Versetul 1
„Eu sunt un trandafir din Saron, un crin din văi!“
Avem ochi pentru a admira aceste imagini? Găsim plăcere în a contempla bogata varietate? Am respirat parfumuri plăcute şi ne găsim în mijlocul celor mai frumoase flori. Adesea Dumnezeu Se serveşte de imagini pentru a ne face să înţelegem marile fapte pe care credinţa le adună.
Aici găsim trandafirul. Să-l observăm! Este o floare extraordinară; trandafirul alb este de un alb pur ca zăpada. «Eu sunt trandafirul», poate spune credinciosul; el ştie că a fost spălat în sângele Mielului lui Dumnezeu. Mai alb decât zăpada va apărea în curând cu Domnul său, purtând cununa de aur care este emblema dreptăţii divine a lui Dumnezeu. I-a plăcut să-i salveze pe cei răi; El Se glorifică făcând aceasta. Curând, îmbrăcaţi în dreptate şi încununaţi, vor fi arătaţi în ochii întregului univers împreună cu Împăratul gloriei! Va fi un glorios cortegiu. În acea zi, Dumnezeu va fi glorificat în ai Săi şi admirat în toţi cei care L-au crezut.
Crinul din văi este numit şi anemona roşie. „Priviţi cu atenţie crinii câmpului cum cresc: ei nutrudesc, nici nu torc; dar vă spun că nici chiar Solomon, în toată gloria lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia“ (Matei 6:28-29 ). În vale – locul de jos al pământului unde adesea se plânge şi se suferă – cei care ştiu să se încreadă în Dumnezeu pentru prezent şi pentru eternitate văd minuni şi sunt în ochii Săi ca un crin cu strălucite culori.
Versetul 2
„Ca un crin între spini, aşa este iubita mea între fete“.
Spinii au crescut pe pământ ca o consecinţă a păcatului; sunt simbolul păcatului omului şi a ceea ce el este în starea lui naturală. Aceasta este adevărat fie pentru cei buni (Mica 7:4 ), fie pentru cei răi: „Dar cei ai lui Belial vor fi cu toţii ca spinii de aruncat, pentru că nu pot fi luaţi cu mâna. Şi omul care se atinge de ei se înarmează cu fier şi cu mâner de suliţă; şi vor fi arşi de tot cu foc, la locul lor.“ (2. Samuel 23:6-7 ).
Dar, din acei spini, oamenii au făcut o cunună pe care au pus-o pe capul Împăratului gloriei, Preaiubitul acestei cântări. El Îi respectă pe ai Săi, pe cei care-L iubesc şi se încred în El, şi face comparaţie între ei şi ceilalţi. Ai Săi sunt ca un crin, în timp ce pe cei răi îi aşteaptă judecata unui foc mistuitor. Credincioşii Săi sunt iubiţi fără întrerupere.
Versetul 3
„Ca mărul între copacii pădurii, aşa este preaiubitul meu între fii; la umbra lui m-am desfătat şi m-am aşezat; şi rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele“.
Versetul 2 este răspunsul Lui pentru iubita Sa. În versetul 3, ea este cea care ia cuvântul şi se serveşte de o comparaţie pentru a spune ce este El pentru ea. În lumea care ne înconjoară nu este decât agitaţie; toţi sunt asemenea copacilor din pădure când bate vântul. Este o agitaţie nestăpânită şi fără rod, pe care nimic nu o poate domoli. În mijlocul unei astfel de stări, ea L-a găsit pe Acela care este ca MĂRUL; în El are totul: adăpost, odihnă şi fruct delicios.
„La umbra lui m-am desfătat şi m-am aşezat; şi rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele“.
Aproape de El suntem la adăpost de razele arzătoare ale unui soare care usucă tot în această lume (Psalmul 121:6 ). El „va fi ca un loc de ascuns împotriva vântului şi ca un loc de adăpost împotriva furtunii, ca pâraiele de apă într-un loc uscat, ca umbra unei stânci mari pe un pământ însetat“ (Isaia 32:2 ). Nu numai că umbra Lui ne protejează, dar la picioarele Sale găsim o odihnă pe care nimic n-o poate tulbura. Maria din Betania stătea la picioarele Domnului (Luca 10:38-42 ). S-o imităm, alegând „partea cea bună“!
Versetul 4
„El m-a adus în casa vinului, şi dragostea este steagul lui peste mine“.
Casa vinului este un loc unde se află din belşug ceea ce omul caută în zadar: bucuria. Cunoaştem această casă? Am spus Domnului ca ucenicii: „Unde locuieşti?“ (Ioan 1:38-39 ) şi am locuit la El? În comuniune cu El este pace şi bucurie. El ne face să gustăm deliciile Persoanei Sale: „un ospăţ cu vinuri vechi, … bine limpezite“ (Isaia 25:6 ), cu mâncăruri spirituale necunoscute de lume, dar reale pentru credinţă. Ce nu face Domnul în favoarea celor pentru care Şi-a jertfit viaţa Sa? Chiar în ziua învierii, El a venit printre ucenicii adunaţi şi S-a prezentat în mijlocul lor şi ei s-au bucurat când L-au văzut. Această bucurie, mai mare decât tot ce poate oferi lumea, este acum partea celor care cunosc frumuseţea de a fi adunaţi în jurul Lui şi merg să caute prezenţa Lui. Ei se bucură de toată binecuvântarea care se găseşte în acea „casă“ necunoscută de lume, „casa vinului“.
„... şi dragostea este steagul lui peste mine“.
Steagul este un semn de chemare, în jurul căruia se adună oştirile (cap. 6:10). Dar oştirile Împăratului păcii – Domnul Hristos, divinul Solomon – nu se adună pentru război, ci pentru a se bucura de dragostea Sa, pentru a proclama gloriile Sale şi pentru a I se închina. Este dragostea Împăratului care vrea să aibă împrejurul Său tot poporul şi este dragostea poporului care-şi iubeşte Împăratul. Peste această casă flutură un stindard pe care scrie un singur cuvânt: DRAGOSTE; un cuvânt care numeşte tot ce este El şi tot ce va umple veşnicia, când, fără piedici, toţi sfinţii Săi vor putea să se bucure de această dragoste inexprimabilă.
Acelaşi steag va flutura în curând pe zidurile Ierusalimului. Atunci se va vedea că dragostea Domnului Hristos nu s-a schimbat, nici după două mii de ani.
Versetul 5
„Întăriţi-mă cu turte de struguri, învioraţi-mă cu mere pentru că sunt bolnavă de dragoste“.
Turta de struguri este o imagine a bucuriei pe care o găseşte răscumpăratul în Domnul Hristos, în perfecta Sa umanitate. Omul durerii a parcurs înaintea noastră drumul suferinţei, fără să obosească şi fără să Se oprească. Cunoscând perfect ceea ce întâlnim în această viaţă, El ţine cu ai Săi, îi încurajează, îi mângâie, îi înviorează. Când suferim, avem nevoie mai mult ca niciodată să ne hrănim cu El şi cu fructele delicioase care provin din El, „mărul“ la umbra căruia putem sta.
„... pentru că sunt bolnavă de dragoste“.
„Boala“ dureroasă a dragostei este bine cunoscută de cei care-L iubesc pe Domnul. De ce un profet ca Ieremia a suferit atât? De ce a vărsat atâtea lacrimi? Pentru că-L iubea pe Domnul şi ar fi vrut să vadă binele poporului său. A constata ruina în care cădeau din pricina păcatelor lor şi a răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu era pentru Ieremia o suferinţă continuă. El dorea ca ochii lui să fie o fântână de lacrimi (Ieremia 9:1 ) pentru a plânge «ruina care aştepta pe fiica poporului său». Dar poporul nu asculta de avertismentele lui Dumnezeu.
Şi apostolul Pavel a cunoscut suferinţele pentru Domnul Hristos şi pentru Adunare. După lunga enumerare a cauzelor necazurilor sale (2. Corinteni 11:23-27 ), adaugă: „pe lângă cele de afară este ceea ce mă apasă zilnic, preocuparea pentru toate adunările“ (2. Corinteni 11:28 ). Ce durere era pentru el, văzând mulţimea corintenilor şi ruina produsă de vrăjmaşul în acele adunări pe care el le iubea, aşa cum o mamă îşi iubeşte copilul! Să înţelegem bine că slujitorii Domnului trebuie să fie întăriţi în mod cu totul deosebit, pentru a nu cădea; le este necesară o hrană potrivit stării lor. Cunoaştem noi această „boală a dragostei“? Suntem „constrânşi“ de dragostea Domnului Hristos? (2. Corinteni 5:14 ). O cunoaştem noi ca fiind Acela care ne înviorează sufletele chiar şi în cele mai grele necazuri?
Versetul 6
„Stânga lui este sub capul meu şi dreapta lui mă îmbrăţişează“.
Mâna Sa dreaptă ne vorbeşte de puterea Sa, iar stânga Sa, de dragostea Sa. Dacă suntem obosiţi în urma luptelor şi a durerilor, ce privilegiu este să ne rezemăm capul pe mâna Sa stângă! Cu dreapta Sa, mâna puternică prin care susţine lumile, El îl cuprinde pe sărmanul Său slujitor. Ce preţioase sunt mâinile Sale pentru oile Sale obosite şi pentru mieii slabi ai turmei!
Versetul 7
„Vă jur, fiice ale Ierusalimului, pe gazelele sau pe căprioarele câmpului, nu stârniţi, nici nu treziţi dragostea, până nu va voi ea“.
Pentru prima dată în această carte este menţionat Ierusalimul, oraşul Marelui Împărat. În acel oraş, Domnul Isus, Mesia, a suferit şi a murit pentru mântuirea poporului Său. El are privirea asupra acestui oraş, zidurile lui stau necurmat înaintea ochilor Săi. Acolo Îşi va stabili în curând tronul gloriei Sale (Psalmul 122 şi 125).
„... pe gazelele sau pe căprioarele câmpului, nu stârniţi, nici nu treziţi dragostea, până nu va voi ea“.
Până la întoarcerea Sa, Împăratul vrea ca nimic să nu-i împiedice pe ai Săi de a se bucura de odihna sigură de lângă El, nici chiar pasul uşor şi imperceptibil al gazelei sau al căprioarei. Sub mâna Sa protectoare, nimic nu trebuie să-i tulbure. El veghează cu afecţiune şi grijă pentru odihna miresei Sale. Observăm că aceste cuvinte sunt ca un refren în această carte. În locul în care El Şi-a stabilit Numele, nimic din pacea desăvârşită nu trebuie să le lipsească alor Săi.
Versetul 8
„Glasul preaiubitului meu! Iată, El vine sărind pe munţi, săltând pe dealuri!“
Este exclamaţia femeii iubite la auzirea glasului foarte cunoscut al Aceluia pe care ea Îl aşteaptă de mult timp. Dragostea ei nu doarme şi la sunetul glasului Său îi arde inima. În sfârşit, iată-L!
Aceasta ne îndeamnă să ne gândim la momentul apropiat în care „Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos; apoi noi cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi în nori împreună cu ei, pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh: şi astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul“ (1. Tesaloniceni 4:16-17 ). Fericită speranţă!
Dragostea Sa Îl face să alerge aşa. Îşi iubeşte iubita şi nici nu poate să-Şi uite promisiunea Sa sau să întârzie în a o împlini. Dacă noi aşteptăm, să fim siguri că El aşteaptă mai mult decât noi. „Eu vin curând!“ (Apocalipsa 22:20 ). Este o comuniune deplină în aşteptare, între Cel care vine şi cei care-L aşteaptă.
Versetul 9
„Preaiubitul meu este ca o gazelă sau ca un pui de cerb. Iată, El stă în spatele zidului nostru, priveşte prin ferestre, arătându-se printre zăbrele“.
În drumul Său rapid, este asemănat cu o căprioară; aşa aleargă picioarele Sale, că abia ating pământul; este asemănat cu cerbul iute în drumul său pe locurile înalte (Habacuc 3:19 ).
Pentru o siguranţă mai mare, la fereastră au fost puse zăbrele, pentru ca, atunci când cei credincioşi privesc spre lume, să nu fie expuşi unui păcat. „La fereastra casei mele am privit printre zăbrelele mele“ (Proverbe 7:6 ).
O mărturisire creştină publică, cât de frumoasă ar fi, nu este suficientă; este necesară o stare interioară care să-i corespundă. Domnul Isus nu a cerut Tatălui să-i ia pe ai Săi din lume, ci să-i păzească de cel rău (Ioan 17:15 ). Noi nu putem fi niciodată prea atenţi; zidurile şi zăbrelele ne învaţă lecţii importante. Sunt cei care se găsesc după zidul spre care Domnul priveşte şi vine să-i caute; separându-i de răul care-i înconjoară, ei şi-au arătat dragostea pentru El. Ei n-ar putea tolera ceea ce este nepotrivit cu gloria Lui.
Versetul 10
„Preaiubitul meu a vorbit şi mi-a zis: «Ridică-te, iubita mea, frumoasa mea, şi vino!»“
Cât de preţioase învăţături în acest scurt verset! Cu ce dragoste ne iubeşte El! Singur pe crucea Calvarului ne-a arătat măsura dragostei Lui! Domnul Hristos vede în preaiubiţii Lui o frumuseţe care-L răpeşte. El Se aseamănă cu acel om care căuta perle frumoase şi care, găsind o perlă de mare preţ, se duce, vinde tot ce are şi o cumpără. Frumuseţea unei astfel de perle L-a îndemnat să Se dezbrace de tot ce avea pentru a o avea. Numai El este în stare să-i aprecieze valoarea şi frumuseţea. „Ridică-te … şi vino!“ sunt cuvinte care au un ecou în inima tuturor celor care-L iubesc.
Versetul 11
„Pentru că, iată, iarna a trecut, ploaia a încetat, s-a dus“.
Timpul absenţei Preaiubitului este comparat cu o iarnă lungă, timp de suferinţă, de lacrimi, de dificultăţi. La venirea Sa, iarna se termină pentru totdeauna şi cedează locul eternei primăveri, dimineţii fără nori (2. Samuel 23:4 ).
Versetul 12
„Florile se arată pe pământ, timpul cântării a venit şi glasul turturicii se aude în ţara noastră“.
Va fi o schimbare nemaiauzită pentru această creaţie, care până acum este în chin şi geme. Ea va fi atunci eliberată din robia stricăciunii, a corupţiei, şi se va bucura de libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu (Romani 8:20-21 ). Gurile se vor deschide în orice loc pentru a-I da glorie Domnului. Câte suferinţe dăinuie astăzi în această sărmană omenire! Rar se aude un cântec de laudă care se ridică spre cer. Pavel şi Sila făceau să se audă cântarea din adâncul temniţei, dar era cu totul neobişnuit (Fapte 16:25 ). Prizonierii îi ascultau; nu auziseră niciodată aşa ceva. În prima zi a săptămânii, mântuiţii Domnului se adună ici şi acolo să-I cânte laudele Sale. Primele note din acel cântec care va răsuna peste tot sunt preludiul unui concert în eternitate.
Diferite specii de animale erau oferite ca jertfă sub vechiul legământ: tauri, oi, miei şi turturele. Aceste victime ne fac să cunoaştem diferite aspecte ale excelenţei Domnului Hristos, jertfa sfântă care a luat păcatul dinaintea lui Dumnezeu, Mielul, Victima nevinovată. El a fost jertfa consacrată în întregime lui Dumnezeu pe crucea Calvarului.
Turturica vorbeşte de caracterele cereşti ale Aceluia care S-a oferit ca jertfă. Pentru eternitate se va povesti că Împăratul iubit este Cel care a venit din cer şi S-a dat ca jertfă pentru a-Şi răscumpăra poporul. Pretutindeni în ţară se va povesti „că El a făcut aceasta“ (Psalmul 22:31 ).
Versetul 13
„Smochinul îşi înmiresmează smochinele de iarnă şi viţele în floare răspândesc miros. Ridică-te, iubita mea, frumoasa mea, şi vino!“
Încercarea pe care au avut-o cei credincioşi în timpul lungii perioade a absenţei Preaiubitului nu a fost fără rod. Iat-o reprezentată de roadele smochinului care împarfumează primăvara şi care sunt spre gloria Domnului. Astfel de fructe au fost aduse în timpul în care, precum iarna, totul este mort şi sterp.
Ce facem pentru Domnul nostru în timpul absenţei Lui? Vede El fructe care se pregătesc pentru a le coace soarele primăvăratic şi care vor fi arătate în acea zi măreaţă? Nu acum cei credincioşi trebuie să aştepte răsplata a ceea ce fac din dragoste pentru Domnul lor. Trebuie să fim astăzi dintre aceia care sunt plini de roadele neprihănirii şi care aduc, prin Domnul Isus Hristos, glorie şi laudă lui Dumnezeu (Filipeni 1:11 ).
„Viţele în floare răspândesc miros“.
În Scriptură, via ne vorbeşte de bucurie şi de comuniune. În dimineaţa primăverii eterne vor fi din plin bucurie şi binecuvântare. Timp de bucurie, fericire fără nori aduse de prezenţa Domnului!
„Ridică-te, iubita mea, frumoasa mea, şi vino“.
Sunt expresii pe care inima niciodată nu oboseşte nici să le spună, nici să le asculte. „Din prisosul inimii vorbeşte gura“ (Matei 12:34b ).
Am auzit deja această invitaţie în versetul 10: „Vino!“ El este gata s-o ia la Sine pe aceea care este subiectul întregii Lui iubiri. Ne gândim bucuroşi la fericirea noastră când vom merge să-L întâlnim. Dar credem că atunci când va vedea „rodul muncii sufletului Său“, dragostea Sa va fi săturată pe deplin (Isaia 53:11 ). El va prezenta pentru Sine pe aceea pentru care S-a dat, pe care a hrănit-o şi a iubit-o cu duioşie atâta vreme.
Versetul 14
„Porumbiţa mea din crăpăturile stâncii, din ascunzişul prăpăstiilor, lasă-mă să-ţi văd chipul, lasă- mă să-ţi aud glasul! Pentru că glasul tău este dulce şi chipul tău este plăcut“.
Stânca este crăpată, pentru că a fost lovită. Porumbiţa a văzut tot timpul că era o străină pe pământ. Cât era de nefericită! Dar vedeţi cum se ţine ascunsă în crăpăturile stâncii, Stânca veacurilor, lovită pentru păcatele noastre (Isaia 26:4 ); numai acolo se simte în siguranţă şi la adăpost. Acum ea este gata să-şi deschidă aripile şi să zboare, întâlnindu-L pe Cel pe care-L iubeşte. El a spus: „Vino!“; nimic n-o reţine. Ce bucurie negrăită! „Porumbiţo!“ (sau: „Porumbiţa mea“); ea este a Sa şi este timpul de a o lua pentru totdeauna la El.
„Lasă-mă să-ţi văd chipul, lasă-mă să-ţi aud glasul! Pentru că glasul tău este dulce şi chipul tău este plăcut“.
Limbile omeneşti nu au cuvinte să exprime sentimentele, atât ale Lui, cât şi ale ei, când se vor întâlni. Adunarea Îl va vedea pe nori, strălucitorul Luceafăr care a răsărit în inima ei, preludiul zilei care este aproape.
Când Împăratul va apărea, ca Soarele dreptăţii care va aduce „vindecarea“ (Maleahi 4:2 ) în razele Sale, cei credincioşi Îl vor vedea; picioarele Sale se vor odihni pe muntele Sionului şi va fi întâmpinat de poporul Său pământesc.
Un glas răsunător va veni din cer, ca glasul unui tunet puternic, ca sunetul multor harfe, şi vor cânta o cântare nouă, cântare pe care deja sfinţii care sunt în cer o cântă (Apocalipsa 5:9 ) şi pe care o vor putea învăţa numai cei care sunt cu Mielul pe muntele Sionului.
Astfel, cerul şi pământul vor fi uniţi de aceeaşi cântare, de acelaşi subiect de laudă. Atunci se va împlini Psalmul 148 : „Lăudaţi pe Domnul din ceruri ... Lăudaţi pe Domnul de pe pământ“. Niciodată înainte de atunci, creaţia nu va fi auzit un asemenea concert. Voi, care ca şi porumbiţa Îl aşteptaţi pe Cel care vine din cer, bucuraţi-vă!
Versetul 15
„Prindeţi-ne vulpile, vulpile cele mici, care strică viile; pentru că viile noastre sunt în floare“.
În acea fericită zi, tot ceea ce astăzi poate întrerupe comuniunea celor răscumpăraţi va fi pentru totdeauna distrus. În timpul nopţii aşteptării, numeroşi vrăjmaşi îi ispitesc pe cei care aşteaptă ziua, ca leul care încearcă să-i înghită (1. Petru 5:8 ).
Dar alţi vrăjmaşi, în aparenţă mai puţin periculoşi, dar mai vicleni, alunecă în umbră şi reuşesc să-şi împlinească lucrarea lor nefastă, lipsindu-i pe cei credincioşi de comuniune prin lucruri de nimic, prin activităţi neimportante, care nu se pot asocia cu Numele celui Sfânt şi Adevărat. Ferice de noi dacă veghem!
Când Domnul va fi cu ai Săi, toate pericolele vor înceta: leul, legat şi închis în adânc, nu va mai rage şi toate vulpile mici vor fi prinse. Nimic nu va mai putea tulbura dulcile relaţii între cei răscumpăraţi şi Domnul lor.
Versetul 16
„Preaiubitul meu este al meu şi eu sunt a lui. El îşi paşte turma printre crini“.
Domnul Hristos este subiectul dragostei iubitei Sale. Ea cunoaşte preţul care-l are pentru El, ea este a Lui. În ce măsură ştim noi să-L apreciem? El Îşi găseşte bucuria în ai Săi, am spune chiar până la hrana Sa, pentru că El Îşi paşte turma între crini.
„Crinii“ sunt cei care în această lume săracă se încred deplin în Domnul Hristos, care depind de El; ei sunt în ochii Lui mai frumoşi decât un Solomon îmbrăcat în hainele sale imperiale şi aşezat pe tronul său; ei sunt mai preţioşi pentru El decât cei mai înţelepţi dintre oameni.
El stă între ei până în ziua în care va apărea. Atunci umbrele vor fugi dinaintea splendorii Sale.
Versetul 17
„Până la răcoarea zilei şi până fug umbrele, întoarce-te, preaiubitul meu, fii ca o gazelă sau ca un pui de cerb pe munţii Beter!“
Preaiubitul vine alergând cu iuţeală ca o căprioară căreia picioarele par că nu-i ating pământul şi ca puiul de cerb care se aruncă de pe stâncă. Surpările munţilor din Beter nu pot să-L oprească în alergarea Sa triumfală. Faţa Sa este întoarsă înspre iubiţii Săi; El este gata să vină şi să-i ia cu El, ca să fie în mijlocul lor pentru totdeauna. Aceasta este pentru Adunarea de astăzi şi pentru credincioşii poporului Său pământesc (Israel). Cel care dă mărturia acestor lucruri spune: „«Da, Eu vin curând!» Amin! Vino, Doamne Isuse!“ Este strigătul arzător al celor care-L iubesc.