Versetul 1
„Cântarea Cântărilor, care este a lui Solomon“.
Poate un cititor se întreabă de ce acest titlu, Cântarea Cântărilor? Am amintit că Solomon a compus o mie cinci cântări, separat Psalmul 127 (acesta singur a ajuns până la noi); el singur trebuia să constituie o carte în canonul inspirat. Considerat din acest punct de vedere, el are un loc aparte. Dar greutatea acestui titlu nu se limitează aici. În Scripturi, o cântare celebra o eliberare. Acum, acest cântec celebrează mântuirea deplină şi pe Cel care este „mântuirea“, Domnul Isus Hristos, singurul care ne poate face pe deplin fericiţi şi care va fi fericirea noastră când orice lucru se va sfârşi. A fi ocupaţi cu El este adevărata eliberare a celor răscumpăraţi.
În această carte nu se vorbeşte despre păcat, despre iertare, despre îndreptăţire: sunt lucruri deja rezolvate. Aici este inima care se bucură de Cel pe care-L iubeşte. „Cine este cel care învinge lumea, dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?” (1. Ioan 5:5 ).
Cine este stăpânit prin credinţă de El, îşi are gândurile şi afecţiunea nu pe pământ, ci în cer. Ce poate oferi lumea şi atracţiile ei unuia care se bucură deja de aici, de jos, de Cel care constituie bucuria cerului? Aceasta este eliberarea deplină, adevărata cântare a cântărilor.
Versetele 2-4 sunt ca o introducere a cărţii şi găsim subiectul care va fi tratat, dragostea în manifestările sale, din momentul sărutului care aduce pace până în ziua în care sufletul se va bucura în plinătatea sa în locuinţa Domnului său.
Versetul 2
„Să mă sărute cu sărutările gurii lui! Pentru că iubirea ta este mai bună decât vinul“.
Avem aici prima manifestare a dragostei lui Dumnezeu, sărutul împăcării care aduce pace unei inimi tulburate. Cine nu cunoaşte dulceaţa sărutului împăcării nu cunoaşte nimic din dragostea lui Dumnezeu, nici din desfătările casei Sale: este străin de bucuriile cerului.
Sărutul este primul lucru pe care fiul risipitor l-a primit de la tatăl său când s-a aflat în braţele sale. Tot trecutul său este uitat; acel sărut i-a dat o siguranţă statornică. Acum cunoştea dragostea tatălui său. Cine ar putea descrie ce a simţit când a primit acest sărut al dragostei?
Să lăsăm ca Dumnezeu Însuşi să ne spună: „Dar, pe când era el încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă şi a alergat şi a căzut pe gâtul lui şi l-a sărutat mult“ (Luca 15:20 ). Cel care primea o asemenea mântuire a iubirii era un fiu nedemn, care risipise tot, un nenorocit îmbrăcat în zdrenţe. Cu puţin mai înainte păştea porcii; acum se află în braţele tatălui său.
Şi fraţii lui Iosif au cunoscut ceva din această bucurie inexprimabilă când el le-a spus: „Eu sunt Iosif“; s-a aruncat pe gâtul lor şi le-a dat la toţi un sărut de iertare şi în acea zi multe lacrimi au curs pe feţele lor.
Cu ce notă armonioasă se deschide deci Cântarea Cântărilor! Sărutul dragostei divine este mai dulce decât toate bucuriile pe care lumea le poate oferi şi care sunt reprezentate de vin.
Versetul 3
„Miresmele tale au un miros plăcut. Numele tău este o mireasmă vărsată; de aceea te iubesc fecioarele“.
Una este a cunoaşte dragostea Preaiubitului şi alta este a-L cunoaşte pe El, deplina manifestare a iubirii! Duhul Sfânt, divinul Mângâietor trimis de Domnul, are menirea de a-L face cunoscut. Această carte, de la început şi până la sfârşit, ne spune cât este El de sublim. În cortul care a fost ridicat de Moise în pustiu şi care era imaginea lucrurilor care sunt în cer (Evrei 9:23 ), parfumul aromelor arse pe altarul de aur se ridica în continuu în prezenţa lui Dumnezeu. Acest parfum, compus „după arta celui care face mir“ (Exod 30:25 ) din parfumuri suave, amintea de parfumul incomparabil al Numelui Isus.
Apostolul Pavel cunoştea excelenţa acestuia când spunea: „Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care întotdeauna ne conduce la victorie în Hristos şi descoperă prin noi în orice loc parfumul cunoştinţei Lui. Pentru că noi suntem o mireasmă a lui Hristos către Dumnezeu, printre cei mântuiţi şi printre cei care pier: unora, un parfum de moarte pentru moarte; iar altora, un parfum de viaţă pentru viaţă“ (2. Corinteni 2:14-16 ). Pentru cei care-L iubesc pe Domnul Isus, care au în El viaţa eternă, numele Isus care a fost răspândit în lume prin Evanghelie este o mireasmă de viaţă, un parfum suav, parfumul care umple sanctuarul ceresc. Spuneţi de Domnul Isus celor care-L cunosc şi bucuria îi va invada. Nu este oare din cauză că El va fi bucuria lor pentru eternitate?
„De aceea te iubesc fecioarele“.
Trebuie să învăţăm să ne familiarizăm cu imaginile pe care Duhul Sfânt le foloseşte în Scripturi, altfel există pericolul de a ne descuraja sau de a cădea în greşeală. Comparând aceste imagini cu alte pasaje înţelegem mai bine ce vrea Dumnezeu să ne înveţe: „Gloria lui Dumnezeu este să ascundă un lucru, dar gloria împăraţilor este să cerceteze un lucru“ (Proverbe 25:2 ). Pentru care motiv rămăşiţa credincioasă a lui Israel este prezentată ca nişte fecioare? Pentru că încă nu a venit momentul în care vor fi manifestaţi în glorie cu Împăratul şi recunoscuţi de toţi ca mireasă pământească.
Aşa este Adunarea, mireasa cerească. Pavel le spunea corintenilor: „V-am logodit cu un singur bărbat, ca să vă înfăţişez ca pe o fecioară curată lui Hristos“ (2. Corinteni 11:2 ). Dar în Apocalipsa, unde Îl vedem pe Domnul Hristos că vine în Împărăţia Sa, nu mai avem aceleaşi imagini; este spus că „soţia Lui s-a pregătit. Şi i s-a dat să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor“ (Apocalipsa 19:7-8 ). Nu mai este vorba de relaţii secrete şi intime între sufletul credincios şi Domnul lui, ci de o manifestare glorioasă şi publică a ceea ce Hristos este pentru ai Săi şi de ceea ce ei sunt pentru El.
Versetul 4
„Trage-mă! Să alergăm după tine! – Împăratul m-a dus în camerele sale. – Ne vom veseli şi ne vom bucura de tine. Ne vom aminti de iubirea ta mai mult decât de vin; pe drept te iubesc ele“.
Am văzut din sărutul Preaiubitului, care aduce pacea, parfumul Numelui Său care bucură inima. Spre El aleargă credinciosul. Nu a spus El fiecăruia dintre ei: „Urmează-Mă“? El este Cel care leagă cu legăturile dragostei.
Apostolul Pavel, uitând lucrurile care-i stăteau înapoi, înainta spre cele care-i stăteau înainte. Alerga drept spre ţinta care este Hristos în glorie! Când era pe drumul Damascului, această glorie a lui Dumnezeu a strălucit în jurul lui şi, din acea zi memorabilă, unul singur a fost obiectivul său şi spre acesta şi-a îndreptat toate eforturile sale: Hristos glorificat!
Când un credincios aleargă astfel, trage în mod inevitabil după sine pe tovarăşii lui; nu este spus: «Trage-mă, şi eu voi alerga după tine», ci «trage-mă, şi noi vom alerga după tine». Cine aleargă îi stimulează pe cei care îl înconjoară şi toţi împreună tind spre acelaşi ţel: Persoana iubită.
„Împăratul m-a dus în camerele sale“.
Când alergăm, în mod necesar avansăm spre un punct prevăzut. Pentru credincios este un loc glorios: „Împăratul m-a dus în camerele sale“. Nu este vorba încă de „casa Tatălui“ din Ioan 14 şi care putea fi descoperită numai de Fiul.
Isaac a introdus-o pe Rebeca în cortul mamei sale, Sara. Împăratul o va introduce pe mireasa pământească în camerele palatului. Fiul va introduce familia lui Dumnezeu în casa Tatălui. Ce bucurie pentru cei credincioşi din poporul Său, când Dumnezeu îi va conduce în palatul Său, unde orice lucru strigă: „Glorie“ (Psalmul 29:9 )! Atunci „Îl vor vedea pe Împărat în frumuseţea Lui“, cum se spune în Isaia 33:17 .
Dar înainte de aceste lucruri, Adunarea va fi condusă în locaşurile cereşti. El Însuşi a spus: „Tată, doresc ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu, ca să privească gloria Mea pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru că M-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii“ (Ioan 17:24 ). Şi aceasta poate avea loc dintr-o clipă în alta, „pentru că Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos; apoi noi cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi în nori împreună cu ei, pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh: şi astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul“ (1. Tesaloniceni 4:16-17 ).
Această speranţă are puterea să încarce dragostea alor Săi şi să trezească o teamă profundă în cei care sunt fără speranţă şi care vor fi lăsaţi înapoia „uşii închise“ şi care vor striga: „Doamne, Doamne, deschide-ne!“ (Matei 25:11 ), dar va fi prea târziu.
„Ne vom veseli şi ne vom bucura de tine“.
Cine va fi fericirea noastră eternă când vom ajunge la ţintă? Va fi Cel care a constituit fericirea noastră aici, pe pământ, care ne-a bucurat inimile în timpul drumului; El şi nimeni altul: „Ne vom veseli şi ne vom bucura de tine“.
Psalmistul a înţeles bine când spunea: „Pe cine am eu în ceruri? Şi n-am avut plăcere pe pământ decât în Tine“ (Psalmul 73:25 ).
„Ne vom aminti de iubirea ta mai mult decât de vin“.
Când Împăratul atât de iubit îi va aduna la Sine pe cei credincioşi ai lui Israel, aceştia se vor bucura cu El de toată gloria Sa, de frumuseţea Sa şi de dragostea Sa, dragostea Celui care va avea înaintea ochilor o mărturie vădită: „Ce sunt rănile acestea în mâinile tale?“ (Zaharia 13:6 ). Ei îşi vor aminti astfel de imensa dragoste care L-a împins să Se jertfească lângă Ierusalim, oraşul Marelui Împărat.
Noi vom face la fel: în cer şi pentru eternitate ne vom aminti de acea dragoste mare care a fost manifestată prin coborârea pe pământ a Fiului Preaiubit, dragoste de care ne putem bucura acum, deşi într-o măsură imperfectă. Dar în cer, în plinătate, va fi pentru noi ca un ocean căruia nu-i vom cunoaşte niciodată marginile, nici profunzimile. O astfel de amintire va alimenta pentru eternitate laudele răscumpăraţilor.
„Pe drept te iubesc ele“.
În cer, dragostea nu va mai fi parţială, ci va avea un singur subiect: El, Preaiubitul. Toţi ochii vor fi fixaţi asupra Lui, toate inimile vor palpita deopotrivă pentru El, toate gurile vor fi deschise pentru a-I da glorie. Ferice, în acea zi, de cei care vor fi amintiţi de El şi care vor fi suspinat pentru El în absenţa Lui!
Aceste prime patru versete formează un tot unic şi schiţează în linii mari subiectul de care ne vom ocupa în această carte: dragostea lui Mesia, de la prima Sa manifestare în inimi până în momentul în care, pentru eternitate, această inimă va putea să se bucure complet, fără abatere şi fără piedici.
Versetul 5
„Sunt neagră, dar sunt plăcută, fiice ale Ierusalimului, ca şi corturile Chedarului, ca perdelele lui Solomon“.
Cei iubiţi de Împărat nu sunt persoane apreciate pentru virtutea lor, pentru meritele lor sau pentru faptele lor bune. Nu! Sunt nişte nenorociţi care, conştienţi de nevrednicia lor, strigă: „Sunt … ca şi corturile Chedarului“.
Chedar, fiul lui Ismael, era unul din cei doisprezece conducători menţionaţi în Geneza 25:13-15 . El şi poporul născut din el sunt principalii destinatari ai profeţiei Domnului împotriva Arabiei în Isaia 21:13-17 . Este citat de multe ori în Scriptură şi poate mai important decât fraţii săi, deşi nu este întâiul născut. Chedar este omul tare, energic, trăgător cu arcul, ca şi tatăl său, iar cu comerţul său ar avea bogăţie şi glorie (Ezechiel 49:38 ). Poporul din Chedar trăia în corturi în pustiu şi psalmistul spunea: „Vai de mine, pentru că stau pentru un timp la Meşec, locuiesc în corturile Chedarului!“ (Psalmul 120:5 ).
O judecată deosebită asupra acestor corturi a fost pronunţată de profetul Ieremia (Ieremia 49:29 ). Ele sunt imaginile lumii în care trăim. Cei care sunt iubiţi de Împărat au conştiinţa propriei lor nevrednicii, pentru că erau „din fire, copii ai mâniei, ca şi ceilalţi“ (Efeseni 2:3 ), dar pentru harul minunat al Împăratului au devenit reflectarea a ceea ce era El pentru Dumnezeu. Din cauza aceasta, Împăratul este numit Preaiubitul lor. Nici un împărat nu este iubit de poporul său ca Împăratul gloriei.
„... ca perdelele lui Solomon“.
Perdelele lui Solomon vor fi fost foarte frumoase şi ne fac să ne gândim la cea mai frumoasă dintre toate, la perdeaua care separa Locul Sfânt de Locul Preasfânt, în templul pe care Solomon îl construise şi care era o imagine a Domnului Hristos în umanitatea Sa desăvârşită (Evrei 10:20 ). Această perdea s-a sfâşiat în momentul morţii Sale. În El şi în virtutea morţii Lui, ai Săi au fost făcuţi plăcuţi lui Dumnezeu, iubiţi ca El. Ei erau negri precum corturile Chedarului, dar au fost spălaţi în sângele Mielului şi au devenit mai albi decât zăpada.
Versetul 6
„Nu vă uitaţi la mine că sunt neagră, pentru că m-a privit soarele. Fiii mamei mele s-au mâniat pe mine: m-au pus păzitoare la vii; via mea, care este a mea, nu am păzit-o“.
Aici culoarea neagră semnifică necazurile şi suferinţele sfinţilor; soarele arzător al încercării i-a înnegrit, arzându-i; aşa va fi pentru cei din rămăşiţa lui Israel care vor traversa necazul cel mare, ziua mâniei Domnului, o vreme de strâmtorare cum nu a fost niciodată şi nici nu va mai fi. Prin acest mijloc dureros, credinţa lor va fi pusă la încercare, iar ei vor fi determinaţi să-şi judece păcatele proprii şi pe acelea ale naţiunii care a încălcat legea lui Dumnezeu şi a adus moartea lui Mesia. Nimiciţi fără vreo resursă, fără nici o încredere în ei, iată-i în stare să aprecieze în toată justa sa valoare excelenţa harului oferit lor pe muntele Sionului, al Împăratului, acel Împărat pe care naţiunea Îl respinsese şi despre care au spus: „Nu vrem ca acesta să împărăţească peste noi“ (Luca 19:14 ). Neavând nimic în ei înşişi, au totul în El şi pot spune cu psalmistul: „Tu, scutul nostru, vezi, Dumnezeule, şi priveşte faţa unsului Tău“ (Psalmul 84:9 ).
„Fiii mamei mele s-au mâniat pe mine“.
Aceştia sunt iudeii necredincioşi, prigonitorii rămăşiţei credincioase. Găsim aici pentru prima dată pe aceea care în această cântare este numită „mama“. Este vorba de Israel, pentru că din Israel, după trup, a venit Domnul Hristos „care este mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat pentru totdeauna“ (Romani 9:5 ).
Aici sunt copiii acestei „mame“, naţiunea în apostazia sa, care, asociată vrăjmaşilor dintotdeauna, îi va asupri şi îi va persecuta pe cei credincioşi care nu-l vor urma pe Antihrist şi de care se vorbeşte adesea în Psalmi.
„Judecă-mă, Dumnezeule, şi apără-mi cauza împotriva unei naţiuni fără evlavie!“ (Psalmul 43:1 ). „Din cauza Ta suntem daţi morţii toată ziua“ (Psalmul 44:22 ; Romani 8:36 ).
Numeroase alte pasaje ne vorbesc despre suferinţele cu care se vor confrunta cei credincioşi din partea compatrioţilor lor. Ca întotdeauna, este ura care umple inima celor răi împotriva celor drepţi, ură pe care a cunoscut-o Abel, cel drept, din partea lui Cain, fratele său; sau David, persecutat de Saul ca o potârniche pe munţi, dar mai ales Singurul Drept, care a spus: „Doamne, ce mulţi sunt vrăjmaşii mei, ce numeroşi sunt cei care se ridică împotriva mea!“ (Psalmul 3:1 ). Şi apoi este aceeaşi ură pe care au întâlnit-o din partea iudeilor Pavel şi cei care au vestit Evanghelia naţiunilor.
„... m-au pus păzitoare la vii; via mea, care este a mea, nu am păzit-o“.
Despre vie ni se vorbeşte în Isaia 5 şi în Psalmul 80:8 . Israel, care păzeşte viile, este o imagine a acestui popor sub lege. În nebunia sa, a spus: „Toate cuvintele pe care le-a spus Domnul le vom face!“ (Exod 24:3 ). Ei nu cunoşteau nici sfinţenia lui Dumnezeu, nici incapacitatea lor. În schimb, au pierdut totul din pricina necredinţei.
Rămăşiţa nu va putea niciodată să satisfacă exigenţele legii Domnului. Regăsim via la sfârşitul cântării în momentul în care Domnul Hristos, divinul Solomon, va împărăţi peste poporul Său. În acea zi, El va primi rodul viei Sale din belşug. Fericită zi va fi pentru El, ca şi pentru poporul Său! Avem în versetele 5 şi 6 descrierea a ceea ce va fi, în timpul Împărăţiei Domnului Hristos, mireasa iubită a Împăratului: un subiect al harului Său!
Versetul 7
„Spune-mi, tu, pe care te iubeşte sufletul meu, undeţi paşti turma, unde o odihneşti la amiază? Pentru că, de ce să fiu ca una rătăcită pe lângă turmele tovarăşilor tăi?“
Această carte este toată un plăcut dialog între femeia iubită şi împărat. De atâtea ori, în ardoarea dragostei, ea vorbeşte despre el tovarăşelor ei. Este un semn de intimitate preţioasă de care se bucură cei răscumpăraţi cu Cel pe care-L iubesc.
În versetul 7, mireasa este cea care vorbeşte, dar spre deosebire de versetele 5 şi 6, când le vorbea fiicelor Ierusalimului, aici vorbeşte Împăratului, care este şi Marele Păstor al sufletului ei: „Tu, pe care te iubeşte sufletul meu“. Dacă vorbeşte de dragostea pe care o are pentru El, o face pentru că este conştientă de dragostea pe care El o are pentru ea, oaia săracă a turmei Sale. Ea Îl iubeşte, pentru că El a iubit-o întâi (1. Ioan 4:19 ).
Lângă El, credinciosul şi bunul Păstor, vine ca să caute siguranţă, hrană şi odihnă în timpul căldurii zilei. Adevărul binecuvântat este expus şi dezvoltat într-un mod atât de înduioşător în Psalmul 23 : „Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic. El îmi dă odihnă în păşuni verzi, mă duce la ape liniştite“.
„Spune-mi ... unde-ţi paşti turma, unde o odihneşti?“ Lângă El găsim din belşug tot ce este necesar pentru fericirea noastră, găsim o deplină comuniune.
„Pentru că, de ce să fiu ca una rătăcită pe lângă turmele tovarăşilor tăi?“.
O femeie a cărei faţă este ascunsă, acoperită, nu poate fi recunoscută. Dar cel care a învăţat să-L cunoască pe Bunul Păstor doreşte şi să fie cunoscut de alţii şi să se întâlnească cu ei, pentru se bucura de grija credinciosului Păstor în comuniune frăţească. Cei care au în vedere aceeaşi Persoană trebuie să se întâlnească, să vorbească despre Domnul lor în comun în locul în care se bucură de prezenţa Sa.
O oaie care se ţine deoparte, care nu caută turma şi compania altor oi, este cu siguranţă o oaie bolnavă.
Versetul 8
„Dacă nu ştii unde, tu, cea mai frumoasă dintre femei, ieşi pe urmele turmei şi paşte-ţi iezii lângă colibele păstorilor!“
Există în acest „dacă nu ştii“ o uşoară mustrare. Dar cu câtă delicateţe ne ajută Împăratul să simţim ignoranţa noastră! Este ca şi cum ar spune: sunt lucruri pe care trebuie să le ştiţi. Dar Domnul vede în preaiubiţii Săi nu slăbiciunea lor, nici neputinţa lor, ci cum sunt ei înaintea Lui, în virtutea excelentei lucrări pe care El a împlinit-o în favoarea lor.
Credinciosul este făcut desăvârşit datorită jertfei Domnului Hristos, este îmbrăcat cu dreptatea lui Dumnezeu, care a găsit în dragostea Sa mijlocul pentru a-i îndreptăţi pe vinovaţi; o face în perfect acord cu toate drepturile sfinţeniei Sale, a dragostei Sale şi a dreptăţii Sale, pentru că justiţia Sa a fost pe deplin satisfăcută când Unicul Drept a murit pentru cei nedrepţi, ca să-i conducă înaintea lui Dumnezeu ca fii iubiţi, în toată frumuseţea propriei Sale Persoane reflectate în ei. Este de dorit ca toţi preaiubiţii Domnului să fie fericiţi că sunt în Domnul Hristos şi aceasta le va permite să guste o pace statornică şi să aprecieze pe deplin dragostea Lui faţă de ei.
„... ieşi pe urmele turmei“.
Turma sugerează Adunarea, iar turmele, adunările locale. Cei care au mers înainte pe acest teren au lăsat urmele paşilor lor; este un loc unde ne putem bucura de prezenţa Păstorului, o cale pe care El Îşi conduce turma. Această cale a fost trasată de El; credinţa o discerne într-o lume rătăcită de stăpânitorul întunericului şi vede urmele Sale sfinte. Este aceeaşi cale pe care au pornit slujitorii credincioşi de la început, martorii Domnului.
Apostolul Pavel a spus: „Fiţi împreună imitatori ai mei, fraţilor, şi aţintiţi-vă privirea la cei care umblă aşa cum ne aveţi model pe noi“ (Filipeni 3:17 ).
Epistola către Evrei spune: „Amintiţi-vă de conducătorii voştri, care v-au vorbit Cuvântul lui Dumnezeu; şi, privind atent la sfârşitul purtării lor, imitaţi-le credinţa!“ (Evrei 13:7 ).
De ce sunt astăzi atâtea turme diferite? De ce sunt atâţia aşa-zişi păstori care, în loc să adune oile în jurul Păstorului, le pierd? Aceasta provine de la faptul că nu este ascultat glasul Bunului Păstor, ci este ascultat în schimb glasul străinilor. De aceea, oile sunt rătăcite pe căi tot mai diferite. Nu este decât un remediu: a privi în lumina Cuvântului urmele lăsate de cei care au fost pe calea dreaptă de la început. Numai ea va lumina cărarea noastră şi ne va arăta unde trebuie să ne odihnim picioarele noastre.
„... şi paşte-ţi iezii lângă colibele păstorilor“.
Grija Păstorului se arată într-un mod mişcător. El are grijă de cei care sunt tineri în credinţă, care sunt încă necunoscători şi deci într-un mod deosebit expuşi pericolelor create de vrăjmaşi şi de păstori răi, care sunt adesea ca nişte lupi răpitori. Siguranţa pentru aceşti „iezi“ stă în a nu se depărta de cei care pot să-i instruiască, să-i hrănească şi să le facă cunoscut Persoana Domnului lor. Aproape de El suntem în siguranţă.
Sunt medii unde se face experienţa prezenţei Sale şi unde El a dat „daruri“ necesare pentru îngrijirea turmei. Ferice de cei care, conştienţi de pericolele la care sunt expuşi, stau unde este siguranţă şi unde găsesc hrana şi îngrijirile necesare.
Sunt învăţături de mare importanţă şi pentru cei cărora Domnul le-a încredinţat o slujbă pastorală şi care trebuie să se ocupe de tinerii credincioşi. „Paşte mieluşeii mei“ (Ioan 21:15 ) a spus Domnul Isus ucenicului Său, Petru. Dar vedem şi cât de important este ca tinerii să asculte de cei pe care Domnul i-a calificat ca păstori şi să nu se depărteze de locul în care Numele Său este onorat şi unde se bucură de îngrijirile iubirii Sale.
Versetul 9
„Iubita mea, te asemăn cu o iapă de la carele lui Faraon“.
Dacă versetul 8 ne-a amintit de Psalmul 23 , aici avem ceva care atrage atenţia asupra Psalmului 24. Este o comparaţie simplă; nu trebuie confundat Egiptul, de care se vorbeşte adesea în Scriptură, cu iapa înhămată la carele lui Faraon. În acest pasaj, Faraon este o imagine a Celui care va veni în toată gloria Sa de Domn al întregului pământ. În strălucirea Sa, El va trimite înaintea Sa carul, car minunat şi teribil, care va nimici pe toţi vrăjmaşii Săi şi despre care avem descrierea în primul capitol al profetului Ezechiel.
În ziua triumfului Său va fi însoţit de toţi slujitorii Săi, aşa cum călăreţii şi slujitorii lui Faraon îl însoţeau când alergau după fiii lui Israel (Exod 14:23 ).
Dar această scenă străluceşte mai mult prin contrast decât prin asemănare. În zilele din Exod 14 , Faraon a murit în mare cu toţi călăreţii săi. Când Domnul va veni, ai Săi se vor arăta cu El în glorie şi toate naţiunile „se vor jeli“ din pricina Lui (Matei 24:30 ). El îi va străpunge cu săgeţile Lui ascuţite. Este Împăratul gloriei.
Ferice de slujitorii Săi care, cu voinţa lor neforţată, ci naturală, şi cu un zel sfânt Îl vor însoţi în ziua triumfului Său şi vor vedea când Se va aşeza pe tronul Său. Ei sunt subiectul dragostei Sale întregi, pentru că îi numeşte cu acest preţios nume: „Iubita (sau Prietena) mea“. A fi iubiţi de Împăratul gloriei! Există oare ceva mai bun de dorit?
Versetul 10
„Frumoşi sunt obrajii tăi cu şiraguri de mărgăritare, gâtul tău cu lănţişoare de podoabă!“
Lănţişoarele sunt simbolul diferitelor glorii ale Domnului Hristos. Împăratului Îi place să vorbească de ceea ce vede la mireasa Lui: obrajii şi toată faţa ei, cele mai frumoase şi mai preţioase lucruri sunt folosite ca imagini pentru a ne face să înţelegem frumuseţea pe care El o vede în ai Săi.
Bijuteriile care ornează obrajii femeii iubite sunt un simbol al diferitelor glorii ale Persoanei Domnului Hristos reflectate în ai Săi, care strălucesc pe feţele lor: „... privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, gloria Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie spre glorie, întocmai ca de la Duhul Domnului“ (2. Corinteni 3:18 ). Împăratul face să strălucească astfel orice rază din propria glorie pe feţele alor Săi; poate contempla pe ei reflectarea propriei frumuseţi şi a propriilor desăvârşiri.
Dorim cu înflăcărare să ne asemănăm cu Cel care este mai frumos decât toţi fiii oamenilor şi să avem un loc glorios în strălucitul cortegiu care-L va însoţi în ziua triumfului Său? De câtă glorie vor fi acoperiţi în acea zi cei care au suferit pentru Numele Lui şi care, din pricina Numelui Său, au fost urcaţi chiar pe rug! Şi câtă glorie vor avea cei care astăzi păzesc Cuvântul Său într-o sfântă ascultare! Răsplata lor va fi ca a unor lănţişoare în jurul gâtului.
Colierul, în Scriptură, sugerează ideea unei recompense publice atribuite celor care au ascultat de Dumnezeu şi Îi sunt supuşi, aplecându-şi grumazul în faţa autorităţii Sale. Domnul a spus: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, pentru că Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Pentru că jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară“ (Matei 11:29-30 ). Jugul se pune pe grumaz, pentru ca voinţa noastră să fie subordonată în întregime voinţei Domnului (mai-marii din Tecoa nu şi-au plecat grumazul în slujba Domnului – Neemia 3:5 ).
Daniel, când era prizonier în Caldeea, s-a supus în acea ţară ca şi cum ar fi fost la Ierusalim, în cele mai frumoase timpuri din istoria poporului lui Dumnezeu. Nu a vrut să se întineze mâncând mâncărurile gustoase ale împăratului, iar ca recompensă, Domnul i-a dat înţelepciune şi o mare glorie şi a făcut să i se pună la gât un lanţ de aur. Era un răspuns glorios al lui Dumnezeu faţă de credincioşia slujitorului Său.
Acest colier al împăratului Babilonului era din aur care piere, dar răsplata pe care Domnul o va da celor care Îl ascultă va dura în eternitate.
Versetul 11
„Îţi vom face şiraguri de aur cu stropituri de argint“.
În versetul 9 era singularul: Împăratul vorbea de ceea ce vedea frumos în mireasa Sa. Dar aici nu mai este „eu“, ci „noi“: „îţi vom face“. Acest „noi“ minunat este acelaşi al lui Ioan 3:11 şi al altor pasaje din Scriptură. Acesta este Dumnezeu în plinătatea Sa: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Îl găsim în prima pagină a Cuvântului, în decizia luată împreună: „Să facem om după chipul Nostru“ (Geneza 1:26 ). Lucrau cu acelaşi gând, cu acelaşi scop, cu aceeaşi dragoste. În acest pasaj nu este vorba de a crea lumi care sunt lucrarea Dumnezeirii, ci de a crea legături de aur şi de argint pentru a-l lega pe credincios de Domnul său.
Şiragurile acestea de aur vorbesc de dreptatea divină; argintul ilustrează răscumpărarea păcătoşilor prin Domnul Hristos.
Ce citim în 2. Corinteni 1:21-22 ? „Iar Cel care ne întăreşte împreună cu voi în Hristos şi ne-a uns este Dumnezeu, care ne-a şi pecetluit şi a pus arvuna Duhului în inimile noastre“. Ce dulci sunt aceste legături de dragoste ale lui Dumnezeu care, în dreptatea şi virtutea răscumpărării, ne leagă unii de alţii şi pe toţi împreună de Cel care este Împărat! Cum le gustăm? Ce sunt deşertăciunile unei lumi în care totul trece, faţă de ceea ce avem în Domnul? Aceste legături ne fac să ne gândim la „legătura de dragoste“ prin care Dumnezeu Salvatorul voia să-i atragă pe oameni (Osea 11:4 ). Dar care a fost răspunsul răzvrătiţilor? „Să Le rupem legăturile şi să aruncăm departe de noi funiile Lor!“ (Psalmul 2:3 ). Cu dreaptă răsplată ei sunt „încătuşaţi în apăsare şi în fiare“. Ce strâmtorare, când ajung la porţile morţii (Psalmul 107:10, 18, 19 )!
Versetul 12
„În timp ce împăratul este la masa lui, nardul meu îşi răspândeşte mirosul“.
Versetele de la 12 la 14 sunt răspunsul miresei la mărturisirea pe care Împăratul i-a făcut-o. Ea vorbeşte despre El şi în aceste trei versete avem mireasma Numelui Său prezentată sub diferite aspecte: nard, mir, flori de hena, în trei scene diferite. Duhul Sfânt să ne deschidă ochii şi să ne atingă inimile prin această lectură.
Împăratul a venit în lume la timpul fixat, iar naţiunile s-au tulburat, popoarele au gândit lucruri deşarte. Împăraţii pământului s-au întâlnit şi conducătorii s-au sfătuit împreună împotriva Domnului şi a Unsului Său (Psalmul 2 ). Astfel a fost respins de poporul Său şi în palatul marelui preot căpeteniile poporului s-au sfătuit împreună să-L prindă, să-I intenteze proces cu înşelăciune şi să-L omoare.
Rămăşiţa credincioasă pe care o găsim în toate timpurile, şi în această cântare, era în acel moment redusă la un mic număr de persoane. Pe câteva le vedem adunate în Betania, în casa unui lepros, când Domnul este oaspete. Ceasul întunericului şi al puterii lui Satan se apropia. Şase zile mai târziu va fi Paştele şi Mielul lui Dumnezeu va fi înjunghiat. Vine o femeie cu un vas de alabastru plin de parfum de nard curat, de mare preţ; sparge vasul, varsă parfumul pe capul Său şi casa se umple de mirosul parfumului. Nimic pentru ea nu era prea mult şi prea preţios ca să-L onoreze pe Domnul ei refuzat şi dispreţuit; ea sparge vasul cu intenţia de a-l folosi numai pentru El. Acestei mărturisiri de dragoste numai El putea să-i dea dreapta valoare. Înainte de această faptă, era aşezată la picioarele Sale, învăţase să cunoască excelenţa Persoanei Sale şi gustase dragostea Sa. „Şiraguri de aur cu stropituri de argint“ o legaseră de El şi inima ei abunda de recunoştinţă.
Dar ce scenă avem în acest verset! Cu mii de ani înainte, Duhul Sfânt vorbeşte de acest Împărat, de această cină, de acest parfum. Era chiar parfumul nardului pe care Maria l-a vărsat pe capul Domnului ei. Două mii de ani au trecut de când vasul s-a spart şi parfumul s-a răspândit şi în orice loc în care se predică Evanghelia, în întreaga lume, se vorbeşte de ceea ce a făcut această femeie.
Legea poruncea „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău“ (Deuteronom 6:5 ), dar niciodată legea nu făcuse să izvorască nici cea mai mică scânteie de dragoste. Harul lui Dumnezeu ne spune că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea“ (Ioan 3:16 ) şi iată că acest har sparge inimile cele mai împietrite şi le umple cu o dragoste care va arde pentru toată veşnicia. Ce satisfacţie pentru Împăratul respins să întâlnească pe un răscumpărat care-L iubeşte, care apreciază harul Său şi se bucură astfel!
Versetul 13
„Un mănunchi de mir este preaiubitul meu pentru mine; el va petrece noaptea între sânii mei“.
Mirul simbolizează suferinţele Domnului Hristos; este amar, dar parfumul lui este plăcut. Ne amintim de Cel care a fost rănit, care a suferit, care a plâns aici pe pământ. Domnul a fost înmormântat şi trupul Său a fost tratat cu un amestec de mir şi aloe de aproximativ o sută de litri (Ioan 19:39 ).
Aici, mănunchiul de mir se referă la un obicei al femeilor orientale, care îşi puneau în sân un mănunchi de flori sau de plante aromate pentru a le parfuma hainele. Cei care-L iubesc pe Domnul în timpul în care El nu mai este pe pământ au pe inimă amintirea suferinţelor Sale. Noi, care-L iubim, înţelegem această imagine; a suferi cu El şi pentru El este ca parfumul de mir care ne însoţeşte în noaptea acestei lumi.
Versetul 14
„Preaiubitul meu este pentru mine un ciorchine de flori de hena în viile din En-Ghedi“.
Versetul 12 aminteşte de o scenă trecută care a avut loc în timp ce Domnul era pe pământ în mijlocul poporului Său. Versetul 13 vorbeşte de o scenă actuală, de timpul în care Împăratul este absent din această lume, dar mereu prezent în inima miresei. În versetul 14 avem o scenă viitoare. Parfumurile de nard şi de mir fac loc miresmei florilor de hena din En- Ghedi.
Hena este un arbust graţios format din ramuri subţiri şi acoperit de o scoarţă alburie de miros plăcut. Florile, sub formă de struguri albi, răspândesc un parfum suav. Egiptenii îşi făceau din ele mănunchiuri pe care le foloseau pentru parfumare. Un astfel de parfum ne vorbeşte de Domnul ca Împărat. Această scenă se petrece la En-Ghedi, cetate aparţinând seminţiei lui Iuda; ea se găseşte într-un deşert (Iosua 15:62 ). În această oază şi-a găsit David refugiul când fugea de Saul (1. Samuel 24:1 ; 2. Cronici 20:2 ).
Dar în acest verset nu mai este vorba nici de pericole, nici de lupte, nici de pustiu. Florile de hena ne vorbesc despre o primăvară eternă şi de vii care prefigurează bucuria care va fi. Este un exemplu însemnat al transformării minunate care va avea loc pe acest pământ sub domnia Domnului Hristos.
Versetul 15
„Iată, ce frumoasă eşti, iubita mea! Iată, ce frumoasă eşti: ochii tăi sunt porumbei“.
Avem răspunsul Împăratului la iubirea alor Săi exprimată în versetele anterioare. El le spune ce sunt pentru El şi cum îi vede. Mai întâi sunt frumoşi. Această mireasă care L-a aşteptat în timpul nopţii absenţei Sale şi care acum este acolo pentru a-L aclama în ziua triumfului Său este de o mare frumuseţe în ochii Săi. El este omul care a căutat perle frumoase şi, când a găsit una de mare preţ, a mers, a vândut tot ce a avut şi a cumpărat-o. Numai El este în stare să-i aprecieze toată frumuseţea şi să-i recunoască adevărata valoare.
Nu oboseşte să repete că este frumoasă. Poate ne întrebăm ce frumuseţe poate vedea Domnul Hristos în sărmanele fiinţe spiritual întunecate precum corturile Chedarului? Dar El contemplă în ei reflectarea propriei Sale frumuseţi. Razele gloriei Sale atât de puţin vizibile în ai Săi sunt totuşi reflectate aşa cum luna, care nu are lumina ei proprie, reflectă razele soarelui şi străluceşte cu o dulce seninătate în întunericul care acoperă pământul, în timp ce soarele este ascuns în cer.
Ce dorinţă este mai mare şi mai preţioasă decât de a manifesta în viaţa noastră în orice zi razele gloriei Domnului nostru? Lumea L-a respins şi acum El este ascuns în cer; dar ştim că în curând va apărea ca Soarele dreptăţii care aduce mântuirea „în aripile Lui“ (Maleahi 4:2 ).
De această glorie vor fi înconjuraţi în acea zi cei care L-au iubit, L-au onorat şi L-au aşteptat marcaţi de multă durere în timpul nopţii absenţei Sale. Ei sunt subiectul întregii Lui iubiri: „Iubita mea“, repetă El.
Domnul Isus iubea pe Marta, şi pe sora ei şi pe Lazăr şi Îşi găsea bucuria în mijlocul lor. Astăzi El Îşi iubeşte Adunarea, pe cei care au crezut în El fără să-L fi văzut şi care păzesc Cuvântul Său în aşteptarea reîntoarcerii Sale. Foarte curând El va mărturisi această dragoste şi celor credincioşi ai lui Israel care, după răpirea Adunării, Îl vor glorifica în mijlocul celor mai mari persecuţii. Suntem noi conştienţi că suntem subiectul celei mai duioase iubiri?
„Ochii tăi sunt porumbei“.
Mai departe, în această cântare, Împăratul va face descrierea miresei în întregime; aici nu vorbeşte decât despre ochi, care au pentru El o atracţie enormă şi îi compară cu nişte porumbei. Porumbelul lui Noe nu găsea un loc unde să se odihnească (Geneza 8:6-13 ) într-o lume încă sub consecinţele judecăţii lui Dumnezeu. Un corb necurat putea să găsească condiţii potrivite pentru el în lume, dar porumbelul s-a întors în corabie, singurul loc în care se simţea ca acasă. „Cine sunt aceştia care zboară ... ca porumbeii spre porumbarele lor?“ (Isaia 60:8 ).
Cei credincioşi de aici realizează ceea ce spune psalmistul: „sunt străin în ţară“ (Psalmul 119:19 ). Ei suspină cu gândul la Domnul lor şi gem pentru că sunt departe de El: locuinţa lor este lângă Domnul. „O, de aş avea aripi ca un porumbel, aş zbura şi m-aş odihni. Iată, aş fugi departe, aş rămâne în pustiu“ (Psalmul 55:6-7 ). Mai bine să fii în pustiu cu Domnul, decât în oraş, unde este nelinişte şi chin.
Versetul 16
„Iată, ce frumos eşti, preaiubitul meu, ce plăcut eşti! Şi patul nostru este verdeaţă“.
Se poate să fii frumos, dar nu plăcut; sau plăcut, fără să fii frumos. În Domnul Hristos, totul este reunit: frumuseţea şi plăcerea. Aici este dragostea care răspunde dragostei. Este mireasa care, având ochii aţintiţi asupra Preaiubitului ei pentru a-I contempla Persoana, exclamă: „Tu eşti frumos, eşti plăcut!“ Sunt aceiaşi credincioşi pe care-i întâlnim în Psalmul 45 ; inima lor arde în acest psalm. Împăratul apare pe scenă pe neaşteptate. El va străluci ca lumina care iese din orient şi se vede până în occident. Ei Îl văd, Îl contemplă: „Tu eşti mai frumos decât fiii oamenilor; harul este turnat pe buzele Tale“.
Nu este numai frumos, este şi plăcut! Tot ce poate să-L facă dorit este reunit în Persoana Sa. El este Preaiubitul! Unii împăraţi au fost iubiţi de supuşii lor, cum ar fi David sau Solomon, dar nici un împărat nu va fi iubit de poporul său, ca Domnul. Când cei credincioşi vor intona cântarea compusă de ei care-L va avea ca subiect pe Împăratul, o vor face cu accente armonioase, niciodată auzite nici de oameni, nici de îngeri.
„Şi patul nostru este verdeaţă“. Oile bunului Păstor realizează în fiecare zi ceea ce ne-a fost spus aici cu simplitate. Preaiubitul este Împăratul, dar este şi credinciosul şi bunul Păstor. Recitirea Psalmului 23 ne va ajuta să înţelegem dulceaţa a ceea ce găsim aici mai bine decât în oricare altă explicaţie: „Domnul este Păstorul meu... El îmi dă odihnă în păşuni verzi“. Aproape de bunul Păstor va fi mereu odihnă. Nu a făcut Domnul Isus să stea pe iarba verde grupuri de oameni care, ca oile flămânde şi fără păstor, Îl urmau? Cu ce belşug de pâine au fost săturate! Şi a mai şi rămas!
Versetul 17
„Grinzile caselor noastre sunt cedri; bolţile noastre sunt chiparoşi“.
Lângă bunul Păstor am văzut că se găseşte o odihnă desăvârşită şi hrană din belşug, dar şi un loc unde El Se găseşte în mijlocul alor Săi. Ai Săi se bucură de o mare siguranţă şi de toate bunurile acestui „sanctuar“. „Doamne, am iubit locaşul casei Tale şi locul unde este gloria Ta“ (Psalmul 26:8 ). „Un lucru I-am cerut Domnului, pe acesta îl voi căuta: să locuiesc în casa Domnului toate zilele vieţii mele, ca să văd frumuseţea Domnului şi să întreb despre El în templul Său“ (Psalmul 27:4 ).
Credinciosul este în siguranţă. Cât de trainic şi confortabil este totul în casa aceasta! Grinzile sunt din cedru, copac maiestuos din lemn dur şi rezistent. Bolţile sunt din chiparos. Am putea dori o locuinţă mai bună?