O umblare potrivit inimii firești îl privase pe David de comuniunea cu Dumnezeul lui. Pe calea pe care o urma nu putea primi, ca Enoh, „mărturia de a fi plăcut lui Dumnezeu“. Lăsat de capul lui, unul dintre cei mai buni de pe pământ a fost în pericol să naufragieze în ceea ce privește credința, ca un oarecare, și să îmbrățișeze cauza celor mai răi vrăjmași ai poporului său. Căpetenia lor recunoștea în el un caracter integru și ireproșabil, dar aceasta era încă un pericol pentru sufletul lui. În mijlocul acestor curse, lăsat să se descurce cu propriile forțe s-ar fi scufundat cu siguranță, dar Dumnezeu, când nu l-a putut călăuzi cu privirea Sa, a folosit „frâul și zăbala“ (v. Psalmul 32:9 ), adică un concurs de împrejurări contrarii voinței slujitorului său, care l-au păzit de o cădere iremediabilă.
În capitolul nostru vedem cum Dumnezeu l-a restaurat pe David folosind-se de disciplina pe care lipsa lui de sfințenie a făcut-o să devină necesară. Dar, chiar sub disciplină, lucru nespus de prețios, Dumnezeu poate fi cu el. Dumnezeu, care nu era cu el în ziua când avea favoarea lui Achiș, este cu el în mijlocul dezastrului. David a fost lovit în ceea ce avea cel mai scump și a fost o mare tristețe, dar a fost produs rodul plăcut al dreptății. Cum să regrete atunci că mâna lui Dumnezeu a apăsat asupra slujitorului său? Caracterul acestui om al lui Dumnezeu, format prin disciplină, este de o mare frumusețe și plin de învățăminte pentru sufletele noastre.
În lipsa lui David, fără-ndoială pentru a se răzbuna (v. 27:8), Amalec a luat Țiclagul, cetatea lui David (27:6) și, după ce a incendiat-o, a luat tot poporul în captivitate, dar „n-au ucis pe nimeni“. Ce har al lui Dumnezeu! Cu ocazia acelui atac crud al unui vrăjmaș nemilos, toți captivii au fost cruțați. Așa l-a judecat Dumnezeu pe slujitorul său, cu măsură și cu o judecată al cărei scop era restaurarea. Dar trebuia ca disciplina să fie simțită profund pentru ca să aducă roade: „David şi poporul care era cu el şi-au înălţat glasul şi au plâns până nu mai era putere în ei să plângă“ (v. 4). Ființele cele mai scumpe lui David erau printre captivi: nobila Abigail, care prin credință se asociase cu suferințele și pribegiile soțului ei, nevinovată de purtarea lui la curtea lui Achiș, a fost luată în captivitate. Și pentru ca acea cupă a amărăciunii să fie plină de să dea pe deasupra, tovarășii lui David, pe care el ăi condusese până atunci, plini de mânie din cauza fiilor și fiicelor lor, s-au întors împotriva lui și vorbeau să-l ucidă cu pietre (v. 6).
Dar disciplina este pentru omul lui Dumnezeu un tonifiant amar, care-i întărește inima în loc să-l slăbească. Când totul îi lipsea, David l-a avut pe Dumnezeu ca resursă. „David s-a întărit în Yahve Dumnezeul său“ (v. 6). Acest Dumnezeu fidel, cunoscut de el, care odinioară îl ajutase în toate neliniștile, nu se schimbase și L-a regăsit ca mai înainte, cum va fi pentru eternitate.
Și iată că David a regăsit ceea ce-l caracteriza altădată: „a zis preotului Abiatar, fiul lui Ahimelec: «Adu-mi, te rog, efodul aici». Şi Abiatar a adus efodul acolo la David. Şi David a întrebat pe Yahve“ (v. 7). Cum Samuel era omul rugăciunii și al mijlocirii, David, în timpul puterii sale era omul dependent, care Îl întreba pe Yahve. El revine. Yahve, care refuzase să îi răspundă lui Saul, i-a răspuns lui David. „«Să urmăresc această ceată? O voi ajunge?» Şi El i-a răspuns: «Urmăreşte-i, pentru că îi vei ajunge negreşit şi vei lua înapoi toate»“ (v. 8).
Întărit în urma acestui răspuns, David a pornit în campanie fără nici o ezitare. La torentul Besor, două sute de oameni prea obosiți ca să mai urmărească trupa, s-au oprit și au rămas să păzească bagajele. Nu mai aveau putere, dar totuși, prin funcția lor, erau utili lui David și fraților lor și nu trebuia să fie disprețuiți. Funcția de combatant activ ne scoate în prim-plan și ne expune mai mult la orgoliu spiritual decât o poziție mai smerită, după cum ne arată în ceea ce urmează tovarășii lui David, care și-ai atribuit victoria pe care Dumnezeu le-o pregătise li le-o dăduse (v. 22).
Un rob egiptean, lăsat ca să moară, l-a ajutat pe David să dea de urmă vrăjmașului. În această împrejurare putem vedea mâna lui Dumnezeu deoarece fără acel biet om care murea de foame expediția ar fi eșuat jalnic. Când suntem întăriți de Yahve, Dumnezeul nostru, ce ajutor puternic ne acordă El și în ce moduri neașteptate! (v. 11-15)
Când vrăjmașul mânca, bea și dansa, o nimicire neașteptată a venit asupra lor. „David a luat înapoi tot ce luaseră amaleciţii; şi David a luat înapoi şi pe cele două soţii ale sale. Şi nu le-a lipsit nici unul, mic sau mare, nici fii, nici fiice, nici pradă, nici nimic din toate câte luaseră de la ei“ (v. 18-19) și belșug de pradă (v. 20). Încercarea a luat sfârșit, disciplina a adus roade și, prin harul lui Dumnezeu, a continuat să aducă roade. Observați cu cât de mare înțelepciune David, odată restaurat, s-a opus oamenilor răi și nedrepți care merseseră cu el (v. 22), cum i-a mustrat și I-a dat lui Yahve locul cuvenit, recunoscând că era numai meritul Lui: „Să nu faceţi aşa, fraţii mei, cu ceea ce ne-a dat Yahve, care ne-a păzit şi a dat în mâna noastră ceata care venea împotriva noastră“ (v. 23). Dumnezeu împarte între ai săi diferitele slujbe și judecă modul în care lucrează fiecare, dar nu măsoară recompensa după valoarea darului, ci potrivit cu fidelitatea omului în administrarea a ceea ce i-a fost încredințat. Iată de ce partea celui care a rămas la bagaje este la fel ca a aceluia care a coborât la luptă (v. 24). Acest principiu stabilit de David a devenit „rânduială pentru Israel până în ziua aceasta“ (v. 25). David cel restaurat proclame principiul harului asociat cu dreptatea și atunci cum să ne mai mirăm că aceasta a avut consecințe de durată.
În prosperitate (v. 26-31), David nu i-a uitat pe aceia care îl ajutaseră în timpurile dificile și i-a copleșit cu daruri. Și nu văd ca zifiții să fi fost excluși, ei, turnătorii, care au vrut să-l dea în mâinile împăratului lui Israel. Dărnicia lui David le-a dat tuturor celor credincioși o dovadă palpabilă că Yahve era cu el și că era bine să-l primească pe Yahve ca stăpân și să se supună legii Sale, în timp ce infidelitatea față de Hristos va avea într-o zi, poate peste mult timp, consecințe inevitabile. Dimpotrivă, un pahar cu apă dat lui David în pustiu este consemnat în cartea Celui care apreciază toate faptele noastre după cum sunt mai mult sau mai puțin utile pentru Hristos.