Aici începe istoria adevăratului împărat după inima lui Dumnezeu, aceea a împăratului carnal fiind ca și încheiată prin lepădarea lui definitivă. După cum vom vedea, acest capitol ne dă o idee generală despre poziția lui David înainte de a se așeza pe tron. Dar, mai întâi să ne oprim asupra câtorva detalii cu privire la caracterul lui Samuel, care sunt foarte importante pentru noi.
Când este vorba de gândurile omenești, până îi în cazul unui judecător și profet, vedem că ele nu sunt mai bune decât la un alt om și Cuvântul ne dă destul de multe exemple. Aici nu este vorba de defecte certe, dar, prin modul lui de a gândi, Samuel trăda o atitudine de inimă care nu era în comuniune adevărată cu Dumnezeu. După ce Saul fusese respins, Samuel continua să poarte doliu pentru el până într-acolo încât Dumnezeu a trebuit să-l mustre: „Până când îl vei jeli pe Saul?“ (v. 1). Apoi, în loc să se bucure că Dumnezeu a găsit „un împărat pentru El,“ a răspuns: „Cum să mă duc? Dacă va auzi Saul mă va ucide“ (v. 2). Cum să merg? Când Dumnezeu îi spusese să meargă! Nu a fost la fel și cu Moise (v. Ex 4 ), care, primind poruncile de la Yahve, a ridicat obiecțiuni în temeiul înfățișării lui umile (Ex 3:11 ), al batjocorii oamenilor (4:1) și a ceea ce era el însuși (4:10), dar care, sub lucrurile care puteau fi cântărite, ascundeau necredința și împotrivirea inimii firești.
În fine, în v. 6, văzându-l pe Eliab, întâiul născut al lui Isai, a spus: „Negreșit, unsul lui Yahve este înaintea lui“. Până și acest om al lui Dumnezeu judecă după aparențe și Dumnezeu este nevoit să-l mustre spunând: „Yahve nu Se uită cum se uită omul, pentru că omul se uită la înfăţişare, dar Yahve Se uită la inimă“ (v. 7). Samuel, judecând aici ca un om, discernământul lui s-a oprit asupra acelorași calități exterioare pe care le avea Saul. Cu un har emoționant, Dumnezeu arată condescendență și îl mustră și îl învață pe slujitorul său asupra tuturor acestor aspecte,
Credința învinge în cele din urmă: „Samuel a făcut ceea ce-i spusese Yahve“ și a plecat contând că va fi îndrumat de cuvântul lui Dumnezeu. De îndată ce a învățat cp Yahve privește la inimă, el s-a arătat credincios și comuniunea lui cu Dumnezeu a fost în lumină pentru că el a judecat imediat că Yahve nu i-a ales nici pe ceilalți patru fii pe care Isai i-a prezentat profetului. În cele din urmă l-a uns pe singurul dintre ei pe care îl alesese Yahve. Odată pornit pe calea lui Dumnezeu, Samuel nu s-a mai temut. Când bătrânii din Betleem „i-au ieșit înainte tremurând,“ el, care mai înainte tremurase, i-a liniștit.
David intră în scenă. Caracterul lui este remarcabil chiar de la început. Uitat de tatăl lui, care și-a adus aminte de el numai la întrebarea pusă de Samuel, disprețuit de frații lui, cel mai mare dintre ei taxându-l ca fiind plin de „mândrie și răutate a inimii“ atunci când a trecut la acțiune condus de Duhul lui Dumnezeu (v. 17:28) și necunoscut lui Saul, căruia i-au vorbit despre calitățile lui (v. 18(, care l-a iubit mult (v. 21) pentru bunătatea lui și îngrijirile pe care i le acorda, dar care a uitat de unde provenea astfel încât l-a întrebat mai târziu pe Abner al cui fiu era acel tânăr (v. 17:55); așa este caracterul lui David în ceea ce privește relațiile lui. Și iată acum aspectul lui exterior: „el era rumeni şi cu ochi frumoşi şi cu înfăţişare frumoasă“ (v. 12).
În această lume sunt diferite genuri de frumusețe. „Saul, bărbat ales şi frumos. Şi nimeni dintre fiii lui Israel nu era mai frumos decât el “. Și Eliab avea o înfățișare care atrăgea privirile, dar această frumusețe singură are valoare numai în ochii oamenilor. Există un alt gen de frumusețe, care la oamenii credinței poate să fie asociată cu frumusețea exterioară, o frumusețe pe care Dumnezeu o prețuiește ca fiind o reflexie a caracterului Său: frumusețea unui suflet curat sau a unei credințe sincere, strălucirea unei inimi din care răul și păcatul sunt excluse, a unei inimi în care nu există viclenie. Aceasta era frumusețea copilașului Moise, despre care Cuvântul spune: „de o frumusețe divină,“ adică „frumos înaintea lui Dumenzeu“ (Fate. 7:20). Este frumusețea lui Iosif, „frumos la statură și frumos la înfățișare“ ( 39:6 ). Este frumusețea lui Daniel (Dn. 1:4), care se alipise cu smerenie de Dumnezeu pentru a se păzi de întinăciunile lumii. Este frumusețea lui David, care s-a format în pustiu, alături de turmele de oi, unde a avut experiența puterii și gloriei Dumnezeului său.
Această frumusețe morală adăugată la frumusețea fizică este totuși mereu incompletă și cum apare ea față de frumusețea lui Hristos? Ca aspect exterior, fața Lui era mai schimonosită decât a oricăruia dintre fiii oamenilor, dar pe fața lui strălucea toată gloria morală care-L umplea, făcând ca El să răspândească lumină în jurul Lui. Harul era turnat pe buzele Lui și despre el se spune: „Tu ești mai frumos decât fiii oamenilor“ (Psalmul 45:2 ). La toți oamenii credinței, ca și la modelul lor desăvârșit, adevărata frumusețe nu este altceva decât sclipirea harului. David este împăratul potrivit harului și numele lui înseamnă „preaiubit“. Acest caracter face ca el să fie un om care suferă, omul care trece prin necazuri pe pământ, o imagine a Mântuitorului.
Dar acela care-Ș cunoaște pe Isus găsește în El nu numai perfecțiunea omului smerit și a omului durerilor ci și alte caracteristici, în primul rând frumusețea și forța. Ca David, „om viteaz“ pentru prietenii săi (v. 16:18), Domnul este pentru ai Săi Acela care liniștește marea și furtuna, înaintea măreției căruia vrăjmașii dau înapoi și cad șa pămînt, care spune „vreau“ și lucrul se face, care îl leagă pe cel tare și, prin minunile pe care le face, îi ia bunurile. Ca și David, el este „un o de război“ și dacă este adevărat că va veni în Sion smerit ca odinioară și călărind pe un măgăruș, pe fiul măgăriței (Zah 9:9 ), la fel de adevărat este că El își va încinge sabia, ca un viteaz, în măreția și splendoarea Lui, și că dreapta Lui va face lucruri grozave (v. Psalmul 45:3-4 ), că va fi călare pe un cal alb, rumat de oștile din ceruri și va lovi națiunile cu sabia cu două tăișuri care iese din gura Lui (v. 19: 11-16 ).
Ca David, El are inteligență pentru că „Dumnezeu L-a uns cu Duhul Sfânt și cu putere“ (Fapte. 10:38) și „Duhul lui Yahve se odihnește auspra Lui, duh de înțelepciune și pricepere, duh de sfat și de tărie, duh de cunoștință și temere de Yahve“ (Isa 11:2 ). În fine, cum „Yahve era cu David“, cu atât mai mult El este cu Hristos. Da, „Dumnezeu este cu El“ (Fapte. 10:38).
Providența lui Dumnezeu l-a adus pe David la curtea împăratului, dar, înainte de a domni, va trebui să-i fie pusă la încercare credința prin tot felul de suferințe. El trebuia să fie omul dependent, omul smerit, disprețuit, urât, persecutat și, într-o viață plină de renunțări și de lupte, trebuia să capete experiența că Dumnezeul lui este suficient pentru orice. Unsul lui Yahve avea să fie încercat mulți ani pentru ca înaintea poporului să manifeste toate calitățile harului, care, potrivit gândurilor lui Dumnezeu, îi dau lui David drepturi la tronul lui Israel și la glorie. Harul triumfă în sentimentele sale cu privire la Saul, vrăjmașul lui înverșunat. Abia a fost chemat David la tron că starea morală a lui Saul s-a schimbat complet. Până atunci Duhul lui Dumnzeu a fost cu împăratul carnal și aceasta explică succesele lui Saul împotriva vrăjmașilor lui Israel, dar din acea zi duhul lui Yahve a venit peste David (v. 13) și s-a depărata de Saul, lăsându-l pe acesta sub puterea unui duh rău trimis de Yahve (v. 14). Era o judecată a lui Dumnezeu, o pedeapsă asupra împăratului, care, de atunci, a devenit ceea ce nu fusese anterior: o imagine a Antihristului. Dumnezeu arată, în același timp, că numai Duhul Său este capabil să oprească și să alunge duhul rău atunci când David lua harfa pentru a cânta cu mâna lui înaintea lui Saul.