Prima familie amintită în Biblie este cea a lui Adam şi Eva. Ei au avut un număr necunoscut de fii şi fiice, dintre care trei sunt numiţi cu numele: Cain, Abel şi Set.
La început, Dumnezeu a creat pământul şi l-a pregătit ca locuinţă pentru om. Ca încoronare a lucrării Sale, Dumnezeu l-a creat pe Adam din ţărâna pământului. Apoi i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi astfel omul a devenit un suflet viu. Dumnezeu l-a pus să locuiască în grădina Eden, pe care Adam trebuia să o lucreze şi să o păzească. Dumnezeu i-a dat stăpânire asupra a tot ce crease El şi Adam a dat nume animalelor. Astfel şi-a exprimat autoritatea sa (dată de Dumnezeu) asupra animalelor. A observat animalele în varietatea lor ca parte bărbătească şi parte femeiască, aşa cum le-a creat Dumnezeu. Atunci în el s-a trezit un sentiment de mare singurătate: pentru el însuşi nu găsea un ajutor potrivit.
Dar înainte ca Adam să descopere această nevoie, Domnul Dumnezeu a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur; îi voi face un ajutor potrivit.“ Dumnezeu Creatorul a pus această dorinţă în inima lui Adam şi El Însuşi a dorit să răspundă acestei dorinţe.
După ce a făcut ca Adam să cadă într-un somn adânc, Dumnezeu a luat una din coastele lui, a făcut din ea o femeie şi a adus-o la Adam. Ce încântare a simţit în sufletul său, când a primit această femeie din mâna lui Dumnezeu! Această bucurie s-a repetat de atunci de mii de ori în inimile a mii de perechi de oameni, când s-au ştiut conduşi de Dumnezeu unul spre altul în dragoste reciprocă.
Faptul că Dumnezeu a luat o coastă din Adam nu este lipsit de însemnătate. Talmudul iudaic remarcă aici: Dumnezeu nu a făcut-o pe femeie din capul lui Adam, ca ea să domnească peste el, dar nici din piciorul său, ca el să calce pe ea, ci dintr-o coastă din apropierea inimii sale, ca el să o iubească. Astfel, Adam şi Eva au devenit soţ şi soţie, împreună formând omul.
Aici este ascunsă o învăţătură adâncă profetică, pe care a descoperit-o mai târziu Pavel. „Soţilor, iubiţi-vă soţiile, după cum şi Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin spălarea cu apă, prin Cuvânt, ca să-Şi prezinte Lui Însuşi Adunarea glorioasă, neavând pată sau zbârcitură sau ceva de felul acestora, ci ca să fie sfântă şi fără cusur. Astfel sunt datori şi soţii să-şi iubească soţiile, ca pe propriile trupuri. Cine îşi iubeşte soţia se iubeşte pe sine însuşi. Pentru că nimeni nu şi-a urât vreodată propria sa carne, ci o hrăneşte şi o îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Adunarea: pentru că suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale. «De aceea va lăsa omul pe tată şi pe mamă şi se va lipi de soţia sa, şi cei doi vor fi un singur trup»“ (Efeseni 5:25-32 ).
În lumina acestor versete din Scriptură, înţelegem că fiecare căsnicie trebuie să fie o imagine a relaţiei dintre Hristos şi Adunare. Orice gând referitor la poligamie, infidelitate conjugală şi divorţ stă în contradicţie cu ordinea divină din creaţie. Vom reveni mai târziu la acest gând.
Prima pereche de oameni a trăit într-o armonie deplină. Ei nu cunoşteau sentimentul de ruşine şi nu se temeau de Dumnezeu, când simţeau prezenţa Sa în grădină. Nu se punea problema cine dintre cei doi avea conducerea. Raportul de autoritate a fost exprimat clar de Dumnezeu, când a apărut căderea în păcat. Până atunci, Adam a putut să-şi exercite activitatea de stăpânire împreună cu soţia sa. „Fiţi roditori şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l“ (Geneza 1:28 ). Şi misiunea de lucrare şi păzire a grădinii o puteau face împreună.
Orice loc al binecuvântării, pe care Dumnezeu îl dă oamenilor, stă întotdeauna în legătură cu responsabilitatea. Aşa a fost şi în cazul lui Adam şi Eva. Ei nu trebuiau numai să contribuie la dezvoltarea grădinii, ci şi să o păzească. Acest lucru se putea face numai pe calea ascultării de Dumnezeu, prin faptul că nu mâncau din pomul cunoştinţei binelui şi răului, pentru că altfel mureau. Ştim că diavolul a reuşit să o ispitească pe Eva şi să o conducă spre neascultare. Ea l-a atras şi pe soţul ei în cădere. Ei n-au păzit grădina. Ei n-au mai putut să o lucreze în continuare, pentru că au fost alungaţi de acolo. Au pierdut pentru totdeauna Paradisul. Prin neascultarea lor, au adus întreaga creaţie sub puterea şi stăpânirea diavolului, a păcatului şi a morţii.
Ce schimbări vaste a adus cu sine căderea în păcat pentru această pereche de oameni! Ele s-au extins apoi asupra întregii omeniri. În locul unei vieţi fericite în părtăşie cu Dumnezeu şi unii cu alţii, au apărut teama şi ruşinea. Când au fost conştienţi de faptul că sunt goi, şi-au făcut haine din frunze de smochin. Dumnezeu a înlocuit acestea cu piei de animale. Fără îndoială, aceasta indică spre împăcare: deja aici, Dumnezeu a dorit să arate în imaginea jertifirii unui animal nevinovat, că oamenii pot sta în faţa Lui numai pe baza morţii unui locţiitor.
În Paradis, munca era o binecuvântare fericită. Terenul din afara grădinii a adus în schimb spini şi mărăcini. Adam a trebuit să-l lucreze cu trudă şi să-şi mănânce pâinea în sudoarea feţei sale. Toţi cei care au participat la căderea în păcat, au fost traşi la răspundere de Dumnezeu. Fiecare şi-a primit sentinţa: diavolul, şarpele, Eva şi Adam.
Vedem că apare o mare schimbare în relaţia dintre primii oameni. 1. Timotei 2:13 şi 1. Corinteni 11:8,9 indică în acest context spre poziţia bărbatului şi a femeii, şi anume că lui Adam, conform ordinii divine în creaţie, îi revine primul loc, locul de cap, dar abia după căderea în păcat i s-a spus Evei: „Dorinţa ta va fi spre soţul tău şi el va stăpâni peste tine“ (Geneza 3:16 ). Înainte de căderea în păcat nu a existat acest raport între ei. Din fericire (să reţinem!), lui Adam nu i s-a dat porunca să stăpânească peste soţia sa; dar Evei i s-a dat clar de înţeles, că va ocupa un loc subordonat faţă de soţul ei.
Deseori se afirmă că acest raport de subordonare a fost înlăturat în timpul harului şi că nu mai are valabilitate. Bărbaţii şi femeile sunt pe aceeaşi poziţie în societate, chiar şi în familie şi în comunităţile creştine. Se citează cu plăcere textul din Galateni 3:28 : „nu este bărbat şi femeie“. Cine nu susţine acest gând al emancipării, este considerat că săvârşeşte discriminare şi probabil face cel mai grav păcat.
Dacă le prezinţi unor astfel de oameni care susţin asemenea lucruri ce spune Pavel în alte locuri din Noul Testament, primeşti un răspuns evaziv: acela este un punct de vedere al apostolului, poate bun şi acceptabil pentru timpul său, dar în timpul nostru aceste gânduri sunt învechite şi nu mai pot fi aplicate. Creştinii cu o gândire spirituală, care cunosc şi iubesc Biblia, ştiu însă că recomandările apostolului Pavel sunt poruncile Domnului (1. Corinteni 14:34-37 ). Ce spune Pavel despre poziţia femeii în familie? Citez din nou Efeseni 5:22-24 : „Soţiilor, supuneţi-vă soţilor voştri ca Domnului, pentru că soţul este cap al soţiei, după cum şi Hristos este Cap al Adunării. El este Mântuitor al trupului. Dar, după cum Adunarea este supusă lui Hristos, aşa şi soţiile soţilor lor, în toate.“ Aceste versete sunt „lectură“ pentru soţii, nu pentru soţi. Le sfătuiesc pe surorile care au probleme cu privire la această ascultare, să citească tot mereu aceste versete. Bărbaţii nu au nevoie să facă acest lucru. Ei sunt prea convinşi de acest adevăr. Ei cunosc îndemnul: „Soţiilor, supuneţi-vă soţilor voştri.“ Dar acesta nu-i dă soţului dreptul să citească acest verset astfel: Soţilor, ţineţi-le pe soţiile voastre în supunere. Ceea ce se spune soţilor stă scris în versetele mai sus citate. A-şi iubi soţia este cu totul altceva decât a stăpâni peste ea!
Am vizitat odată o familie, a cărei relaţie conjugală nu era prea ideală. Soţia era singură acasă. După un timp m-a copleşit cu plângerile ei despre soţ. Am lăsat-o un timp să vorbească. Apoi am făcut observaţia: „Probabil, aveţi un soţ neascultător de Cuvântul lui Dumnezeu.“ – „Poate că da“, a fost răspunsul ei. „Niciodată nu aud un cuvânt de dragoste sau de apreciere din partea lui.“ Am luat Biblia şi am deschis-o la 1 Petru capitolul 3 şi am citit: „Tot aşa, soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri, încât, chiar dacă unii sunt neascultători de Cuvânt, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea soţiilor, fiind martori la purtarea voastră curată, în temere“ (versetele 1, 2). Ea cunoştea foarte bine acest text. La întrebarea mea, dacă a urmat sfatul apostolului Petru, a dat un răspuns sincer negativ: „Trebuie să spun că deseori i-am reproşat soţului meu în cuvinte aspre comportamentul său nepotrivit.“ A recunoscut că probabil aceasta era cauza, pentru care nu putea exercita o influenţă bună asupra soţului ei.
În acea clipă, discuţia noastră a fost întreruptă, deoarece soţul venise acasă. A văzut Bibia deschisă şi faţa plânsă a soţiei şi a înţeles ce se petrecea acolo. El a recunoscut că relaţia lor nu era aşa cum trebuia să fie între soţ şi soţie. În continuare am citit versetul 7 din acest capitol: „Tot aşa, soţilor, locuiţi cu ele după cunoştinţă, ca şi cu un vas mai slab, feminin, dându-le onoare ca fiind şi împreună-moştenitoare ale harului vieţii, spre a nu împiedica rugăciunile voastre.“ Soţul s-a plâns: „Cum poţi să iubeşti o soţie care nu vrea să ştie de supunere, care este întotdeauna îndărătnică şi vrea să facă pe şeful?“ Iar soţia a reacţionat: „Cum poţi să fii supusă unui soţ care nu-ţi arată niciodată dragoste şi preţuire? Nimeni n-ar rezista!“
La sfârşit i-am sfătuit să schimbe între ei textele biblice. Ea trebuia să înveţe să pună la inimă ceea ce era scris pentru ea, iar el ceea ce era scris pentru el.
Oare nu este o problemă generală pentru creştini acest gând al „luării aminte la ceea ce scrie pentru alţii“? Deseori suntem atenţi să vedem ce se potriveşte altora şi să-i criticăm, decât să aplicăm Cuvântul la noi.
Versetele mai sus citate aruncă o lumină clară asupra relaţiei dintre soţ şi soţie în căsnicie şi în familie. Nici în Adunare, bărbatul şi femeia nu sunt pe acelaşi loc. Pavel i-a scris lui Timotei, pentru ca acesta să ştie cum să se comporte în Adunare, care este Casa lui Dumnezeu. Acolo scrie despre locul femeii: „Femeia să înveţe în linişte, în toată supunerea; dar nu-i permit unei femei să înveţe pe alţii, nici să exercite autoritate peste bărbat, ci să rămână în linişte“ (1. Timotei 2:11,12 ). Într-un alt loc, apostolul spune: „Femeile să tacă în adunări, pentru că nu le este permis să vorbească, ci să fie supuse, aşa cum spune şi legea“ (1. Corinteni 14:34 ). Ceea ce scrie Pavel este o poruncă a Domnului, Capul Adunării.
Odinioară nici nu se punea problema dacă o femeie poate exercita o funcţie bisericească. Locurile mai sus citate din Scriptură erau suficient de clare şi erau considerate decisive. Din nefericire, în prezent lucrurile s-au schimbat: în general, femeii i se permite acest lucru. S-a găsit o explicaţie mai bună a acestor texte biblice? Cu siguranţă, nu! Ele nu pot fi interpretate în două moduri, ci pur şi simplu s-a argumentat că aceste gânduri n-ar mai fi actuale, ar fi doar păreri ale apostolului Pavel, potrivite pentru timpul său. Cu aceste argumente, recomandările acestea sunt private de puterea lor şi sunt puse deoparte. Acest lucru s-a petrecut cu multe adevăruri biblice, dar nu ne vom ocupa aici de aceasta.
Cu privire la locul femeii în Adunare, aceste cuvinte ale Scripturii trebuie să fie suficiente pentru orice femeie, care doreşte să se supună autorităţii Scripturii. Domnul, ca şi Cap al Adunării, l-a chemat pe bărbat la slujba publică în Adunare. Există nenumărate indicaţii cum poate să-şi exercite slujba.
Faptul că femeia a fost chemată la alte lucrări, nu înseamnă că ocupă un loc inferior înaintea Domnului. Au fost femei care I-au slujit cu averile lor. După învierea Sa, Domnul S-a arătat mai întâi unor femei. El a dat unor femei misiunea să vestească ucenicilor marea noutate a învierii Sale. Alături de Pavel au luptat pentru Evanghelie de asemenea femei. Bărbatul şi femeia are fiecare locul său în familie şi în Adunarea lui Dumnezeu.
La începutul capitolului 4 din Geneza citim că Adam a cunoscut-o pe soţia sa Eva. Raportul sexual dintre bărbat şi femeie este o binecuvântare extraordinară de la Dumnezeu şi nu ceva păcătos sau inferior. Dumnezeu a dat acest drept şi această bucurie în legătură cu căsnicia. Acest lucru s-a văzut deja la instituirea căsniciei: „vor fi un singur trup“. Dumnezeu a dat animalelor instictul sexual ca mijloc de păstrare a speciei. Aceasta este intenţia lui Dumnezeu şi în cazul oamenilor. Dumnezeu a spus către Adam şi Eva: „Fiţi roditori şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul...“ (Geneza 1:28 ). Binecuvântarea cu copii în căsnicie este un izvor de mare bucurie. A da naştere la copii este şi astăzi o misiune.
Am putea spune că aceasta este singura poruncă, căreia oamenii i-au dat ascultare de bunăvoie. Aceasta este o urmare a instictului sexual înnăscut. Dar Dumnezeu i-a dăruit omului prin sexualitate mult mai mult decât animalului: dragostea controlată prin voinţă şi mintea. Acolo unde lipseşte acest control, omul coboară la nivelul trăirii instinctelor animale. Indicaţii clare referitoare la trăirea sexualităţii în căsnicie găsim în 1. Corinteni 7:3-5 . „Soţul să-i dea soţiei ce îi datorează şi, tot astfel, soţia, soţului. Soţia nu este stăpână pe trupul ei, ci soţul; de asemenea, nici soţul nu este stăpân pe trupul lui, ci soţia. Nu vă lipsiţi unul de altul decât, poate, prin înţelegere, pentru un timp, ca să vă dedicaţi rugăciunii; şi fiţi din nou împreună, ca să nu vă ispitească Satan, din cauza neînfrânării voastre.“
Am văzut deja că Dumnezeu a indicat bărbatului şi femeii un loc diferit în anumite domenii ale vieţii. Acest lucru îl găsim şi în epistolele apostolului Pavel. Aici, ambii parteneri sunt priviţi ca având aceeaşi valoare şi aceleaşi drepturi. Acest lucru este foarte important cu privire la sexualitate. Ambilor parteneri li se atrage atenţia că trebuie să se gândească şi să caute nu satisfacţia proprie, ci fericirea celuilalt. Nu trebuie să încerce să obţină cât mai mult din căsnicie pentru sine, ci fiecare trebuie să se gândească să dea cât mai mult. Acolo unde sunt aplicate aceste principii, cei doi se pot bucura mulţi ani de o căsnicie fericită, armonioasă, chiar şi în privinţa sexuală. Legătura dragostei este mai mult strânsă. Nerespectarea acestor principii face să apară o stâncă în mare, de care multe căsnicii au naufragiat. Relaţia se răceşte, cei doi se înstrăinează unul de altul şi apar urmări groaznice.
S-a considerat deseori că înăbuşirea sexualităţii şi renunţarea la căsătorie la credincioşi ar descoperi un grad mai înalt de spiritualitate, decât dacă ar fi căsătoriţi. Aceasta este o greşeală. Domnul Isus Însuşi a învăţat altfel şi a arătat aceasta şi prin faptul că a chemat ca apostoli ai Săi bărbaţi căsătoriţi (1. Corinteni 9:5 ). Numai renunţarea de bunăvoie la căsătorie pentru împărăţia lui Dumnezeu este încuviinţată de El. Există puţini din aceia cărora le este dăruit acest dar de har deosebit. Acelaşi gând l-a prezentat şi apostolul Pavel în epistola sa către corinteni. El s-a adresat aspru celor care interziceau căsătoria (1. Timotei 4:3 ).
Printre multele întrebări pe care le-au pus apostolului Pavel corintenii, multe dintre ele făceau referire la căsnicie. Dintr-un răspuns reiese clar că instictul sexual îşi are locul în limitele unei căsnicii. Ceea ce trece peste aceasta este numit „curvie“ şi condamnat ca păcat. Creştinii trebuie să ţină la această normă. În prezent, oamenii nu mai vor să ştie de această normă divină. Raporturile sexuale în afara căsniciei sunt aprobate, şi câteodată chiar propagate în public. Se afirmă că oamenii se pot dezvolta mai bine şi pot trăi mai fericiţi fără normele biblice. Acest gând nu este nou, este vechea minciună a şarpelui în Paradis. Dacă mănânci din acest fruct interzis, vei fi ca Dumnezeu şi vei cunoaşte ce este bine şi ce este rău. Diavolul nu a adăugat că omul nu va fi în stare cu această cunoştinţă să facă binele. Înlăturarea normelor divine nu l-a făcut mai fericit pe om şi nici nu-l va face.
Primul fiu al lui Adam şi al Evei a fost Cain. Apoi s-a născut Abel. Eva a recunoscut binecuvântarea lui Dumnezeu în această naştere. Şi astăzi, părinţii trebuie să vadă copiii lor ca un dar al Domnului şi de aceea să-i crească pentru Domnul. În această educaţie, părinţii au multă bucurie, dar deseori şi multă grijă şi durere. Această experienţă au făcut-o şi primii părinţi.
Filozoful Rousseau era de părere că copiii sunt o pagină nescrisă. Dacă educatorul ştie să respingă influenţele din exterior, ar putea să scrie pe această pagină ce doreşte el. Din relatarea despre prima familie învăţăm altceva. Influenţele din exterior n-au jucat niciun rol în educaţia acestor copii. La Cain, natura păcătoasă pe care a primit-o de la naştere, a avut rolul principal. Cain avea şi însuşiri religioase. El a fost primul care I-a adus o jertfă lui Dumnezeu. Faţă de fratele său, el nu a înţeles nimic despre modul în care un om păcătos se poate apropia de Dumnezeu. Şi Abel a adus o jertfă; dar cele două jertfe au fost diferite. La o citire superficială a Bibliei, am putea spune că motivul pentru aceasta au fost meseriile lor diferite. Cain, un ţăran, a adus Domnului o jertfă din roadele pământului. Abel, un păstor, a adus primele roade din oile sale. Pare să fie de la sine înţeles. Dacă tragem o asemenea concluzie, pierdem marea învăţătură despre împăcare care este cuprinsă în această întâmplare. În epistola către Evrei citim: „Prin credinţă, Abel I-a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain, prin care a primit mărturie că este drept, Dumnezeu mărturisind despre darurile lui; şi prin ea vorbeşte el încă, deşi a murit“ (Evrei 11:4 ).
Exista o mare deosebire între cei doi bărbaţi. Abel credea, iar pe această bază a credinţei a adus o jertfă „mai bună“, o jertfă de sânge. Prin aceasta a recunoscut vina sa înaintea lui Dumnezeu. El a crezut în Dumnezeu, care a primit această jertfă în locul său. Cain a arătat o slujbă încăpăţânată, la fel ca părinţii săi după căderea în păcat. Ei considerau că se pot îmbrăca cu frunze de smochin, aduse de un pământ blestemat. Pieile de animale, cu care i-a îmbrăcat Dumnezeu, i-a învăţat printr-o imagine că păcătosul poate sta în faţa lui Dumnezeu numai pe baza morţii unui locţiitor. Adam şi Eva au trebuit să înveţe această lecţie şi fără îndoială le-au spus-o şi copiilor lor, dar Cain nu a înţeles-o. De aceea citim că Dumnezeu nu a privit spre Cain şi darul său.
Adam şi Eva au putut să le istorisească copiilor lor despre lucrările lui Dumnezeu. Ei au putut da mai departe învăţăturile primite, dar ei n-au putut să-i întoarcă la Dumnezeu, nici să-i aducă la credinţă. Acest lucru îl poate face numai Dumnezeu, iar El face aceasta prin acţiunea Duhului Sfânt. Acelaşi lucru are valabilitate pentru părinţii acestui timp. Trebuie să fim conştienţi de responsabilitatea noastră mare ca părinţi, dar în acelaşi timp de neputinţa noastră. Aceasta ne conduce la rugăciune. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru copiii care se întorc la El şi vin la credinţă şi ne rugăm în continuare pentru copiii care se arată indiferenţi.
Când Cain a văzut că Dumnezeu a respins jertfa sa, s-a mâniat pe fratele său şi până la urmă l-a omorât. De ce? Ioan spune: „Pentru că lucrările lui erau rele, iar ale fratelui său, drepte“ (1. Ioan 3:12 ).
Totuşi, Dumnezeu l-a iubit şi pe Cain, aşa cum iubeşte pe toţi păcătoşii. Dumnezeu nu vrea pierzarea păcătosului, ci doreşte ca să se întoarcă la El şi să fie mântuit. De aceea l-a avertizat pe Cain înainte ca acesta să înfăptuiască această faptă groaznică. Când Dumnezeu a vestit apoi judecata, Cain a recunoscut gravitatea faptei sale rele. Oare a fost într-adevăr căinţă? Sau a vorbit sub impresia urmărilor groaznice ale faptei sale? Putem doar presupune. Înainte de a pleca în exil, Dumnezeu a pus un semn pe Cain, ca să nu fie omorât de cel care l-ar găsi. Şi în această judecată, pe care a trebuit să o rostească peste Cain, vedem din nou îndurarea lui Dumnezeu. Expresia „cineva, găsindu-l“ se referă la ceilalţi copii ai lui Adam şi Eva.
În locul lui Abel, Dumnezeu a dat un fiu, Set; despre el şi urmaşii săi citim în Geneza 5 . Acest capitol se încheie cu Noe. Cu el şi familia sa ne vom ocupa mai târziu. Despre seminţia lui Cain citim în capitolul 4. Pe această linie a apărut Lameh şi familia sa. Despre acesta vom afla în următorul capitol.