptele Rahavei nu pot să fie decât roadă credinţei. A-şi aduce fiul ca ardere-de-tot cum a făcut Avraam, a-şi nesocoti ţara, a sparge un vas de preţ pentru a vărsa singura ei avere, un parfum de mare preţ, acestea sunt fapte pe care simţul omenesc le dezaprobă, iar lumea le condamnă şi pedepseşte pe făptuitorii lor. Dar ce face ca ele să fie aprobate de Dumnezeu, este faptul că sunt izvorâte din credinţă, o credinţă care jertfeşte totul pentru Dumenzeu şi care părăseşte totul pentru poporul Său.
De asemenea Rahav şi-a găsit răsplata: un loc de cinste îi este păstrat în numărul celor care, prin poporul pământesc al lui Dumnezeu, formează cartea geneologiei Mesiei (Matei 1:5 ).