„Cuvântul lui Yahve care a fost către Ioel, fiul lui Petuel“. Ca şi Osea, Ioel este unul dintre primii profeţi (fiind chiar anterior lui Iona), dar se deosebeşte esenţial prin aceea că, în timp ce Osea priveşte întregul popor, acesta a fost condus de Dumnezeu să se limiteze la acea parte care, sub aspect exterior, rămăsese alipită de casa lui David şi de rânduielile legii. Aceasta face ca sfera profeţiei să fie mult mai restrânsă, dar acest fapt face şi ca obiectul ei să fie mult mai bine definit, în ajutor venind şi un stil vioi caracteristic. Contrastul este într-adevăr izbitor faţă de cei aceşti doi profeţi anteriori, Ioel fiind remarcabil prin limbajul constant, tratarea completă şi tranziţiile uşoare, pe când Osea se remarcă printr-un fel de neglijenţă, concizie şi viraje bruşte, care sunt foarte expresive, care însă sunt cam greu e înţeles pentru mintea unuia dintre naţiuni.
Principalul subiect al profetului nostru este ziua lui Yahve şi tot ce cuprinde ea, însă cu aplicaţie în special la evrei şi mai ales la Ierusalim. În acelaşi timp, Ioel are obiceiul pe care am putea spune că-l au toţi profeţii: acela de a lua un fapt prezent sau din viitorul apropiat ca un fel de fundaţie pentru ceea ce este în viitor. Astfel, profeţia are un sens imediat sau practic în viitorul apropiat, dar Duhul Sfânt nu se limitează numai la acest sens legat de ceea ce are loc în prezent sau este numai trecător. Nici o profeţie din scriptură nu se interpretează singură pentru că nu a fost gândită spre a fi luată aşa. A limita profeţia numai la trecut ar fi o greşeală; a înlătura viitorul ei ar însemna a distruge ceea ce este cel mai important de la Dumnezeu în ea. Astfel, dacă a nega trecutul profeţiei este o eroare, una şi mai mare este a-i nega viitorul. Negarea trecutului ar duce la pierderea a ceva din interesul şi folosul ei atunci, iar negarea viitorului blochează mărturia ei permanentă spre gloria lui Dumnezeu. Sub ambele aspecte se arată înţelepciunea divină. El a oferit ceea ce era un avertisment sau o încurajare pentru poporul Său când profetul are în vedere împrejurările în care se afla, dar indica spre ceva care încă nu a sosit, dar va fi în viitor, când rezultatele vor fi depline şi se vor manifesta clar. Dar acele rezultate nu se vor putea vedea până nu va fi instaurată împărăţia lui Dumnezeu cu putere şi glorie. Este imposibil ca Duhul lui Dumnezeu să se mulţumească cu orice a fost sau este în prezent între oameni. Tot ce a realizat omul, tot ce există, chiar dacă există o mărturie despre căile felurite ale lui Dumnezeu faţă de om, dă, vai! o mărturie mai puternică şi mai clară doar despre faptul că omul nu poate folosi cum se cuvine ceea ce i-a încredinţat Dumnezeu. Vom vedea că aceste principii generale sunt dezvoltate nu numai în Ioel, ci în toţi profeţii, pentru că ei sunt invariabili în această privinţă.
Cei care au citit Ioel nu numai că au avut dificultăţi, ci au fost chiar şi înţelegeri greşite, dar acestea au fost mai curând deoarece ei nu au perceput care este subiectul profeţiei decât din cauza că profetul nu ar avea un limbaj direct şi clar. Unii au privit aceste invazii de lăcuste ca fiind numai simbolice, alţii au negat că ar mai exista o altă semnificaţie dincolo de roiuri de insecte care s-au succedat şi au devorat recoltele Palestinei. Dar Dumnezeu, fiind mare, poate nota cele mărunte, dar este evident că nu se va limita la acestea. De aceea este greşit să presupunem că Dumnezeu ar fi cumva înjosit dacă ar nota devastările aduse de diferitele lăcuste. El are cel mai profund interes faţă de poporul Său spre bucuria şi binecuvântarea lor. El este preocupat de orice apasă asupra lor şi găseşte potrivit să folosească necazurile spre binele lor. Prin urmare, Duhul lui Dumnezeu nu consideră a fi ceva nevrednic să prezinte poporului lui Dumnezeu ceea ce urmărea Dumnezeu prin intermediul acelor devastări. Acestea ne sunt prezentate în capitolul 1, dar legătura cu ceea ce urmează arată că acestea erau doar nişte evenimente menite să fie ca nişte mustrări. Se poate aprecia ca fiind îndoielnic faptul că lăcustele ar reprezenta vrăjmaşii care se vor abate cu siguranţă asupra poporului la timpul potrivit, dacă ei nu se pocăiesc. Pentru un gânditor profund ele ar putea să sugereze aceasta. Dar sunt evenimente trecute, iar ceea ce urma să vină curând avea să fie mai rău.
În Ioel 2 nu mai este vorba despre lăcuste (cu excepţia, bineînţeles, a binecuvântării din v. 25, care anulează lucrurile rele), iar profetul trece la ceea ce reprezentau lăcustele. Astfel, primul capitol ne prezintă fapte care s-au petrecut în mod real, nimic altceva decât diferitele creaturi care au devastat vegetaţia ţării. Nu ar părea că ele în sine ar avea o semnificaţie specifică. Ne sunt prezentate devastările succesive produse de insecte. De la versetul 15 Dumnezeu foloseşte acestea ca o introducere pentru a avertiza pe poporul Său cu privire la o povară şi mai mare, ale cărei detalii sunt prezentate în capitolul al doilea împreună cu promisiunea unei puteri spirituale în termeni pe care Noul Testament a putut-o aplica la privilegiul mare şi la puterea care era un semnal pentru rămăşiţa credincioasă a evreilor chemaţi de Domnul la Ierusalim la Cincizecime, dar care îşi aşteaptă împlinirea deplină la sfârşitul veacului, când toate aspectele predicţiei se vor împlini.
Ioel 3 priveşte în ansamblu judecata şi binecuvântarea, trăsăturile caracteristice ale zilei lui Yahve. Şi aici poate părea că este o profeţie compusă din preziceri incerte în termeni exageraţi, dar asemenea gânduri le pot avea oamenii care nu înţeleg domeniul profeţiei. Nu s-ar cuveni mai curând ca asemenea oameni să se abţină să exprime o părere până când vor înţelege? După părerea mea, nimic nu poate fi mai lipsit de respect sau mai lipsit de modestie decât emiterea unor asemenea declaraţii despre cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, omeneşte vorbind, sunt unii care pot aprecia minunile cereşti, dar nu au sensibilitatea pentru a percepe minunea unei margarete; dar pentru oricine apreciază lucrurile aşa cum se cuvine, lucrarea mâinii lui Dumnezeu se vede la fel de clar într-o margaretă ca şi în sistemul solar. Diferenţa constă doar în locul pe care-l are fiecare făptură a lui Dumnezeu în planul Lui imens. Înţelepciunea şi puterea Lui se arată în aceeaşi măsură micile de talii ca şi în cele mari şi sublime. Astfel, nu există nici o îndoială că, dacă telescopul îi descoperă omului multe minuni, microscopul nu este mai puţin impresionant. Ambele sunt instrumente importante în mâna omului şi ambele au scopul, sigur că prin providenţa lui Dumnezeu, de a-i arăta omului lumea naturală ca mărturie a puterii divine atât în ceea ce este în cer cât şi în cele de pe pământ. Dar toate lucrurile pe care le descoperim nu trebuie să fie spre tămâierea omului (fără a nega vrednicia celui care este capul şi stăpânitorul firesc al creaţiei), ci spre a aprecia minunile lui Dumnezeu în ceea ce a creat El. Un principiu asemănător se aplică şi la cuvântul lui Dumnezeu, pentru că, în El Dumnezeu se descoperă în ceea ce este mare în aceeaşi măsură ca şi în micile detalii ale căilor Sale, care nouă pot să ne scape. În toate Dumnezeu se arată perfect, atât în ceea ce a creat, cât şi, mai presus de orice altceva, în ceea ce a scris, iar în ceea ce a scris se descoperă mai mult decât în ceea ce a creat deoarece gândurile şi căile Lui merg dincolo de lucrările Lui exterioare. Deoarece cuvântul lui Dumnezeu este cea mai înaltă expresie a înţelepciunii Sale – înţelepciunea Sa lăuntrică. Şi tot ce este legat de materie trebuie să acorde prioritate la ceea ce are legătură cu mintea şi afecţiunile, care este superior faţă de orice manifestare a divinităţii în natură.
Profeţia este o parte importantă a expresiei gândurilor Sale, cu toate că este departe de a fi cea mai înaltă. Dar nu cred că am avea motive destul de întemeiate pentru a presupune că ar fi vreo legătură între ravagiile pe care le-au făcut insectele şi judecăţile providenţiale anterioare zilei Domnului, pe care unii le consideră a fi în prima parte a celei de-a şaptezecea săptămâni, după ce biserica a fost luată în cer. Ideea că ambele capitole trebuie înţelese în acelaşi fel, fie ca aluzii la lăcuste sau la o armată care invadează Iuda, este neîntemeiată şi pripită, care nu poate avea altă sursă decât voinţa omului, care se adaugă la o minte îngustă. Sigur că ambele sunt strâns legate, dar este foarte frumos faptul că este luat dezastrul din trecut ca o ocazie pentru a-i avertiza pe evrei cu privire la o calamitate şi mai mare şi pentru a lega aceasta de ziua lui Yahve din viitor.
Nici nu cred că avem motive întemeiate să privim cele patru roiuri ca fiind o reprezentare alegorică a invaziilor lui Tilgat-Pileser, Salmanaser, Sanherib şi Nebucadneţar, pe de-o parte, sau ale puterilor asiro-babiloneene, medo-persane, macedonene sau siro-macedonene, şi apoi romane, sau a acestora din urmă modificate. Acestea sunt speculaţii care au fost populare la unii dintre scriitorii creştini timpurii şi la unii evrei din zilele lor. Dar, cu cât afirmăm mai puternic valoarea cuvântului profetic, cu atât mai mult trebuie să ne opunem oricărei scheme de interpretare care pare a fi marcată de fantezie. Am face bine să ne temem de speculaţii în lucrurile lui Dumnezeu, care sunt lucrări pripite ale unor oameni care nu se supun revelaţiei Sale în scriptură şi caută să ghicească spre a ajunge în grabă la concluzii. Dacă nu suntem siguri, atunci ese înţelept să aşteptăm de la Acela care nu dezamăgeşte. Ar fi de dorit să cântărim dacă în scriptură găsim argumente pe care să ne putem baza asemenea vederi. Până în prezent nimeni nu a prezentat asemenea argumente, cu excepţia analogiei celor patru cu cele patru fiare sau cu cei patru tâmplari despre care citim în viziunile lui Daniel şi Zaharia. Se pot oare găsi dovezi mai discutabile? Profetul trage învăţăminte din evenimentele care tocmai au avut loc şi care s-au petrecut sub ochii lui, după care trece la a spune despre evenimentele incomparabil mai grave în har şi judecată, dintre care cea mai mare parte îşi aşteaptă încă împlinirea. Nu trebuie să confundăm nici o parte din Ioel 1 cu plaga lăcustelor din Apocalipsa 9 , după a cincea trâmbiţă. Ravagiile care au avut loc în ţara sfântă au oferit o ocazie pentru descrierea figurată a unui vrăjmaş puternic în capitolul al doilea, lăcustele în sine fiind doar o judecată trecătoare adusă de Dumnezeu, cu siguranţă, una care nu trebuie nesocotită, dar mult diferită de ceea ce este descris ulterior. Poate că există o legătura dintre Ioel 2 (nu 1!) şi Apocalipsa 9 , dar cea din urmă prezintă simboluri mult mai complexe, care indică un rău şi mai profund. Ambele se referă la oameni simbolizaţi prin lăcuste, dar în folosirea lăcustelor în capitolul 1 nu văd nimic altceva decât interesul lui Dumnezeu faţă de poporul Lui. Dacă El a dat o lovitură, a dorit ca ei să se smerească şi să întrebe şi să înveţe de la El prin intermediul profetului pentru ce a fost aceea. El pedepsea poporul pe care-l iubea pentru ca ei să ajungă să fie părtaşi sfinţeniei Sale şi să scape de loviturile şi mai grele, de care, în caz contrar, urmau să aibă parte.
„Ascultaţi aceasta, bătrânilor! Şi plecaţi urechea, voi toţi locuitorii ţării! A fost aceasta în zilele voastre sau chiar în zilele părinţilor voştri?“ Să meargă înapoi în timp cât de mult puteau bătrânii şi să cerceteze, şi nimic de acest fel nu a fost în zilele lor, nici ale părinţilor lor. Ceea ce s-a întâmplat atunci urma să fie povestit de descendenţii lor din generaţie în generaţie. Dar aceasta era o calamitate care putea cu uşurinţă să fie atribuită unor cauze secundare, ceea ce era spre pierderea lor din cauză că Îl eliminau pe Dumnezeu din acele evenimente. Dacă ar fi vrut să-L asculte pe El, atunci ceea ce se întâmplase în ţară i-ar fi condus la pocăinţă, iar profetul îi avertizează cu privire la rele şi mai mari în cazul când dispreţuiau avertismentul.
Este familiar celor mai mulţi dintre noi faptul că profeţie presupune o stare de ruină. Ea vine atunci când există o asemenea infidelitate a poporului lui Dumnezeu care indică apropiata ruină sau falimentul actual. Atunci profeţia este intervenţia specială şi excepţională a lui Dumnezeu, nu atât din cauză că oamenii nu şi-au făcut datoria, ca atunci când s-au făcut vinovaţi de păcatul fatal că şi-au părăsit poziţia lor. Prin urmare ea are un dublu caracter: pe de-o parte ea convinge de starea de faliment, iar pe de altă parte mărturiseşte despre o stare mai bună care va veni prin harul lui Dumnezeu şi va înlocui ceea ce este în ruină. Aceasta este profeţia autentică. Şi acest principiu se aplică şi în grădina Edenului. Profeţia introduce o binecuvântare prin intermediul judecăţii divine care va veni, prezentând astfel aspecte solemne pentru conştiinţă. Dumnezeu nu prezintă împlinirea speranţei de mai bine înainte ca relele existente să fie percepute în realitatea lor morală şi judecate. Dacă El ar face altfel pentru a înlocui o stare cu alta, aceasta ar discredita ceea ce a dat El mai înainte. De aceea judecata trebuie să fie nu numai în cuvânt, ci şi în fapt şi în adevăr. Şi, în Vechiul Testament, această judecată este întâi temporală – lovituri vizibile care se abar asupra răului din această lume, în special asupra poporului Său vinovat. Astfel, când lucrurile lucrează un rău şi mai mare, o judecată parţială în prezent cine cu o mustrare şi mai severă, până la finalul când Dumnezeu va aduce asupra lumii judecata completă şi necruţătoare.
Dar trebuie să ne amintim că în aceste profeţii scrise înainte de venirea Domnului nostru nu citim despre judecata de la tronul cel mare şi alb. Nu este niciodată acea judecată a sufletului şi trupului înviat. Nu cunosc nici o profeţie a Vechiului Testament care să prezinte judecata eternă a omului înviat, care este în final trimis în iazul de foc ca a doua moarte. Aceasta este o caracteristică a creştinismului, după cum judecata lumii sau a oamenilor în viaţă (adică a naţiunilor, seminţiilor şi limbilor) este subiectul profeţiei Vechiului Testament. Apocalipsa lui Ioan, care este deosebită atât ca teme abordate cât şi ca stil, se ocupă atât de subiecte din Vechiul Testament cât şi din Noul Testament şi foloseşte o frazeologie ebreo-greacă adecvată pentru a ne prezenta deplin ambele judecăţi.
În această privinţă observăm că învăţătura tradiţională este foarte defectuoasă şi induce în eroare sub două aspecte deoarece oamenii caută să introducă simple judecăţi providenţiale în Noul Testament, şi, tot aşa, ar vrea să altoiască judecata eternă în prezicerile din Vechiul Testament. Ca urmare, ambele testamente sunt forţate şi rezultatul este confuzie, pentru că Biblia poate fi înţeleasă corect dacă nu confundăm lucruri diferite, ci acceptăm că revelaţia divină are, în fiecare parte a ei, acea funcţie pentru care Dumnezeu i-a inspirat pe cei pe care i-a ridicat pentru a transmite gândurile Lui. Vechiul şi Noul Testament se armonizează perfect şi nu există nici un rând sau un cuvânt dintr-unul care să-l contrazică pe celălalt, dar ele sunt foarte departe de a fi acelaşi lucru. Dumnezeu se îngrijeşte în mod special să arate diferenţa şi prin aceea că fiecare a fost scris în altă limbă: unul este în ebraică, având ca sferă familia lui Avraam după carne, iar celălalt în greacă, fiind folosit când Dumnezeu trimitea naţiunilor evanghelia. Astfel, grecul era un reprezentant al celor dintre naţiuni, după cum evreul îşi avea corespondentul în Israel. Cu toate acestea, în ambele Dumnezeu Îşi descoperă gândurile. Numai că trăsătura caracteristică a Vechiului Testament este guvernarea Lui, pe când cea a Noului Testament este harul Lui. Guvernarea şi harul sunt concepte complet diferite deoarece guvernarea are a face întotdeauna cu omul, pe când harul este revelaţia a ceea ce este Dumnezeu şi a ceea ce face El. Prin urmare, guvernarea presupune întotdeauna judecată, iar harul este manifestarea deplină a îndurării şi bunătăţii, şi ambele se întrunesc în Hristos. Fiind Împăratul, el este capul guvernului, iar fiind Fiul lui Dumnezeu, plinătatea harului şi adevărului, este singurul canal de transmisie pentru toate binecuvântările Noului Testament. Gloria Lui, odată împlinită lucrarea de răscumpărare, stă la baza tuturor privilegiilor pe care le avem.
Dar aici, în profeţia noastră, este evident că era ceva mult mai bine definit şi mai net deosebit de ceea ce fusese în trecut. În zilele de mai înainte Dumnezeu s-a folosit de madianiţi, de filisteni şi de alţi inamici pentru a-l pedepsi pe Israel când se făcea vinovat mai ales de idolatrie. Aici însă El arată că mâna Lui era întinsă spre a da o lovitură extrem de umilitoare. În loc de binecuvântări asupra coşului şi hambarului datorită fidelităţii faţă de guvernarea Lui, ei fuseseră extrem de infideli, astfel încât Yahve s-a folosit chiar de lumea insectelor pentru a pedepsi pe poporul Său. „Ce a lăsat lăcusta rozătoare a mâncat lăcusta cea mare; şi ce a lăsat lăcusta cea mare a mâncat lăcusta târâtoare; şi ce a lăsat lăcusta târâtoare a mâncat omida“. Şi consider că semnificaţia este literală, că aceasta este exact ce li s-a întâmplat atunci.
„Treziţi-vă, beţivilor, şi plângeţi; şi urlaţi, toţi băutorii de vin, din cauza mustului, pentru că vi s-a luat de la gură! Pentru că o naţiune s-a ridicat asupra ţării Mele, puternică şi fără număr. Dinţii ei sunt dinţi de leu şi are măsele de leoaică“. Nu am nici un dubiu că este o referire la devastarea adusă de lăcuste, iar Proverbe 30 .25, 27 am putea spune că ne pregătesc pentru aceasta. Dacă furnicile pot fi descrise ca „un popor“, sigur că lăcustele sunt „o naţiune“. Şi nu numai atât, ci frazeologia deschide calea spre ceva mai mult decât atât, despre care vom afla mai multe în Ioel 2 , pregătitoare pentru acestea fiind versetele 15-20. Adică Ioel foloseşte judecata din prezent ca fapt împlinit, dar prezentarea este într-un limbaj care face tranziţia spre prezicerea despre o naţiune care îi va trata pe evrei cum nu s-a mai văzut. Nu există nici o îndoială că acea naţiune este cea a asirianului. Primul capitol începe cu devastările repetate şi groaznice ale lăcustelor, care au avut loc în zilele profetului, dar privesc în viitor spre necazul dintr-o zi mai groaznică. Cel de-al doilea capitol nu spune nimic direct despre ravagiile făcute de insecte ci amestecă imagini din ceea ce au făcut insectele cu venirea asirianului, care va avea loc cu siguranţă. Acesta pare a fi adevăratul sens al primei părţi a cărţii.
De aceea tot în limbaj simbolic ni se prezintă cum s-au desfăşurat lucrurile: via a fost pustiită, smochinul a fost curăţat de coajă şi ramurile lui au fost aruncate şi au ajuns albe. În consecinţă, profetul le cere să se jelească. Nu numai că ţara şi oamenii ei au suferit distrugerea resurselor lor naturale ca pedeapsă de la Dumnezeu, ci totul a fost afectat. Darurile lor religioase – „darul de mâncare şi darul de băutură“, unul semn al consacrării, iar celălalt semn al bucuriei – au fost şi ele afectate de ceea ce a lovit ţara. Ambele au încetat în casa lui Yahve. „Gemi ca o fecioară încinsă cu sac după soţul tinereţii ei! Au încetat darul de mâncare şi darul de băutură din casa Domnului; preoţii, slujitorii Domnului, se jelesc. Câmpia este pustiită, pământul jeleşte, pentru că grâul este pustiit, mustul a secat, untdelemnul lâncezeşte“. Dispărea orice semn de rodire şi, de aceea, orice lucrător al pământului este chemat să se ruşineze şi viticultorii să urle din cauza grâului şi orzului – ceea ce era de bază sau strictul necesar pentru a trăi (v. 11). Sigur că nici pomii fructiferi nu au scăpat. „Via s-a uscat şi smochinul lâncezeşte, rodiul, palmierul de asemenea, şi mărul; toţi copacii câmpului s-au uscat, pentru că a încetat bucuria din mijlocul fiilor oamenilor“.
Sigur că pentru un creştin toate aceste lucruri par a nu ţine de domeniul lui, şi aceasta din motivul evident că binecuvântările noastre nu ţin de natură. Trebuie să ne amintim că evreu se bucura de binecuvântări naturale de la Dumnezeu, în timp ce binecuvântările creştinului sunt supranaturale. Se poate ca el să aibă, pe lângă privilegiile în Hristos, şi îndurări exterioare, dar acestea nu sunt nicicând esenţa moştenirii lui. Dumnezeu poate da sau opri aceste lucruri fără ca aceasta să fie cumva un semna al aprobării Lui deoarece acum binecuvântările propriu-zise sunt de natură spirituală. Nu aşa stăteau lucrurile cu Israel. De aceea aceste cercetări erau cu siguranţă potrivite şi aveau o forţă cum nu ar mai avea acum pentru creştin. De aceea creştinul este înclinat să anuleze prin explicaţii asemenea profeţii ori de câte ori ar fi să le aplice la el însuşi, ceea ce şi face. Menţineţi împlinirea lor în domeniul Israelului şi al Palestinei şi atunci nu mai este nevoie deloc să forţaţi scriptura. Aceste profeţii pot fi luate exact aşa cum sunt. Aceasta nu înseamnă să ne limităm la o interpretare strict literală. Puteţi fi siguri că simpla aliteraţie este la fel de greşită ca şi alegoriile neîntemeiate. Este un principiu incorect de interpretare. Litera, dacă este numai literă, ucide. Important nu este să separăm litera de duh, ci să le ţinem împreună. Trebuie să reţinem sensul exact al fiecărui cuvânt al lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne limităm doar la ce este la suprafaţă, ci trebuie să ne amintim că, deşi este cuvânt transmis printr-un om, este cuvântul lui Dumnezeu. A venit în parte prin Moise, dar este totuşi cuvântul lui Dumnezeu. Au fost folosiţi profeţi, dar este cuvântul Lui, indiferent prin cine a fost transmis.
De aceea, a spune că trebuie să interpretăm scriptura ca orice altă carte este o eroare, o falsitate. Este perfect adevărat că Dumnezeu a găsit de cuviinţă să ne descopere gândurile Lui în limbajul omului, dar această descoperire vine dinspre Dumnezeu la mine. Dacă sursa şi caracterul lui nu sunt avute continuu în vedere, este cu neputinţă să interpretezi corect cuvântul lui Dumnezeu. Cei care uită aceasta se vor face cu siguranţă vinovaţi de a fi redus scriptura la cele mai inferioare semnificaţii având iluzia că cea mai mică parte este întregul. Este evident că un astfel de tratament nu s-ar cuveni să fie aplicat nici în cazul când este vorba de un om. Deoarece, dacă am a face cu un om care îmi este superior în anumite privinţe, atunci ar fi o prostie să îmi închipui că mintea mea este suficient de capabilă să aprecieze mintea lui. Este normal să presupun că el are gânduri mai adânci decât ceea ce pot eu înţelege şi că nişte cuvinte pe care eu le folosesc la un nivel inferior pot să îi sugereze, dacă nu cumva chiar să îi transmită, ceva mai mult. Cu atât mai mult se aplică aceasta când este vorba de gândul lui Dumnezeu! De aceea am face bine să avem mereu în minte aceasta când este vorba de scriptură, deoarece, la urma urmei, principiul corect de interpretare a cuvântului scris al lui Dumnezeu trebuie să fie deprins din ceea ce spune El.
Acum găsim în Noul Testament că poate exista o aplicaţie parţială a ceea ce cuprinde profeţia, dar şi că va fi o împlinire finală şi completă a acesteia. Ele sunt, desigur, ambele adevărate şi este o greşeală să negi aplicaţia iminentă şi parţială, dar o şi mai mare greşeală este să nu te aştepţi să fie mai mult. Aceste puncte de vedere, când sunt despărţite unul de celălalt, duc la dezbinări între oameni şi îi împart în două şcoli de interpretare opuse. Dar cel mai înţelept pentru noi este să evităm să ne aliniem unor şcoli şi să susţinem toată scriptura, care cuprinde în armonie lucruri pe care partidele le pun în opoziţie. Trebuie să luăm cuvântul lui Dumnezeu cu tot ce cuprinde el şi să ne plecăm recunoscând că este al Lui, lăsând întotdeauna loc pentru mai mult pentru că Dumnezeu este Acela care l-a scris, nu un om. „Acum cunoaştem în parte“. Nu putem cuprinde totul în acelaşi timp. Dar dacă este posibil să învăţăm ca ucenici, ca Dumnezeu, care dă cuvântului Său aplicaţii valoroase şi folositoare să ne ducă la o înţelegere mai mare crescându-ne capacitatea de a-l primi. Departe de a gândi că acesta este un defect al cuvântului lui Dumnezeu, este mai curând caracteristica lui distinctivă şi o proprietate admirabilă şi exclusivă. Fiind cuvântul lui Dumnezeu, el poate fi aplicat în sfere largi şi în diferite moduri. Orice ilustraţie a omului poate indica aceasta într-o mică măsură. Orice ilustraţie a omului poate indica aceasta doar în mică măsură. Adevărul este că scriptura are ceva cu gust de infinit, fiind expresia gândurilor lui Dumnezeu, chiar dacă ea se prezintă în cuvinte ale oamenilor. De aceea ea este cu adevărat unică, pentru că deşi poate avea la suprafaţă ceea ce satisface nevoile zilei, în adâncime curge un râu mare, care se varsă în oceanul ţelurilor împlinite şi al gloriei lui Dumnezeu.
Revenind la capitolul nostru, chemarea este nu numai la jale şi durere, ceea ce este normal pentru că aceasta este intenţia cu care Dumnezeu i-a cercetat, ci mai mult: „Sfinţiţi un post“. Este mai mult decât a stabili un post deoarece sfinţirea presupune întotdeauna separare pentru Dumnezeu. Fiind sfinţiţi prin har, noi suntem îndreptăţiţi să abordăm chiar şi cele mai obişnuite chestiuni prin cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciune, după cum suntem îndemnaţi în 1 Timoteu 4. Aceasta Îl aduce pe Dumnezeu în problemele noastre. Altfel nu poate fi. „Anunţaţi o adunare solemnă, adunaţi pe bătrâni, pe toţi locuitorii ţării la casa lui Yahve Dumnezeului vostru şi strigaţi către Yahve“.
Urmează apoi, pentru prima dată, o expresie importantă: „Vai, ce zi! Pentru că ziua Domnului este aproape şi va veni ca o nimicire de la Cel Atotputernic“. Acum este un lucru deosebit de important să avem o imagine clară în legătură cu ziua lui Yahve. Adevărul principal cu privire la această zi este că ea presupune judecata lumii de către Dumnezeu. Expresia „zi“ implică faptul că nu este vorba de judecăţi tainice sau de lucrări providenţiale, care pot fi noaptea şi pot trece neobservate. Cea mai deplină dovadă şi cea mai frumoasă ilustraţie a providenţei este atunci când El se foloseşte de lucruri obişnuite pentru a aduce cele mai surprinzătoare rezultate, dar acele rezultate au un rol cert în păzirea, apărarea, reabilitarea şi îndreptăţirea poporului lui Dumnezeu sau în a aduce pedeapsa meritată asupra vrăjmaşilor lor.
Luaţi de exemplu cartea Estera. Probabil că în toată Biblia nu există o desfăşurare mai remarcabilă a adevărului providenţei divine. Oamenii ignoranţi au presupus că acesta ar fi un defect, în timp ce, în adevăr, dacă numele ar fi fost numit în desfăşurarea cărţii, aceasta ar fi avut de suferit. Obiectivul ei principal este acela de a arăta cum mâna Lui lucrează în taină atunci când numele Lui nu poate fi rostit. Departe de a fi un defect, este ceva care trebuie să reţinem deoarece avem a face cu o providenţă secretă similară în fiecare zi.
Sigur că aceasta nu este totul deoarece acum ştim că Dumnezeu S-a revelat deplin în Fiul Său. Numele lui Dumnezeu nu numai că ne-a fost vestit, ci, ca să spun aşa, suntem şi numiţi cu numele Lui. Noi suntem aduşi într-o relaţie vie cu El: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru“. Şi ce mângâiere să ştii că, nu numai atât, ci, în timp ce Dumnezeu Însuşi este Tatăl, ne conduce prin Duhul Lui, providenţa Lui secretă conduce împrejurările şi îi constrânge pe vrăjmaşi acolo unde noi nu am putea interveni sau nu am putea rezolva nimic intervenind şi nici nu se cuvine să facem nimic! Dumnezeu lucrează negreşit pentru noi şi deseori lucrează şi prin cei mai răi vrăjmaşi ai Săi. Însuşi diavolul este obligat mai mult ca oricare altul să lucreze pentru împlinirea căilor providenţei lui Dumnezeu. Fără să vrea şi când se aşteaptă cel mai puţin, contrar voinţei lui, el împlineşte ceea ce urmăreşte Dumnezeu în bunătatea Lui. Nu este atunci acesta un adevăr care este plin de mângâiere? Dacă Satan care se înalţă pe sine cel mai mult este obligat să fie numai gunoierul lui Dumnezeu, atunci este evident că ne putem încrede în Domnul cel plin de har orice lucru deoarece cizma mândriei nu poate decât să fie sluga lui Dumnezeu pentru împlinirea planurilor Sale. Nu contează cine este sau ce poate fi, providenţa Dumnezeului nevăzut împlineşte întotdeauna scopurile Lui.
Repetăm că aceasta nu este totul deoarece avem ceva mult mai aproape şi mai intim şi fac această remarcă cu atât mai mult deoarece sunt destul de mulţi care gândesc că un creştin trebuie să fie condus numai de providenţa lui Dumnezeu. Nu este nici o exagerare să afirmăm că o asemenea călăuzire este întotdeauna greşită. De fapt, providenţa nu este prezentată nicicând ca fiind o călăuză. Ea nu îi călăuzeşte pe sfinţi ci controlează împrejurările şi vrăjmaşii. Duhul Sfânt este acela care doreşte să îi călăuzească pe creştini. Totuşi avem a face cu lucruri exterioare, iar în acestea lucrează providenţa lui Dumnezeu. Dar avem a face cu Dumnezeu ca Dumnezeu al nostru şi Tată, şi aici nu suntem lăsaţi la cheremul evoluţiei împrejurărilor spre a fi victime ale lumii. Deşi împrejurările duc în final la împlinirea scopurilor divine, noi avem îndrumarea directă a Duhului Sfânt, care găseşte plăcut să ne conducă prin intermediul cuvântului scris. Aceasta pune fiecare lucru la locul lui, cel puţin în ceea ce priveşte credinţa.
Este o greşeală să presupui că legând călăuzirea Duhului Sfânt de cuvântul lui Dumnezeu aceasta înseamnă a-l exclude din problemele care ţin de viaţa cotidiană. Există, fără-ndoială, instincte ale vieţii spirituale, dar cuvântul lui Dumnezeu este suficient de cuprinzător pentru a acoperi toate, iar creşterea înţelegerii spirituale duce numai la lărgirea sferei ascultării – numai că nu întotdeauna percepem marea întindere a cuvântului şi uneori se poate, atunci când nu găsim un text clar, să fim conduşi greşit fără să ne dăm seama. Ce mângâiere să avem o convingere care este întărită şi dusă mai departe în mod inteligent direct de scriptură! Astfel – prin cuvântul lui Dumnezeu - este condus credinciosul sincer, mai mult decât ar părea la prima vedere. Poţi vedea odată un creştin luând exact atitudinea potrivită şi, dacă-l întrebi de ce a făcut aşa, se poate să nu fie capabil să explice clar. De aceea, având afirmaţia că Duhul Sfânt călăuzeşte prin cuvânt, aceasta nu înseamnă că întotdeauna acela care este astfel călăuzit înţelege exact ce anume parte din cuvântul divin se aplică în situaţia lui. Fără-ndoială, pe măsura cunoştinţelor în scriptură, cineva poate avea inteligenţa de a indica exemplul sau principiul din scriptură potrivit căruia ceea ce face este după voia lui Dumnezeu, dacă se întâmplă că nu există o poruncă. Se cuvine întotdeauna să căutăm capacitatea de a înţelege din cuvântul Său care trebuie să fie purtarea noastră şi ce îndemnuri se cuvine să dăm altora.
Astfel, presupunând că un părinte creştin îi spune copilului să aibă grijă ca oala să fiarbă bine sau orice altă îndatorire simplă ce ţine de viaţa de zi cu zi, trebuie oare să fie adusă scriptura în sprijinul acestei dispoziţii? Sigur că poate fi folosită scriptura. Copilul care a primit indicaţia să fie atent ca laptele să nu se ardă este chemat să asculte de părinţi pentru ca astfel să-I fie plăcut Domnului. Dacă aceasta este considerat a nu fi ceva în care să se aplice principiile scripturii, rezultatul este rău. Copilul creştin este întărit de sentimentul că nu laptele este esenţialul, nici oala, nici focul, nici porunca părintelui, ci a face voia lui Dumnezeu. Este bine să legăm toate de El. De aceea mi se pare că este bine ca şi cele mai mici lucruri, care ar părea a fi nedemne de inspiraţie, să fie privite în legătură cu El. Adevărul este că nicăieri în scriptură nu găsim această trăsătură mai bine decât la Hristos. El în faptă, iar scriptura în cuvânt - arată că nimic nu este prea mare pentru om şi nimic nu este prea mic pentru Dumnezeu. „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi, în toată înţelepciunea ... Şi totul, orice faceţi în cuvânt sau în faptă, faceţi toate în Numele Domnului Isus, mulţumind lui Dumnezeu Tatăl prin El“ (v. Coloseni 3 .16-17).
Să presupunem acum o situaţie mai complicată. Un evanghelist are de predicat evanghelia în două sau trei locuri. Oare in ce loc l-ar îndruma mai curând scriptura să meargă decât în altul? Trebuie să renunţa la a mai consulta cuvântul aici? Sigur că nu. Dacă m-aş duce într-un loc unde a mai predicat evanghelia un alt slujitor al lui Hristos, atunci nu s-ar cuveni să fiu înclinat să mă duc şi eu acolo, ştiind că afirmarea propriei persoane sau desconsiderarea altuia ar fi contrare evangheliei harului. Dacă există un teren liber, atunci bine, dar dacă terenul este ocupat de altcineva, atunci trebuie să aştept până ce voi fi invitat. Trebuie să-L reprezentăm pe Hristos în aceeaşi măsură în care prezentăm evanghelie. Cineva poate fi un evanghelist cît de mare, dar nu trebuie să se gândească să se amestece în lucrarea unuia mai mic; dacă este un om înţelept şi plin de har, el va fi atunci bucuros să fie ajutat şi să aibă comuniune în lucrare. O uşă deschisă aici sau acolo ar fi o chemare puternică chiar dacă sunt mulţi vrăjmaşi. Dacă alţii au fost acolo în lucrare, cu siguranţă Domnul ar dori ca noi să ne sfătuim ca unii care sunt împreună slujitori, pentru ca binele pe care îl dorim să nu ajungă să fie vorbit de rău sau judecat greşit. Iubirea l-ar face pe un lucrător să caute să coopereze cu altul pentru a ajuta lucrarea Domnului, principiu ilustrat pe larg în cuvântul lui Dumnezeu. Astfel cineva se va vedea îndrumat şi cu conştiinţa exersată înaintea lui Dumnezeu, nu doar condus de împrejurări providenţiale, după cum spune apostolul: „vă încredinţez lui Dumnezeu şi cuvântului harului Său“ (Fapte 20 .32). Sunt convins că pentru orice situaţie cuvântul lui Dumnezeu are pregătită o scriptură, numai noi să avem urechi de auzit, şi un cuvânt care se pronunţă asupra oricărei dificultăţi s-ar putea să aibă un credincios, chiar dacă aceasta ţine de starea lui. De aceea o conştiinţă insensibilă sau lipsa inteligenţei pot împiedica înţelegerea şi ne pot expune, mai mult sau mai puţin, la eroare şi la rău, chiar dacă şi în asemenea cazuri bunătatea lui Dumnezeu intervine spre a împiedica dezvoltarea deplină a rezultatelor lipsei de înţelegere.
Acum, că Duhul Sfânt locuieşte în noi, avem privilegiul de a aduce totul în domeniul cuvântului scris. Astfel, să zicem că trebuie să mergi la cumpărături: imediat se pune o întrebare şi, cu siguranţă, vei avea două sau trei dorinţe. Chiar când este vorba de a decide unde să mergi se aplică acelaşi test. Dacă din mulţimea de magazine vrei să ştii care este cel mai potrivit pe care să-l vizitezi, îţi stă înainte cum să-I fii plăcut lui Hristos. Îţi poţi întreba conştiinţa: „Care este motivul pentru care mă duc acolo sau dincolo?“ El este credincios şi ştie cum să decidă, prin Duhul, folosirea cuvântului astfel încât să judece secretele inimii. În marea majoritate a cazurilor o asemenea judecată de sine ar elimina vizitele la un magazin sau la altul şi ar duce la o diferenţă semnificativă cu privire la ceea ce cumperi. Să luăm obiceiul de a-ţi satisface gusturile. Când intri în magazin ai tentaţia de a cumpăra ceea ce îţi place în măsura în care ai posibilităţile. Unde este Hristos în acest mod de a gândi?
Putem să căutăm deci călăuzirea Domnului prin Duhul Său în problemele vieţii de zi cu zi, ca şi în ocupaţiile mai spirituale care ne angajează în lucrare, dar măsura spiritualităţii şi modul în care cunoaştem cuvântul ne dă capacitatea de a folosi corect cuvântul ca îndrumar. Astfel, acolo unde nu vedem clar o datorie de a face ceva anume, suntem atunci datori mai curând să aşteptăm decât să acţionăm. Aşteptarea este o mărturisire a ignoranţei, dar măcar a dependenţei. Dacă dorim să facem voia Lui, atunci nu vom aştepta în zadar. „El îi face pe cei smeriţi să umble în dreptate şi îi învaţă pe cei smeriţi calea Sa“ (Psalmul 25 .9). „Vorbeşte Doamne, pentru că robul Tău ascultă“ spune atitudinea de aşteptare, în timp ce voinţa proprie agitată îndeamnă să faci una sau alta. Dar Dumnezeu lucrează fie aducând înaintea cuiva ceva care cere dorinţa de a lucra, fie ţinându-l mai mult în aşteptare. După cum relaţia credinciosului lui Dumnezeu este reală, el poate aştepta o îndrumare specială. Dar niciodată nu trebuie să uităm că, atunci când nu avem o îndatorire clară, se cuvine să nu facem nimic. Nu vorbesc despre o impresie, ci despre o chemare clară la datorie sau de o putere a iubirii fără egoism. Fără-ndoială este îndrumarea Duhului Sfânt care vine deseori fără a avea o poruncă scrisă, dar nu fără scriptură. Atât manifestările iubirii care doreşte să lucreze cât şi chemările la datorie se încadrează în scriptură, aceasta arătându-ne plinătatea lor în Hristos. De exemplu, să presupunem că un creştin nu şie ce să facă lunea viitoare. În timp ce el aşteaptă de la Domnul vine cineva şi îi prezintă o cerere pentru a-I sluji într-un mod care corespunde capacităţilor lui. Nu este atunci datoria destul de clară? Se poate atunci ca el să mai aibă vreo urmă de îndoială? Nu este voia Domnului ca acela care Îl iubeşte să răspundă chemării iubirii?
Dacă vin două persoane şi prezintă lucruri similare, mai există scriptură care să-ţi spună pe care să alegi? Nu rezultă atunci o dilemă? Aşa poate părea şi poate chiar să fie în mod real o dilemă. Dar, de fapt, dilemele nu se ivesc prea des, dacă chiar se ivesc dileme, adică să fie o situaţie în care Domnul chiar să nu ofere nici un mijloc de a judeca între cele două propuneri.
Astfel, totul se reduce la o problemă de comuniune cu Dumnezeu. Copilul lui Dumnezeu care este în comuniune cu El nu va fi în dilemă şi va şti ce înseamnă fiecare lucru deoarece umblă cu Acela care este lumină. Tatăl nostru găseşte cea mai mare plăcere să-l călăuzească pe un copil care are ca unic scop să vină în întâmpinarea gândurilor Lui. Şi sigur că altfel stau lucrurile dacă avem noi scopurile noastre, deoarece într-un asemenea caz un creştin nu va aştepta sincer. Dar „Domnul se destăinuie celor care se tem de El“ (Psalmul 25 .14), şi chiar dacă nu este un principiu pozitiv, este o primire a gândurilor lui Dumnezeu în scriptură pe multe căi reale, chiar dacă mai puţin directe. Dacă avem o dilemă este timpul să ne oprim. Nu se poate să facem ceea ce este drept fără cuvânt, iar cuvântul îl pierdem deseori din cauza lipsei de comuniune, care implică a fi călăuzit de Duhul Sfânt, dar niciodată nu trebuie să separăm de scriptură această călăuzire.
Revenim la profetul nostru după această lungă digresiune şi ne găsim nu numai pe terenul judecăţii morale, cum este întotdeauna cuvântul lui Dumnezeu, ci şi al unor lucrări vizibile solemne. Ziua lui Yahve nu se referă la cum controlează El împrejurările prin intermediul unor cauze secundare, ci este cuprinde modul în care Dumnezeu va „judeca lumea după dreptate prin Omul pe care L-a rânduit“, pentru ca să citez o binecunoscută scriptură din Noul Testament care se referă la ea (Fapte 17 .31). A „judeca lumea după dreptate“ este ceva complet diferit de a-i judeca pe cei care au murit. Este vorba despre lumea locuită şi nu are în vedere învierea celor care au populat odată lumea. Lumea locuită este aceea la care se referă Fapte 17 . Aşa că aceasta constituie cadrul în care se manifestă ziua lui Yahve. Diferenţa esenţială este că,în Vechiul Testament, ziua lui Yahve este pusă în legătură directă cu poziţia specială a lui Israel, cu relaţia lor cu Dumnezeu, care li Se descoperise lor. Este acea epocă în care omului nu i se va mai permite să amâne şi să împiedice împlinirea planurilor lui Dumnezeu, când El Însuşi nu va mai lucra doar pe căile tainice ale providenţei, nici măcar prin misiunea Duhului Sfânt, ca acum în creştinism, pentru a ne modela prin cuvânt spre a ne face asemenea lui Hristos, ci atunci Dumnezeu va guverna direct lumea întâi prin nimicirea răului, apoi prin menţinerea şi răspândirea a ceea ce este bun. Aşa este ziua lui Yahve. Prin urmare, „acea zi“ cuprinde judecăţile divine care vor fi executate de Hristos în calitate de Yahve Dumnezeul lui Israel, când El va apărea în glorie, ca şi întreaga perioadă a mileniului. Aceasta este ceea ce se numeşte „ziua lui Yahve“.
Cu privire la aceasta este deosebit de important să înţelegem diferenţa dintre ziua aceasta şi tot ce a fost înainte de ea, în special pentru a deosebi acea zi de venirea Lui pentru a-i primi pe aceia care Îl aşteaptă, fie că este vorba de sfinţi care au murit sau de aceia care vor fi în viaţă în acel moment. „Venirea Domnului“ este o expresie mai cuprinzătoare decât „ziua Domnului“ (sau „ziua lui Yahve“). „Ziua“ este o anumită parte a venirii Lui. La venirea Lui toţi sfinţii morţi vor învia, iar cei în viaţă vor fi transformaţi şi împreună vor fi luaţi de e pământ spre a-L întâlni pe El în aer. Acesta mare eveniment – mutarea în cer a tuturor celor care sunt ai lui Hristos – nu are nimic a face cu guvernarea lui Yahve asupra lumii şi, de aceea, a confunda venirea Domnului sau prezenţa lui cu ziua Lui este o eroare gravă[1]. După ce sfinţii au fost luaţi în cer, lumea va părea să continue la fel, dar va fi în realitate mult mai rău. Nu va fi sub nici o formă judecată prin harul Domnului de a-i lua pe ai Săi în casa Tatălui. Dar ziua Domnului presupune, invariabil, judecata lumii, cu toate că ea include judecăţi mai mici în Vechiul Testament; nu la fel este venirea Lui, care arată plinătatea harului său faţă de aceia pe care El i-a iubit până la capăt. În acelaşi timp, când vine ziua lui Yahve, va fi tot venirea Domnului, deoarece este clar că aceasta întruneşte ambele aspecte.
Astfel, pe scurt, ziua Domnului reprezintă partea publică şi guvernamentală a venirii Lui, dar venirea Domnului cuprinde şi evenimente de altă natură, deosebite de cele din acea „zi“ şi care sunt anterioare acelei zile. Acesta ar fi cel mai clar şi cuprinzător mod de a spune ceea ce se poate dovedi cu uşurinţă din multe scripturi. Numai că noi trebuie să avem în minte că venirea Domnului pentru a-i lua la El pe sfinţi este un adevăr ce se găseşte exclusiv în Noul Testament. Vechiul Testament vesteşte ziua lui Yahve, iar Noul Testament susţine şi el acest adevăr, făcându-l să fie şi mai clar, dar adăugând la el un adevăr deosebit, acela că Hristos va veni spre a ne primi la el şi a ne înfăţişa în casa Tatălui, după care va veni ziua lui Yahve, când sfinţii vor veni cu El în glorie. Atunci va fi ziua lui Yahve deoarece va fi timpul când El îi va nimici pe toţi vrăjmaşii Săi, fiara, profetul fals sau Antihristul şi pe toţi cei care vor fi cu ei şi, mai departe, pe împăratul din nord sau pe asirian, reprezentat anticipat printr-o naţiune puternică ce l-a asuprit pe Israel în vechime, care ne este prezentată mai pe larg în capitolul al doilea al profeţiei.
Înainte de a spune mai mult despre asirian, îngăduiţi-mi să indic aluzia la trâmbiţe. Este o referire clară la modul în care cartea Numeri indică să fie folosite trâmbiţele. În două situaţii preoţii trebuiau să sune din trâmbiţe: una era pentru pornirea taberelor, iar cealaltă pentru chemarea adunării la uşa cortului. Dacă mergeau la război trâmbiţele trebuiau să sune alarma şi atunci Yahve urma să-şi amintească şi să-i scape de vrăjmaşii lor. Putem spune că această ultimă aplicaţie este aceea care Îl chema pe Yahve, în timp ce celelalte întrebuinţări, mai obişnuite, erau atunci când Yahve strângea laolaltă poporul pentru sărbătorile solemne şi jertfele pe care le aduceau înaintea Dumnezeului lor. Acestea era principalele întrebuinţări ale trâmbiţelor de argint şi ambele sunt prezentate în Ioel. „Sunaţi din trâmbiţăe în Sion şi sunaţi alarma pe muntele Meu cel sfânt; să tremure toţi locuitorii ţării, pentru că vine ziua lui Yahve, pentru că se apropie!“
Aceasta îi avertiza în legătură cu ceea ce era grozav pentru Israel. Ziua lui Yahve se apropia – o zi în care nu numai vrăjmaşii aveau să fie prezenţi, ci Yahve avea să-şi amintească de Israel, dar nu ca fiind poporul Său, ci pentru a-i folosi pe vrăjmaşii lor pentru a-i lovi. Aceea trebuia să-i alarmeze, faptul că Yahve avea să fie prezent. Nu este ziua asirianului, ci ziua lui Yahve. Era gândul că judecata cu privire la care erau avertizaţi era atât de îndepărtată încât erau înclinaţi să spună: „Nu va veni în zilele noastre, nici peste copiii noştri“. Dar a venit în zilele lor. Aceeaşi putere asiriană, care se apropia în timpul lui Ioel, va reapărea în ziua din urmă. Aceasta este adevărata cheie pentru toate dificultăţile pe care oamenii le invocă în legătură cu Vechiul Testament. Trebuie să ne amintim că nu s-a terminat cu acele naţiuni după cum nu s-a terminat nici cu evreii. Multe dintre ele şi-au pierdut numele sau şi l-au schimbat, dar există în continuare. Şi atunci când va veni vremea pentru restaurarea lui Israel prin judecăţi, la sfârşitul veacului, şi acele naţiuni vor reapărea şi vor fi cunoscute din nou ca fiind asirianul. Naţiunile nu mor, după cum oamenii nu învie individual. La fel de sigur pe cât învierea îi aşteaptă pe oameni, va fi o reînviere a acelor vrăjmaşi dintre naţiuni ai evreilor. Este remarcabil şi că faptele lor de la sfârşit vor avea aceleaşi caracteristici morale ca şi cele de la început. Aceasta indică în mod clar un principiu după care la sfârşit sunt tratate păcatele de la început, deoarece la sfârşit ei vor repeta păcatele lor vechi. Aceeaşi gelozie faţă de Israel, aceeaşi hotărâre de a-i extermina pe evrei şi aceeaşi împotrivire faţă de planurile lui Dumnezeu care caracteriza epoca lor de început se va regăsi la ultima lor apariţie. Cercul unităţii lor istorice este evident sub aspect moral: acelaşi gen de vină se reproduce şi judecata lui Dumnezeu vine asupra lor din cauza ei.
Nu că aş avea vreo îndoială că asirianul care a fost oprit în mod miraculos în zilele lui Sanherib este un simbol al nimicirii totale în ziua lui Yahve, sau că evenimentele din trecut ar reprezenta o zi a lui Yahve, deşi nu în sensul complet, ci o aplicaţie premergătoare a zilei lui Yahve şi un semn clar cu privire la catastrofa finală. Consider că acest fapt cert face ca scriptura să prezinte un interes deosebit, şi, mai mult decât atât, demonstrează caracterul ei viu. În loc să privească numai înapoi la lucruri care au fost şi s-au dus demult, în ceea ce a fost citim despre ceea ce va avea loc în viitor pe o scară şi mai largă şi cu rezultate şi mai grave, chiar dacă finalul va fi mult mai fericit. Aşa putem înţelege cum acea zi avea chiar atunci şi un rost practic, dar are şi semnificaţia viitoare pe care am indicat-o.
În această privinţă partida raţionalistă s-a rătăcit în mod fatal pentru că tratează Biblia, cea profetică şi istorică, ca şi cum ar fi o mumie, dacă nu o compilaţie subţire, cu modificări, de vechi scrieri evreeşti privind la celelalte seminţii care au existat odată şi acum nu mai sunt pentru că au dispărut pentru totdeauna.
Dar cu siguranţă vine „o zi de întuneric şi de întunecime, o zi de nori şi de negură deasă, ca zorile se revarsă peste munţi“. Este imposibil să aplicăm aceasta la venirea Domnului pentru a-i lua pe sfinţii Săi ca să-L întâlnească. Poate cineva dori să vadă un exemplu mai clar ce nebunie este să identifici ziua lui Yahve, cu grozăviile ei pentru pământ, cu venirea lui Hristos pentru a-i lua sus pe ai Săi? Poate oare prezenţa Lui pentru a-i strânge pe ai Săi şi ai lua în cer să fie „o zi de întuneric şi de întunecime“? Această confuzie este o gafă evidentă. Şi nu numai atât, pentru că prezenţa Lui nu este niciodată numită „zi“. Nu am nici o îndoială că motivul este acela pe care l-am arătat deja – noţiunea de „zi“ a Lui presupune manifestarea Lui. „Ziua aceea“ se poate să fi fost în vechime numai într-un sens providenţial, ca, de exemplu, când Sanherib a fost nimicit, dar este evident că acel eveniment arată mâna lui Dumnezeu lovind groaznic omul şi aceasta este ceea ce se înseamnă manifestarea înaintea lumii, cu toate că, în final, aceasta va merge mult mai departe decât orice a fost în trecut.
Creştinii sunt, într-adevăr, numiţi copii ai zilei înainte de venirea zilei, spre deosebire de majoritatea oamenilor, care sunt „copii ai nopţii“, după cum vedem în 1. Tesaloniceni 5 . Noi suntem copii ai luminii şi ei zilei pentru că avem acum firea lui Hristos şi vom veni împreună cu El în zorii acelei zile. Dar este o greşeală să gândim că trebuie să aşteptăm acea zi pentru a ocupa locurile pe care le avem în cer, din vreme ce din scriptură rezultă clar că, atunci când va veni ziua, noi vom fi de mai înainte în locurile noastre din cer şi vom veni din cer împreună cu Domnul. „Când Se va arăta Hristos, viaţa noastră, atuci ne vom arăta şi noi cu El în glorie“ (Coloseni 3 .4).
Apoi avem o descriere plastică a armatei asiriene. „un popor numeros şi puternic, cum n-a mai fost niciodată şi nici nu va mai fi după el, generaţii şi generaţii. Focul mistuie înaintea lui şi flacăra arde înapoia lui; ţara este ca grădina Edenului înaintea lui şi un pustiu părăsita înapoia lui; da, şi nimic nu scapă de el. Înfăţişarea lor este ca înfăţişarea cailor şi, ca nişte călăreţi, aşa aleargă“. Fără-ndoială, în aceasta este o schiţă cu mult nerv, în care o armată cum nu s-a mai văzut vine împotriva ţării, profeţia merge mult mai departe decât ceea ce a avut loc când au fost atacaţi evreii. Adică trebuie să privim toată perspectiva, steaua dublă – ceea ce a fost şi este acum clar, dar şi ce va veni şi va fi şi mai grav -, pentru a avea toată forţa expresiilor divine. În trecut asirianul a avut o armată formidabilă, dar după toată obrăznicia lor deşartă au fost nimiciţi într-o singură noapte, iar Sanherib s-a întors cu ruşine, recunoscându-se înfrânt. Dar în ziua viitoare va fi o oştire şi mai grozavă.
Îngăduiţi-mi să spun că, potrivit scripturii, nu există nici cea mai mică îndoială că Rusia este destinată să aibă un rol important în această mare criză din viitor deoarece politica acestui vast imperiu modern afectează aceleaşi regiuni ca şi asirianul în ziua din urmă. Prin poziţia ei în nord-est, Rusia caută să fie lider al forţelor din est, dobândind influenţă politică pentru a putea reuni şi conduce spre sud marile hoarde din Asia centrală. Sunt convins că influenţa occidentului în este va fi, nu peste mult timp, anihilată şi că stăpânirea ţării noastre în India[2] este destinată să fie de scurtă durată. Dar aceasta este doar o observaţie făcută în treacăt, care este de folos numai pentru a arăta importanţa de a judeca şi aceste lucruri potrivit scripturii şi cum scriptura pregăteşte mintea credinciosului pentru evenimente care, atunci când vor avea loc, îi vor zdruncina, dacă nu chiar îi vor paraliza, pe cei care nu au crezut, pe când evoluţiile care pregătesc schimbările imense din ziua din urmă intră în domeniul credinţei acelora care cred cuvântul lui Dumnezeu. Ei nu sunt clătinaţi de acele evenimente, ci sunt pregătiţi pentru ele şi le aşteaptă, deci nu vor fi surprinşi.
Apoi, din versetul 5, „sar ca vuietul de care pe vârfurile munţilor, ca zgomotul flăcării de foc care mistuie miriştea, ca un popor puternic aşezat în linie de bătaie. Înaintea lor popoarele tremură, toate feţele pălesc. Aleargă ca vitejii, se suie pe zid ca bărbaţii de război şi merg fiecare pe căile lui şi nu rup rândurile lor şi nu se împing unul pe altul. Fiecare merge pe calea lui; şi se aruncă printre săgeţi şi nu se rănesc. Dau năvală asupra cetăţii, aleargă pe zid, se suie în case, intră pe ferestre ca un hoţ. Pământul se cutremură înaintea lor, cerurile se zguduie, soarele şi luna se întunecă şi stelele îşi retrag strălucirea. Şi Domnul face să se audă glasul Lui înaintea oştirii Sale, pentru că tabăra Lui este foarte mare; pentru că cel care împlineşte cuvântul Său este puternic; pentru că ziua Domnului este mare şi foarte înfricoşătoare şi cine o poate îndura?“ Este remarcabil modul în care profetul împleteşte numele şi ziua lui Yahve cu asirienii folosiţi pentru a face lucrarea Lui. În Isaia 1o asirianul este numit „toiagul mâniei Lui“ şi „securea“ care s-a lăudat faţă de Acela care o mânuia. Domnul se va întoarce cu siguranţă împotriva acelei securi şi o va distruge. O va folosi pentru a-Şi împlini scopurile faţă de un popor vinovat, dar după cum ea i-a distrus fără milă şi fără urmă de teamă de Dumnezeu, El se va întoarce împotriva celui care s-a înălţat folosindu-se de mânia Lui pentru a nimici pe sărmanul Lui popor dacă se poate.
În consecinţă urmează un apel practic la pocăinţă. „Totuşi chiar şi acum, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima voastră şi cu post şi cu plâns şi cu jale! Şi sfâşiaţi-vă inima, şi nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul Dumnezeul vostru, pentru că El este milos şi plin de îndurare, încet la mânie şi de o mare bunătate şi Se întoarce de la rău. Cine ştie dacă nu Se va întoarce şi-I va părea rău şi va lăsa după El o binecuvântare, un dar de mâncare şi un dar de băutură pentru Domnul Dumnezeul vostru?“
Urmează al doilea sunet de trâmbiţă, dar acesta este deosebit. „Sunaţi din trâmbiţă în Sion! Sfinţiţi un post, anunţaţi o adunare solemnă!“ Nu mai este „sunaţi alarma“, ci „sfinţiţi un post, anunţaţi o adunare solemnă“. Este strângerea poporului la Dumnezeu, nu numai strigarea lor cu glas tare către Dumnezeu ca să se arate pentru ei în faţa vrăjmaşului. „Adunaţi poporul, sfinţiţi adunarea, strângeţi laolaltă pe bătrâni, adunaţi pe copii şi pe pruncii de la sân! Să iasă mirele din camera lui şi mireasa din camera ei! Să plângă preoţii, slujitorii Domnului, între pridvor şi altar“. Aşa este de doborât întregul popor şi starea de prostraţie a cuprins până şi mirele şi mireasa şi sugarul şi preoţii ca şi poporul, dar nu în locul normal pentru ei deoarece cu ieşit afară şi sunt împreună cu poporul în umilinţă, nu separaţi de el prin demnitatea lor. Este cea mai admirabilă imagine a unei naţiuni care se smereşte înaintea lui Dumnezeu astfel încât toate clasele sociale – în cercurile politice, religioase şi de familie – arată cum simt păcatul lor înaintea Domnului. Nu există nimic altceva care să aducă la acelaşi nivel ca păcatul sau moartea care este consecinţa păcatului, dar este o binecuvântare când chemarea de har a lui Dumnezeu lucrează pocăinţa, ceea ce înseamnă că inima îşi recunoaşte răul şi primeşte ceea ce are Dumnezeu să ne spună despre aceasta. Nimic nu este mai minunat pentru un suflet cu excepţia harului lui Dumnezeu care produce o asemenea atitudine. Sub aspect moral pocăinţa este întotdeauna sănătoasă pentru poporul Său care este conştient că a răspuns într-un chip nevrednic harului pe care L-a manifestat El faţă de ei. Aceasta nu se poată să nu ducă la restabilirea comuniunii în urma judecăţii de sine şi a ascultării practice. Aşa va fi cu evreul în final. „şi să zică: Cruţă, Yahve, pe poporul Tău şi nu da batjocurii moştenirea Ta, ca să-i stăpânească naţiunile! De ce să se zică printre popoare: «Unde este Dumnezeul lor?»“
Dumnezeu ascultă. „Atunci Yahve va fi gelos pentru ţara Lui şi va avea milă de poporul Său. Da, Yahve va răspunde“ – nu numai la alarmă, ci datorită pocăinţei lor autentice înaintea Lui. În loc de insensibilitate sau eforturi de a se îmbunătăţi, ei se vor apropia de Yahve simţind păcatele lor. Când se vor întoarce cu durere spre cuvântul Lui şi-L vor primi în inimile lor pe Cel care vine în numele lui Yahve, atunci El Se va arăta ca răspuns la strigătul lor. Urmează siguranţa deplină şi mângâierea. Asirianul a fost lichidat. „Şi voi îndepărta de la voi pe cel de la nord şi-l voi împinge în ţara cea stearpă şi pustie, cu faţa spre marea dinspre răsărit şi cu spatele spre marea de la apus. Şi duhoarea lui se va ridica şi mirosul lui respingător se va sui, pentru că s-a înălţat pe sine, ca să facă lucruri mari“. Cel de la nord cu siguranţă nu înseamnă vreo invazie de lăcuste, deoarece acelea vin dinspre sud, ci este marele vrăjmaş din ziua din urmă, care nu va pieri în mare, cum se întâmplă de obicei cu acele insecte, ci va fi dus într-o ţară stearpă şi pustie, cu faţa spre Marea Moartă şi spatele spre Mediterana. Dreaptă judecată a mândriei lui pentru că „s-a înălţat pe sine ca sp facă lucruri mari“.
Dar Dumnezeu este Acela care va face lucruri mari. „Nu te teme, ţară!“ remarca se referă cu siguranţă la speranţa evreilor ca naţiune. „Bucură-te şi veseleşte-te: pentru că Domnul face lucruri mari“. Ei vor fi reînnoiţi în loc să se prăbuşească din lipsa celor necesare supravieţuirii. Ne stă înainte ziua milenară de bucurie pentru întreaga creaţie. De aici „păşunile pustiului înverzesc, pentru că pomul îşi poartă rodul, smochinul şi viţa îşi dau tăria“. Totul se schimbă. Nu este vorba despre creştinism cu binecuvântările spirituale în locurile cereşti şi cu batjocori şi suferinţe pe pământ pentru cei credincioşi, ci sunt binecuvântări pământeşti şi răsplătiri ca şi îndurarea divină care mântuieşte. „Fii ai Sionului, bucuraţi-vă şi veseliţi-vă în Yahve Dumnezeul vostru, pentru că El vă dă ploaia timpurie în dreptate şi face să cadă pentru voi ploaia, ploaia timpurie şi ploaia târzie, la începutul anotimpului. Şi ariile se vor umple de grâu şi teascurile se vor revărsa de must şi de untdelemn. Şi vă voi da înapoi anii pe care i-a mâncat lăcusta cea mare, cea târâtoare, şi omida, şi cea rozătoare, oştirea Mea cea mare, pe care am trimis-o printre voi“. Astfel Dumnezeu nu numai că va anula răul, ci va da mai mult decât a luat. Prin plinătatea binecuvântării Sale El va şterge ruşinea şi durerea din trecut. „Şi veţi mânca din belşug şi vă veţi sătura şi veţi lăuda Numele lui Yahve Dumnezeul vostru, care a lucrat minunat cu voi; şi poporul Meu nu se va mai ruşina niciodată!“
Dar poate satisface aceasta? Poate fi aceasta îndeajuns pentru o minte reînnoită? Sigur că nu-L poate satisface le Acela care este Dumnezeu, nu numai în guvernarea dreaptă peste prieteni sau inamici, ci în iubirea Lui faţă de poporul Său. De aceea, după acestea, ne este prezentat un fel de binecuvântare cu totul deosebit. În ebraică aici începe capitolul următor. Este de regretat că, în această privinţă, evreii o aranjare mai bună decât cei dintre naţiuni, iar versiunile moderne nu le-au urmat pe cele de mai înainte.
„Şi va fi aşa…“ Aici avem, în mod clar, o pauză. Probabil că nu este o exagerare să spunem că punerea laolaltă a acestor două secţiuni este mai curând în detrimentul sensului scripturii. Versetele 28 şi 29 se detaşează destul de bine de ceea ce este înainte. Este o binecuvântare mult mai înaltă care decurge din dragostea lui Dumnezeu, dar este evident o binecuvântare spirituală. „Şi va fi aşa: după aceea voi turna Duhul Meu peste orice făptură. Şi fiii voştri şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri vor visa vise, tinerii voştri vor avea viziuni. Şi chiar şi peste robi şi peste roabe voi turna Duhul Meu, în zilele acelea“. Dup[ cum ştim, acesta este textul pe care apostolul Petru l-a citat în ziua Cincizecimii pentru a arăta că imensa binecuvântare din acea zi era potrivită cu cea mai mare favoare a împărăţiei şi că nu era cum credeau cei care îşi închipuiau că aveau înaintea lor oameni surescitaţi sau nebuni, ci aceia care îi depăşeau pe ceilalţi prin puterea spirituală.
Dar trebuie să observăm că apostolul nu a afirmat că această scriptură s-a împlinit, ci a spus: „aceasta este ceea ce s-a spus prin profetul Ioel“. Adică a fost promisă vărsarea Duhului Sfânt şi aşa s-a şi întâmplat. Dar nu a spus că acel fapt reprezenta împlinirea profeţiei (aşa cum au presupus unii înţelegând greşit scriptura, spre desconsiderarea creştinismului). Apostolul a arătat că era ceva de acea natură, astfel încât profeţia putea justifica acele lucruri înaintea conştiinţei lor, dar apostolul a fost reţinut în ceea ce a spus, pe când comentatorii nu au reţineri ci merg prea departe. Am face bine să rămânem la ceea ce spune scriptura.
În ceea ce priveşte turnarea Duhului peste „orice carne“, trebuie să avem în vedere că „orice carne“ este în contrast cu restricţia numai la evrei. Aceasta este o altă trăsătură ce ilustrează atât de admirabil în scriptură darul de la Cincizecime deoarece faptul că Dumnezeu i-a făcut pe cei care primiseră Duhul Sfânt să vorbească în diferite limbi din diferite părţi ale lumii naţiunilor şi nu i-a făcut pe toţi cei convertiţi să vorbească limba ebraică (ceea ce, dacă ar fi fost aşa, ar fi fost ceva slab, dar această idee este doar un vis sau un paradox superficial), ci i-a făcut pe evreii strânşi dintre naţiunile printre care erau risipiţi să vorbească limbile naţiunilor a fost o mărturie minunată a harului care se îndrepta către naţiuni pentru a le căuta oriunde vor fi ele. Judecata lui Dumnezeu îi făcuse să aibă diferite limbi şi astfel făcuse să eşueze complet proiectul ambiţios de a se uni prin construirea turnului Babel. Dar harul lui Dumnezeu a intervenit exact acolo unde avusese loc judecata. Dacă mândria omului a trebuit să sufere o lovitură zdrobitoare, ei fiind aruncaţi în mai multe gropi separate, harul lui Dumnezeu a venit acolo pentru a-i binecuvânta aşa cum zăceau ei şi a-i ridica de unde căzuseră.
Aşa este prima întrerupere care aduce ceva nou, fapt destul de clar prin modul în care este introdusă. „Şi va fi aşa: după aceea voi turna Duhul Meu“ – este ceva separat de subiectul din textul precedent, ceea ce face să se potrivească modului în care apostolul Petru a aplicat acest text. Dar apoi trebuie să ne amintim că, atunci când vine ziua ca Duhul Sfânt să fie turnat din nou, nu pentru a strânge un popor pentru cer, ci pentru scopurile harului lui Dumnezeu pe pământ (deoarece în aceasta constă diferenţa), Duhul Sfâtt le va fi dat tuturor oamenilor, nu numai evreilor. Astfel, la Cincizecime au fost numai evrei, dar prin miracolul limbilor diferitelor naţiuni s-a arătat că Dumnezeu nu se opreşte la evrei ci merge şi la naţiuni.
Dumnezeu nu va abandona niciodată acel principiu. El nu intenţionează să se limiteze din nou la copiii lui Israel. Îi va binecuvânta din nou pe copiii lui Israel şi îl va ridica din nou pe Iuda ca atare şi va împlini fiecare cuvânt pe care l-a promis spre bucuria lor în unitate. Şi nu există nici un bine pe care El nu li-l va da, dar el nu Se va limita numai la evrei în ziua viitoare. De aceea Duhul Sfânt va fi turnat atunci peste „orice carne“, ceea ce nu înseamnă că orice persoană care va fi în mileniu va avea Duhul Sfânt, ci că nici o rasă nu va fi exclusă de la darul Duhului Sfânt. Nici o categorie de persoane, indiferent de vârstă sau de sex, nu va fi uitată de harul lui Dumnezeu.
Dar este necesar să remarcăm că aici nu este nicidecum vorba de a vindeca sau de a ameliora cumva carnea, aşa cum spun părinţii sau teologii. Lumina Noului Testament ne arată cât de greşită este o asemenea concepţie. Firea cea veche este judecată, omul nostru cel vechi este crucificat şi nu renovat. Noi am murit faţă de starea noastră în Adam şi avem o poziţie nouă în Hristos, potrivit cu care suntem chemaţi să umblăm ca morţi şi înviaţi împreună cu Hristos.
Semnele exterioare numite aici vor precede ziua care încă nu a venit. Zadarnic am încerca să aplicăm versetele 30 şi 31 la prima venire. „Şi voi arăta minuni în ceruri şi pe pământ“ este evident că prezintă alt caracter al lucrurilor. „Şi voi arăta minuni în ceruri şi pe pământ, sânge şi foc şi stâlpi de fum. Soarele se va schimba în întuneric şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşătoare“. Va avea loc o manifestare vizibilă extraordinară a puterii divine înainte de executarea judecăţii. Dumnezeu întotdeauna întâi avertizează şi dă o mărturie înainte de executarea judecăţii. El nu loveşte fără să avertizeze mai întâi. Şi aşa procedează El şi cu noi în viaţa de zi cu zi. Ce creştin ajunge oare să fie pedepsit înainte de a fi mustrat de Duhul lui Dumnezeu? Întotdeauna există un sentiment că este o neregulă şi o lipsă de comuniune pe care duhul o simte înainte ca Domnul să dea lovitura care spune despre iubirea cu care El veghează asupra căilor noastre atunci când noi suntem neglijenţi. Dacă putem spune aşa, el ne dă ocazia de a îndrepta lucrurile din punct de vedere moral şi, dacă nu luăm aminte la ceea ce ne învaţă El, atunci vine durerea. Aşa este şi aici. Aceste minuni nu se poate să nu atragă atenţia şi să nu captiveze gândurile oamenilor, dar ei nu vor lua aminte cu adevărat. Orbiţi prin împietrirea care va veni peste ei ca pedeapsă, ei se vor face că nu aud nimic, astfel încât ziua grozavă a lui Yahve îi va surprinde ca un hoţ. Va fi o rămăşiţă care va căpăta capacitatea de a vedea, aceasta fiind, după cum ştim, mai ales dintre evrei, dar limitată numai la ei, după cum aflăm din a doua parte din Apocalipsa 7 şi de la sfârşitul Matei 25 . Va mai fi încă mărturie de la „orice carne“ pregătită pentru gloria lui Yahve pe cale să se descopere.
„Oricine va chema numele lui Yahve va fi mântuit“ – aceasta arată că binecuvântarea este prin credinţă, deci prin har. „Orice carne“ nu înseamnă, în mod necesar, orice individ, ci, după cum ştim din scriptură, binecuvântarea se îndreaptă spre toate categoriile de oameni, spre toate naţiunile şi chiar spre toate diviziunile naţiunilor. Aceasta este ceva foarte important deoarece sistemul evreiesc tindea, în mod natural, să-L limiteze pe Dumnezeu şi chiar să constituie clase în poporul evreu. Astfel, numai familia lui Aaron putea intra în sanctuar, numai leviţii puteau atinge vasele sfinte fără a fi pedepsiţi, pe când cea mai mare binecuvântare a lui Dumnezeu va avea caracterul fără discriminări al harului. „Şi va fi aşa: oricine va chema Numele lui Yahve va fi mântuit: pentru că în muntele Sionului şi în Ierusalim va fi eliberare, după cum a zis Domnul, printre cei rămaşi pe care îi va chema Yahve“. De aici rezultă clar că, deşi este binecuvântare pentru Israel, profetul rămâne fidel ţelului său. Cetatea Ierusalimului rămâne marele centru al regalităţii, muntele Sionului apare din nou ca semn al harului pentru împărăţia pe care Yahve o va întemeia în ziua aceea.
Urmează apoi evenimentele finale care ajung în mileniu. „Pentru că, iată, în zilele acelea şi în timpul acela, când voi întoarce pe captivii lui Iuda şi ai Ierusalimului“. Această profeţie nici măcar nu pomeneşte întregul Israel, cu toate că răscumpărarea lor este sigură. Faptul că spune despre captivii lui Iuda şi ai Ierusalimului nu prezintă dificultate deoarece, într-un anumit sens, ei nu au fost niciodată aduşi înapoi în ţară aşa cum spun profeţii şi se aşteaptă să fie. Ei suferă consecinţele faptului că au fost luaţi în captivitate încă o dată şi, în acest sens, ei pot fi consideraţi a fi captivi, întocmai cum în Geneza 15 necazul seminţei lui Avraam într-o ţară străină este luat în consideraţie cu mult timp înainte ca ei să fi ajuns acolo. S-ar părea că, în acest sens, rămâne adevărul moral cu privire la captivitate. Dumnezeu socoteşte perioada captivităţii lor de când au fost luaţi din Palestina şi împrăştiaţi în toate ţările de către babilonieni şi, mai târziu, de romani. Se poate ca situaţia lor în ţările naţiunilor să se amelioreze şi ei să pară a fi cam la fel de mari ca Iosif în Egipt, dar chiar şi el, în relaţie cu Israel, era Iosif cel respins în acelaşi timp în care era Iosif cel înălţat în ţara Egiptului. Întoarcerea captivităţii lor aşteaptă restaurarea prin puterea divină ca fiind ceva care încă nu s-a împlinit.
„Voi aduna toate naţiunile şi le voi coborî în Valea lui Iosafat; şi acolo voi intra la judecată cu ele pentru poporul Meu şi pentru moştenirea Mea, Israel, pe care l-au împrăştiat printre naţiuni; şi ele şi-au împărţit ţara Mea. Şi au aruncat sorţ pentru poporul Meu“. Toate naţiunile din lumea aceasta vor fi judecate în acea zi. Sunt descrise umilinţele de tot felul la care l-au supus pe Israel şi Yahve declară că le va răsplăti. El aplică principiul dreptei răsplătiri: ei vor trebui să sufere ceea ce l-au făcut ei înşişi pe Israel să sufere. Înaintea lui Dumnezeu este drept ca naţiunile care l-au nedreptăţit şi l-au insultat pe Israel, nu numai în perioada legii, ci până la sfârşit, după ce creştinătatea va fi răsplătită conform cu ceea cum i-au tratat pe evrei. „Şi voi vinde pe fiii voştri şi pe fiicele voastre în mâna fiilor lui Iuda, şi ei îi vor vinde sabeenilor, o naţiune îndepărtată“. Prin urmare, naţiunilor li se va vesti să-şi strângă toate forţele pentru a căuta să-şi schimbe soarta dacă pot. „Pregătiţii războiul! Treziţi pe viteji! Să se apropie şi să se ridice toţi bărbaţii de război!“
Astfel, în loc ca înaintea zilei lui Yahve să vină pacea, va avea loc o mare pregătire şi strângere de forţe pentru război cum lumea n-a mai văzut. Dorinţa de a face lucruri mari, nerăbdarea care simte că are obligaţii şi pofta de cuceriri şi glorie militară vor strânge oameni cărora le place războiul, astfel încât nu vor mai exista nici un fel de oprelişti, mai ales când invidia unuia faţă de celălalt va duce la acumularea de mari arsenaluri. Aşa este descrisă în scriptură scena care încheie această epocă. Repet, dacă cineva ar fi să ajungă la nişte concluzii bazate pe gândurile oamenilor, ar fi mai mult invers. Unii ar gândi că această epocă a ajuns să raţioneze mai bine, că sunt prea convinşi de păcatul şi nebunia strămoşilor lor, aşa că de acum înainte mustrările şi arbitrajul vor înlocui treptat cruda politică cu „fier şi sânge“. Dar zadarnice sunt speranţele de a controla patimile şi voinţa omului. Nu a venit încă timpul pentru pace. Oamenii cred că vor reuşi, dar şi cu naţiunile va fi cum a fost în vechime cu Israel. Evreii vor încerca să-şi recâştige ţara şi puterea politică a unor naţiuni va fi folosită pentru a-i aşeza în pace. Dar atunci când va părea că totul merge spre bine lucrarea va fi împiedicată şi evreii vor fi încă o dată ţinta geloziei naţiunilor. Înainte de seceriş, aşa cum spune Isaia 18 , promisiunea frumoasă a rodului este distrusă încă din mugur şi nu mai produce nimic. În loc să-L aibă pe Hristos domnind peste ei în acel stat, ei vor fi pregătit tronul pentru antihrist. Acesta va fi rezultatul rapid, cu o dezonoare de nedescris pentru Dumnezeu şi o ruină nemaiîntâlnită pentru toţi cei implicaţi. Orice încercare de a devansa timpul sau de a înlocui metodele lui Dumnezeu cu mijloace omeneşti nu numai că este zadarnică, ci va şi aduce ruina ca o consecinţă a îngâmfării.
Ceea ce se cuvine să facă creştinii nu este să caute să-i aşeze din nou pe evrei în ţara lor, ci să-i îndrume numai spre Hristos pentru ca ei să fie mântuiţi. Niciodată nu va putea fi binecuvântare pentru întreaga lume până când Dumnezeu nu-l va restaura pe Israel. Primirea lui Hristos ca domn peste acea naţiune este condiţia pentru pacea şi binecuvântarea universală. Creştinul este chemat să se despartă de lume şi asociat chiar acum cu cerul. Îl ştim pe Hristos înviat din morţi şi glorificat şi, de aceea, Îl aşteptăm pentru ca să fim luaţi în cer când El va veni pentru noi. Nici Dumnezeu Însuşi nu face lucrarea de reînnoire a pământului şi nici nu o va face până în acea zi. El îi strânge pe cei care sunt împreună moştenitori şi care vor domni cu Hristos.
Astfel, până la acea zi se va arăta eşecul total al tuturor planurilor filantropice şi al oricăror alte planuri de îmbunătăţire a lumii. Se va vedea că toate eforturile oamenilor în acest sens, chiar şi cele ale creştinilor care nu cunosc gândurile Lui şi au speranţe false, vor duce, dacă nu la nimic, atunci la mai rău. În cel mai bun caz sunt placebo-uri care nu ajută deloc la atingerea scopului propus, ci doar creează o iluzie pentru un timp. Nu peste mult timp ei trebuie să răspundă la chemarea ironică a profetului: „Pregătiţii războiul! Treziţi pe viteji! Să se apropie şi să se ridice toţi bărbaţii de război!“ Este timpul ca vitejii să se trezească şi toţi războinicii să se apropie şi să vină. „Bateţi fiarele voastre de plug în săbii şi cosoarele voastre în suliţe! Cel slab să zică: «Sunt tare!» Grăbiţi-vă şi veniţi, voi, toate naţiunile de jur-împrejur şi adunaţi-vă! Acolo coboară-i pe războinicii Tăi, Yahve!“ Legiunile de îngeri, acelea la care Domnul Isus a refuzat să apeleze pentru Sine, sunt, fără-ndoială, ceea ce are Duhul în mintea Duhului. „Coboară-i pe războinicii Tăi“ pentru a întâmpina puterile lumii. Pentru că în acea zi va avea loc, ca să spunem aşa, o bătălie între puterile lui Dumnezeu şi cele ale răului, al cărei rezultat este sigur. „Să se ridice naţiunile şi să se suie în Valea lui Iosafat! Pentru că acolo voi şedea, ca să judec toate naţiunile de jur-împrejur“.
Consider că, în acest pasaj, chemarea repetată la trezire nu se referă la înviere, care este incompatibilă cu o stare naţională sau în timp a acestei lumi. Yahve merge mai departe cu această provocare şi avertizează naţiunile că vor avea nevoie de toată atenţia şi de toate resursele lor. Îi invită în valea lui Iosafat, unde cei vii vor fi întâmpinaţi de o judecată care nu va fi uitată niciodată. „Valea lui Iosafat“ este un loc geografic în Israel, şi acesta este încă un element contrar ideii că ar fi vorba de scena învierii, care este reprezentată prin solemnităţile de la tronul cel mare şi alb, nu prin simboluri cu secera şi teascul, care ţin în exclusivitate de judecata Fiului Omului asupra naţiunilor. Un alt seceriş este pentru a strânge grâul în grânarul ceresc şi apoi pentru a arde neghina. În acest loc naţiunile strânse laolaltă îşi vor afla mormintele. Nu există nimic cu care se mândreşte omul care să nu ajungă în ţărâna morţii. Favorurile pe care le arată acum lumea evreilor se vor preschimba în ură înainte de a se sfârşi ziua. Aparenţele înşelătoare şi lustrul frumos vor dispărea şi omul va rămâne gol, în toată strâmbătatea păcatului său, pentru a fi judecat de Dumnezeu
Este binecunoscut că unii filozofi contemporani ale căror previziuni merg departe au ajuns la concluzii foarte grave pe alte temeiuri decât cele pe care scriptura le furnizează celor care cred în ea. Oricine este familiarizat cu oamenii acestei epoci ştie cp autorul pamfletelor Ziua din urmă nu este un credincios, ci un om al lumii. Cu toate acestea, numai un nebun se poate îndoi că el este o persoană dacă nu cu o gândire profundă, cel puţin cu multă îndrăzneală în stilul de exprimare şi căile sale. El simte clar că lucrurile nu pot continua aşa cum sunt acum, că în curând va fi o criză şi o dezintegrare a tuturor instituţiilor actuale şi că acele influenţe care urmează să aducă sfârşitul lucrează cu putere încă de acum. Şi atunci? El nu ştie nimic, nici nu există cineva care să ştie decât dacă crede cuvântul lui Dumnezeu.
Cu numai câteva zile în urmă citeam lucrările filozofice ale unui poet şi literat decedat, al cărui nume nu îl voi spune, dar este cineva care odată a tulburat guvernul german atât de mult încât a fost obligat să-şi părăsească ţara şi şi-a petrecut o bună parte din viaţă la Paris. Acest om, fiind acolo, a scris destul de liber şi şi-a exprimat opinia că Revoluţia franceză a fost doar o joacă de copii în comparaţie cu ceea ce va veni. El considera că francezii nu sunt capabili de sentimente profunde, că ei nu fac altceva decât să batjocorească lucrurile sfinte şi cele ce ţin de politică, toate sentimentele lor fiind uşuratice, predispunându-i să lupte prin glume şi zeflemea, pe când germanii sunt serioşi în iubirea şi în ura lor şi aceasta va marca serios omenirea. Ei sunt calmi în concepţie şi pasionali în execuţie. Ei nu luptă pentru drepturile omului şi ale naţiunilor ci pentru drepturile divine ale omenirii! Ei cred că o oamenii datorează materiei mari jertfe de ispăşire pentru ca vechile ofense pe care ei i le-au adus să fie iertate. Dezaprobând cele mai nobile bucurii şi reduşi la ipocrizie şi nimeni nu aude nicăieri altceva decât despre păcate! Ei sunt deci hotărâţi să distrugă creştinismul. Sentimentul cu privire la propria lui divinitate îl va face pe om să se înalţe şi de atunci adevărata măreţie şi adevăratul eroism vor apărea spre a glorifica acest pământ.
Acestea sunt sentimentele îndrăzneţe ale panteismului modern. Poate oare altă cale să ne aducă mai aproape de antihrist? Astfel, singurul dumnezeu este omul, care are dreptul şi datoria să trăiască după legile firii lui! Terminaţi cu moralitatea! „Dorim să întemeiem o democraţie a zeilor pământeni, toţi egali în fericire şi sfinţenie. Voi (revoluţionarii francezi) cereţi veşminte simple, maniere sobre şi plăceri ieftine, pe când noi, dimpotrivă, dorim nectar şi ambrozie, mantale de purpură, voluptatea celor mai bune vinuri, dansul nimfelor, muzica şi comedii“. Terminaţi cu judecata! Îi vom distruge nu numai pe preoţi ci şi religia care înfrânează şi avertizează, credinţa Celui care a suferit pe cruce! Ne vom bucura după pofta inimii când va veni ziua să chemăm lumea şi religia să dea socoteală pentru lanţurile pe care de atâta timp le-a pus asupra rasei umane. Acesta este caracterul lucrării sale despre Germania.
Este cu adevărat groaznic să te gândeşti că dorurile acestui spirit hegelian se suprapun cu imaginea pe care profeţia o furnizează cu privire la apostazia omului păcatului. Cred că, printre atâtea visuri revoluţionare, aceasta pare a fi o mărturie din adâncul inimii cuiva care ştie ce lucrează în omul necredincios care caută progresul, a unuia care s-a arătat mai deschis ca de obicei dând glas speranţelor şi dorinţelor lor, el fiind unul dintre ei. Cu siguranţă, el a fost un om sincer, care a devansat un pic epoca, fapt pentru care a avut de suferit. Cu toate acestea, el exprimă şi face să se audă dorinţa oamenilor. Nelegiuirea va fi semnul predominant al schimbărilor care vor veni – respingerea oricărei constrângeri[3]. Germanul pe care l-am citat nici nu-şi închipuia că, fără să-şi dea seama, anticipa starea anticristică a creştinătăţii. Oamenii vor părea să reuşească, dar succesul lor va avea efectul de a-L determina pe Domnul să Se arate pentru a-i mistui cu suflarea gurii Lui şi pentru a-L nimici pe cel fără de lege prin strălucirea venirii Lui. El ştie bine că stâlpii societăţii se vor dovedi a fi ca un castel de cărţi de joc şi că voinţa omului nu va mai putea suferi slaba lor rezistenţă. Oamenii sunt hotărâţi să facă ce vor şi aşa vor şi face, însă spre pierzarea lor, spre a cărei împlinire tind înţelepţii, gânditorii şi învăţătorii zilelor noastre. Elitele sociale ascultă în general şi vor asculta şi mai mult, în vreme ce clasele de jos au fost duse în rătăcire demult. Ei vor avea conducătorul potrivit, care în final va face război împotriva Mielului, dar Mielul va birui pentru că El este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.
Sigur că, dacă cuvântul lui Dumnezeu nu ne-ar fi avertizat clar cu privire la un asemenea viitor, atunci nu aş acorda nici cea mai mică importanţă pronosticurilor unui om, ci mai curând aş considera ceva atât de groaznic ca fiind delirul unui fanatic. Dar credinciosul care cercetează cuvântul lui Dumnezeu poate spune mai dinainte ceea ce a scris Dumnezeu acolo şi vede acele principii la lucru în ţările aşa-zis creştine. Cuvântul lui Dumnezeu venit din sursa cea mai înaltă (adică din cunoaşterea Lui perfectă cu privire la tot ce va fi) este vrednic de încredere, indiferent dacă ne spune despre lucruri din trecut, prezent sau viitor.
În acea zi problema este nu ce va fi în ceruri, ci ce va fi pe pământ. Yahve intenşionează să ia pământ în grija Lui. „Mulţimi, mulţimi în Valea Hotărârii! Pentru că ziua Domnului este aproape, în Valea Hotărârii. Soarele şi luna se vor întuneca şi stelele îşi vor retrage strălucirea. Şi Domnul va răcni din Sion şi va face să se audă glasul Lui din Ierusalim“.
Yahve se va arăta şi va nimici întâi puterile occidentale împreună cu capul religios de la Ierusalim deoarece ştim din Daniel şi din Apocalipsa lui Ioan că Imperiul roman va fi reînfiinţat. Prin aceasta nu înţeleg că va fi Papa, ci puterea imperială. Italienii cu siguranţă s-au cam săturat de papalitate, dar vechiul Imperiu roman va fi resuscitat încă o dată. Va apărea din nou şi va repeta vechile lui păcate sub forme noi şi va fi judecat pentru ceea ce a făcut de la început până la sfârşit. Imperiul Romei este acela care poartă responsabilitatea pentru crucificarea Fiului lui Dumnezeu, şi Dumnezeu nu a uitat aceasta, ci intenţionează să-l judece pentru aceasta. Astfel, Imperiul latin reînviat va fi puterea politică occidentală care va respinge total creştinismul ca pe un basm. Puterea religioasă sau ceea ce este acum creştinătatea, amalgamându-se cu iudaismul renegat, va fi şi ea apostată. Ambele vor ajunge la apostazia totală. Este extrem de evident că fiara îşi va avea sediul la Roma, iar profetul fals la Ierusalim. Fiara religioasă sau cea de-a doua va fi acolo unde a fost crucificat Hristos şi acolo se va afla fiara sau puterea imperială împreună cu susţinătorii ei atunci când Se va arăta Domnul. Nu am nici un dubiu că aceste lucruri sunt în curs de pregătire şi că faptul că Papa pierde stăpânirea temporală şi Roma este dată Italiei sunt etape pe calea restaurării Imperiului roman ca şi spre un nou fel de şef religios în Ţara Sfântă.
Dar asirianul va supravieţui puterii occidentale şi aceasta este ce ni se prezintă aici: nu Babilonul, nici Roma, ci împăratul din nord, care va apărea şi el în zilele din urmă, reluând vechile pretenţii şi vrăjmăşia faţă de Israel. Aşa este deci asirianul din Ioel; este din nord, capul puterilor din nord şi este, care în final, ca şi în vechime, vor veni împotriva evreilor. El strânge acea mare mulţime despre care este vorba aici. Puterile occidentale vor cuprinde floarea Europei, ajutând şi sprijinind profetul fals care va domni la Ierusalim. S-a văzut o dispută în legătură cu locurile sfinte, unde puterile occidentale s-au ciocnit cu cele din nord-est. Aceasta va continua cu şi mai mare intensitate şi se va extinde când fiara şi cele zece coarne ale ei vor fi susţinători ai antihristului. Omul acela care va fi antihristul în persoană va pretinde a avea cea mai mare putere spirituală şi va domni la Ierusalim şi va fi sprijinit de puterile occidentale.
Nu există nici o îndoială că mulţi evrei vor fi strânşi înapoi în ţara lor înainte de acea criză deoarece fiara domneşte peste ei, dar ei se vor întoarce în ţară fiind în necredinţă şi acea întoarcere va fi rezultatul lucrării omului. Naţiunile vor face aceasta. Cum aceasta va eşua, Dumnezeu îi va strânge apoi pe israeliţi din toate părţile. Atunci asirianul se va arăta adversar al lor şi, la început, va părea să aibă succes, ceea ce însă doar va face şi mai răsunătoare nimicirea lui la timpul potrivit, mai ales că imperiul (fiara), împreună cu aliatul religios şef al Palestinei, vor fi fost mai înainte judecaţi de puterea divină. Asirianul va privi acea judecată ca fiind ceva în favoarea lui şi va deduce că atunci va putea face tot ce vrea, însă va veni numai pentru a fi judecat după ce puterile occidentale au fost şterse de Domnul de pe faţa pământului.
Anglia, ca şi restul Europei occidentale, va fi sub influenţa Romei apostate şi a antihristului, pentru că nu va exista nici o putere care să dea o mărturie fidelă împotriva nelegiuirii. Pentru motive asemănătoare, dacă îmi pot îngădui să exprim o opinie (şi nu gândesc niciodată să prezint gândul cuiva ca fiind mai mult decât o părere) că Statele Unite ale Americii vor fi într-o mocirlă politică şi, după cum până acum au fost numai o adunătură sau conglomerat din tot restul lumii, mai ales din Europa, cuprinzând desigur multe talente, capacităţi şi întreprinzători harnici, dar şi mult din gunoaiele din toate naţiunile, cred că se vor rupe în facţiuni de elemente primitive şi zgomotoase, şi, după ce se vor umfla de mândrie vor plesni în final ca o bulă.
Populaţia nu dă forţa unei naţiuni. Unele naţiuni foarte numeroase ca masă de oameni s-au arătat a fi slabe politic în faţa unui regat mic dar energic. Priviţi la puterea lui Darius în comparaţie cu cea a lui Alexandru şi a macedonenilor lui. Cei din urmă păreau de dispreţuit. Nu părea oare a fi cea mai mare nebunie ca acei câţiva aventurieri să invadeze Asia şi să se confrunte cu marile armate ale Persiei? Totuşi ţapul cu cornul lui s-a dovedit a fi prea mult pentru sutele de mii ale marelui rege, aşa că cel de-al doilea imperiu s-a prăbuşit.
Aşa cred că va fi şi cu America, că această tânără mare putere care a crescut atât de repede se va scufunda şi mai repede, probabil în urma unor lupte intestine, dar cu siguranţă aceasta va avea loc înainte de a veni ziua aceea. Ei se vor rupe în multe părţi. Principalul lor obiectiv este acela de a menţine unitatea politică. Aceasta este mare lor ambiţie şi, chiar dacă pare să le reuşească, cum orice ambiţie poate avea reuşită pentru un timp, totul se va sparge nu peste mult timp. Este un fapt remarcabil că în profeţie nu apare nici o mare putere cum ar fi, în mod natural, Statele Unite ale Americii dacă ele şi-ar păstra coeziune până atunci. Este oare de conceput să existe o putere atât de mare şi ea să nu fie menţionată? Se poate explica omisiune altfel decât prin dezintegrarea ei? Oricum ar fi, doresc ca toţi să înţeleagă că aceasta este numai ceea ce se poate deduce din principiile generale ale cuvântului lui Dumnezeu.
Presupun că India va face parte din sistemul din nord-est despre care este vorba aici şi în alte părţi. Britanicii vor pierde India atunci când naţionalităţile se vor ridica spre a-şi revendica poziţii distincte. Această tendinţă există încă de pe acum şi profeţia recunoaşte prezenţa acestei caracteristici la sfârşitul veacului. Imperiul Rusiei, fiind nord-estic, este destinat să aibă puterea acolo. Se poate ca ei să nu fie conştienţi de rolul pe care profeţia li-l atribuie, de succesul or imens şi de faptul că vor fi nimiciţi total sub mâna lui Yahve, dar scriptura este limpede (comparaţi cu Ezechiel 38 , 39). Judecata divină nu va dormita.
Faptul că numai cei vii, naţiunile cele rele de pe pământ, vor fi judecate printr-o revărsare a judecăţii divine atunci când se gândesc numai la o campanie sau la politică, este clar din ceea ce urmează. Nu este o înviere a celor morţi pentru a fi judecaţi potrivit cu faptele lor. „Puneţi secera, pentru că secerişul este copt! Veniţi, coborâţi, pentru că teascul este plin, tocitoarele se revarsă, pentru că mare este răutatea lor! Mulţimi, mulţimi în Valea Hotărârii! Pentru că ziua lui Yahve este aproape, în Valea Hotărârii. Soarele şi luna se vor întuneca şi stelele îşi vor retrage strălucirea“. Cu toate acestea, nu este „sfârşitul“ din 1. Corinteni 15 .24, ci numai sfârşitul veacului cel rău de acum, după care va urma împărăţia mondială a Domnului nostru şi a Hristosului Său (Apocalipsa 11 ) şi împlinirea marii mulţimi de profeţii prin binecuvântarea pământului sub domnia Lui. Versetele 16 şi 17 sunt la fel de clare şi sigure. „Şi Yahve va răcni din Sion şi va face să se audă glasul Lui din Ierusalim. Şi cerurile şi pământul se vor cutremura şi Yahve va fi un adăpost pentru poporul Său şi cetăţuia fiilor lui Israel. Şi veţi cunoaşte că Eu sunt Yahve Dumnezeul vostru, care locuieşte în Sion, muntele Meu cel sfânt. Şi Ierusalimul va fi sfânt; şi străinii nu vor mai trece prin el“. La judecata celor morţi, Yahve nu va mai răcni din Sion ca aici, nici nu va locui acolo, făcând Ierusalimul sfinţenie deoarece pământul şi cerurile vor fugi dinaintea Lui ( 20 .11). Pentru eternitate va fi o creaţie absolut nouă conform cu Apocalipsa 21 .1-5.
Dar imaginea este atât de diferită încât, în mod necesar, presupune o cu totul altă perioadă. Este vorba despre Ierusalimul pământesc, nu despre cel ceresc; nu este strigătul Domnului care-i cheamă pe ai Săi să-L întâlnească în aer, ci răcnetul Lui ca de leu împotriva vrăjmaşilor Săi de pe pământ. Locuinţa lui este în Sion, pe muntele Lui cel sfânt, astfel încât sfinţenia Ierusalimului nu mai este de batjocură, ci o realitate binecuvântată. Nu este încă ceasul când cerurile vor trece cu zgomot mare şi elementele se vor topi de căldură şi pământul cu tot ce este pe el va fi ars. Aceasta va fi la sfârşitul perioadei despre care este vorba aici, în care „Şi va fi aşa: în ziua aceea, munţii vor picura must şi dealurile vor face să curgă lapte şi toate pâraiele lui Iuda vor curge pline cu apă. Şi un izvor va ieşi din casa Domnului şi va uda Valea Sitimului. Egiptul va fi un pustiu şi Edomul va ajunge un pustiu părăsit, din cauza violenţei împotriva fiilor lui Iuda, pentru că le-au vărsat sângele nevinovat în ţara lor. Dar Iuda va rămâne pentru totdeauna şi Ierusalimul din generaţie în generaţie“. Este timpul pentru restaurarea tuturor lucrurilor potrivit cursului mărturiei profetice, dar nu este nicidecum ultimul ceas al acelei zile, când totul trebuie să fie nimicit prin judecata eternă şi când vor fi ceruri noi şi un pământ nou, nu în sensul de început ci în sensul deplin şi absolut al acestor cuvinte.
Confuzia pe care o fac oameni evlavioşi, capabili şi învăţaţi în această privinţă poate să le pară incredibilă celor care nu au cercetat cu atenţie şi cu cunoştinţe competente adevărul scripturii pentru ca după acesta să judece lucrurile. De exemplu, nu este corect că aceste imagini descriu plinătatea binecuvântărilor spirituale pe care Dumnezeu le dă în orice timp în şi prin biserică; nici nu este bine întemeiat să presupună că pe pământ (deoarece textul vorbeşte despre pământ) biserica are o asemenea binecuvântare pentru totdeauna, cu excepţia cazului când cineva vorbeşte despre persoane care au viaţa eternă; nici nu putem vorbi cu uşurătate despre vrăjmaşii bisericii că sunt nimiciţi pentru totdeauna, cu excepţia cazului când ne limităm gândurile la puterile întunericului (v. Efeseni 6 .12), ceea ce, cu siguranţă, nu constituie subiectul când aici se spune despre pustiirea Egiptului şi a Edomului.
Obiecţiunile contra interpretării profeţiei în sensul cel mai direct şi natural nu au atâta greutate încât să impună un sens mistic. Astfel, s-a spus că „promisiunea nu poate fi în legătură cu binecuvântări temporale, nici chiar ca semne ale favorii lui Dumnezeu. Deoarece el spune că « un izvor va ieşi din casa Domnului şi va uda Valea Sitimului». Dar valea Sitimului este de cealaltă parte a iordanului, dincolo de Marea Moartă, aşa că apele nu pot curge în mod natural într-acolo“. Dar acest raţionament are o greşeală deoarece domnia Domnului pe pământ (despre care Sf. Ioan spune că va dura o mie de ani) diferă esenţial de tot ce a fost în epocile anterioare, după cum diferă şi de starea eternă care urmează. Şi lumina mai deplină a Noului Testament arată clar că trăsătura distinctivă este că toate lucrurile din cer şi de pe pământ vor fi puse sub Hristos în calitate de Cap glorios al universului care se va bucura de binecuvântarea promisă, după care creaţia de pe pământ geme aşteptând-o cu dor. Atunci cei din cer vor fi într-o stare perfectă (inclusiv biserica glorificată), cei de pe pământ vor fi într-o stare binecuvântată, dar nu perfectă, dintre care Israelul convertit şi sădit din nou în ţara lor sub Mesia şi sub legământul cel nou va avea cea mai înaltă poziţie.
Astfel, este uşor să înţelegem că va fi timpul pentru înlăturarea efectelor blestemului şi pentru revărsarea de binecuvântări spirituale şi naturale. Ca mărturie pentru aceasta, din casa lui Yahve va ieşi acel izvor dătător de viaţă, ale cărui ape vor ajunge până şi în valea Sitim, dincolo de Marea Moartă. Aceasta înseamnă o putere în binecuvântare care depăşeşte ceea ce este normalul natural trecând chiar prin acea mare atât de jalnică. Ezechiel 47 dă detaliile şi stările deosebite care sunt exceptate de la vindecare, fapt care prezintă o importanţă deosebită deoarece neagă ideea că ar putea fi cerul sau eternitatea. Zaharia 14 .8 ne spun că, din apele vii care vor izvorî în acea zi de la Ierusalim, jumătate vor merge spre vest în Mediterana şi jumătate spre este în Marea sărată, neafectate de vicisitudinile anului. Fără-ndoială, împreună cu aceasta vor fi şi binecuvântări spirituale abundente, dar nu există nici un temei serios pentru a pune la îndoială acest fapt fizic şi consecinţele lui în acea zi atât de glorioasă pentru Yahve-Mesia. Trebuie să lăsăm loc în viitor pentru restaurarea divină a creaţiei, amintindu-ne de împăcarea cu Dumnezeu a tuturor lucrurilor ca şi a credincioşilor (v. Coloseni 1 .20-21) şi faptul că Hristos este cap peste toate lucrurile bisericii, care este trupul Său. Recunoaştem că viziunea din Ezechiel ţine de această viaţă, ca şi Apocalipsa 21 .24-26 şi 22.1-2. Dar în nici una din aceste scene nu avem legătură cu veacul rău de acum, ci cu cel bun care va veni.
Veţi înţelege că eu nu apăr vreun pseudo-literalism şi recunosc imaginile simbolice puternice care sunt folosite, de pildă că munţii vor picura must şi dealurile vor face să curgă lapte, dare este sigur că sensul este acela că Dumnezeu va face pământul să se manifeste spontan într-un mod supranatural, producând cele mai bune lucruri atât prin făpturile însufleţite cât şi prin creaţia neînsufleţită. Ziua de trudă şi durere va fi trecut, şi aceasta va fi prin harul omului al doilea, nu prin capacităţile omului dintâi, nici prin meritele lui. Numai Yahve va fi înălţat în acea zi. Dar nu este o descriere a binecuvântărilor noastre spirituale în locurile cereşti. Fără nici un dubiu este vorba despre Iuda şi Ierusalimul pământesc, dar îndurarea şi adevărul vor fi lucrat în popor şi puterea divină va fi lucrat în ţară şi în cetatea marelui Împărat. Binecuvântarea lor va fi pentru totdeauna, cât va fi pământul, da, iar cea a lui Iuda, în mod cert într-o formă nouă, va fi în toată eternitatea. „Şi îi voi curăţi de sângele de care nu i-am curăţit, pentru că Domnul locuieşte în Sion“. Nu este vorba despre biserică, nici cea militantă, nici cea triumfătoare, ci de restaurarea şi binecuvântarea poporului Său pământesc când El Îşi va împlini promisiunile pe dealul pe care El Şi l-a ales spre a fi al Său pentru totdeauna.
[1] N. a.) Diferenţa dintre cele două, παρουσία şi ἡμέρα Domnului este cheia pentru 2. Tesaloniceni 2 . Întregul capitol, ca să nu spun tot domeniul profeţiei, ajunge să fie o mare confuzie dacă nu este clar acest lucru. Ce putere sau chiar ce sens ar avea să-i roage pe fraţii lui creştini pentru prezenţa Domnului să nu fie clătinaţi de zvonurile despre ziua Lui dacă ziua Lui şi venirea Lui sunt acelaşi lucru? În schimb este de înţeles şi normal să-i roage pentru speranţa atât de încurajatoare a prezenţei Domnului, care se va ocupa cu strângerea laolaltă a sfinţilor pentru a-L întâlni pe El sus, ca ei să nu fie neliniştiţi de afirmaţia, în favoarea căreia ei pretindeau în mod fals a avea comunicări prin Duhul şi printr-o epistolă care se zicea a fi chiar a apostolului, că acea zi – adică ziua judecăţii celor vii de pe pământ – a şi venit. Un mijloc de a corecta eroarea este a le aminti de speranţa creştinului de a se alătura Domnului la venirea Lui pentru a-L urma când va veni din cer în ziua glorioasă a arătării Sale. Celălalt este a le face cunoscută o evoluţie grozavă a răului, apostazia şi omul păcatului care trebuie să se descopere înainte de acea zi.
[2] N. tr.) W. Kelly a plecat la Domnul la începutul lui 1906, deci cu vreo 40 de ani înainte ca problema independenţei Indiei să devină o chestiune politică importantă. Realizaţi cât de politic-incorectă era o asemenea declaraţie pe la 1870 şi cât de mulţi britanici au fost scandalizaţi. Printre cei scandalizaţi a fost şi C.H. Spurgeon.
[3] N. a.) Filozofia Germaniei este o chestiune importantă, care priveşte întreaga rasă umană. Doar strănepoţii noştri sunt cei care vor fi în măsură să decidă dacă suntem de lăudat sau de condamnat, în primul rând pentru că am elaborat această filozofie şi în al doilea rând pentru revoluţia noastră. Cred că ordinea pe care am ales-o este vrednică de un popor metodic. Capetele pe care filozofia le-a folosit pentru meditaţie ar fi putut fi retezate de revoluţie după bunul plac, iar filozofia nu ar fi putut folosi capetele astfel tratate de revoluţie. Cu toate acestea, iubiţii mei compatrioţi, nu vă neliniştiţi: revoluţia germană nu va fi nici mai veselă, nici mai blândă pentru că a fost precedată de Critica lui Kant, de Idealismul lui Fichte şi de Filozofia naturii. Aceste învăţături au dezvoltat forţe revoluţionare care abia aşteaptă momentul să explodeze şi să umple lumea de groază şi de admiraţie. Atunci se vor arăta kantienii care nu vor arăta mai mult respect în sfera faptelor decât în cea a ideilor şi, cu securea şu cu sabia, vor fi fără milă pe terenul Europei noastre pentru a extirpa ultimele rădăcini ale trecutului. Pe aceeaşi scenă vor veni fichtienii a căror voinţă fanatică nu poate fi înfrânată nici prin frică nici de interese pentru că ei trăiesc în spirit şi dispreţuiesc materia. Dar cei mai groaznici vor fi filozofii naturii când vor lua parte în mod activ la revoluţia germană şi se vor identifica în lucrarea de distrugere, pentru că dacă mâna kantianului loveşte hotărât deoarece inima lui este inaccesibilă pentru respectul tradiţional, dacă fichteanul dispreţuieşte orice pericol deoarece pericolele pentru el nu există în mod real, filozoful naturii ca fi groaznic când se va aşeza în relaţie cu puterile originare ale pământului, conjurând cu resursele ascunse ale tradiţiei, evocând toate forţele panteismului german antic şi trezind din nou acea ardoare pe care vechii germani o manifestau în bătălie – o ardoare care nu avea ca obiectiv nici distrugerea, nici victoria, ci doar pura plăcere de a lupta împotriva, pe care creştinismul a îmblânzit-o întrucâtva, dar pe care nu a putut-o înăbuşi complet, şi în curând crucea, talismanul care înfrânează, va fi ruptă şi veţi vedea dezlănţuită din nou ferocitatea nebună a berserkerilor, cea cântată de poeţii din nord. Vechile divinităţi războinice se vor ridica din mormintele lor fabuloase şi îşi vor şterge de pe pleoape praful veacurilor. Thor va agita din nou ciocanul gigantic şi va fi vai de catedrale! Se va desfăşura o dramă pe lângă care Revoluţia franceză va părea o idilă inocentă. Naţiunile se vor grupa în jurul Germaniei ca pe băncile unui amfiteatru şi mari şi grozave jocuri se vor desfăşura sub ochii lor.