9. Adorarea

Dragul meu,

După ce am analizat chestiunea “Unde este locul nostru de închinare”, putem acum să continuăm asupra închinării în sine. Scriptura este atât de plină de învăţături asupra acestui subiect şi, cu toate acestea, îndrăznesc să spun că este chiar una faţă de care este atât de multă indiferenţă şi chiar ignoranţă printre creştinii mărturisitori. Aş putea chiar merge mai departe şi să afirm că adevăratul ei caracter este greu înţeles de credincioşi, în afară de cei care se adună în jurul numelui lui Hristos. Bineînţeles că nu ma refer la faptul că nu sunt indivizi în toate denominaţiunile a căror bucurie este să fie gasiţi în adorare înaintea lui Dumnezeu; astfel de persoane au existat de-a lungul istoriei Bisericii. Dar ceea ce susţin este faptul că adorarea colectivă a sfinţilor - sau, ceea ce înseamnă a adora în adunare - este aproape complet necunoscut în oricare din multele denominaţiuni ale creştinismului.

Spre exemplu, într-una din cărţile, ce a obţinut o foarte largă răspândire, scrisă de unul din cei mai populari predicatori ai vremii, se spune, în discuţia asupra acestui subiect, că ascultarea de predici este una din cele mai înalte forme ale adorării. Scriitorul îşi susţine această afirmaţie extraordinară prin aceea că predica tinde să dea naştere manifestării celor mai sfinte dorinţe şi aspiraţii ale sufletului. Faptul că prezentarea adevărului poate conduce la închinare nu o poate nimeni nega, dar un copil ar putea percepe cu uşurinţă diferenţa dintre actul închinării şi ascultarea adevărului. În predică - dacă într-adevar este adevărul lui Dumnezeu cel care este prezentat - slujitorul vine cu un mesaj din partea lui Dumnezeu către cei care îl ascultă; în adorare, sfinţii sunt conduşi în prezenţa lui Dumnezeu pentru a-şi prezenta adorarea şi lauda lor. Cele două lucruri sunt, prin urmare, de un caracter în mod complet şi esenţial diferit. Nici rugăciunea nu este adorare. Aceasta va fi clarificată la un moment dat când voi explica faptul că cel care se roagă nu este închinător. Astfel, dacă mă duc la rege cu o petiţie, eu sunt prezentat înaintea lui în acel caracter; dar dacă sunt admis în prezenţa sa pentru a-i prezenta un omagiu, eu nu mai sunt petiţionar (ca având o petiţie). Deci, când sunt unit cu alţi credincioşi în rugăciune şi mijlocire, noi suntem înaintea lui Dumnezeu ca cei care caută binecuvântări speciale; dar dacă ne plecăm înaintea Lui în adorare, noi dăm mai mult decât primim; noi suntem înaintea Lui necerând nimic, dar având inimile pline şi revărsându-se în adorare la picioarele Sale.

Mulţumirea este foarte strâns legată de adorare, dacă nu chiar esenţa ei. Deoarece mulţumirea este consecinţa binecuvântărilor primite, fie în providenţă fie în mântuire. Înţelepciunea bunătăţii şi harului lui Dumnezeu în slujirea noastră astfel, în binecuvântarea noastră cu toate binecuvântările spirituale în locurile cereşti în Hristos, ne constrânge să revărsăm mulţumirile noastre în prezenţa Sa şi apoi, în mod necesar, suntem lăsaţi să medităm asupra caracterului şi atributelor lui Dumnezeu, care găseşte astfel plăcere în a ne înconjura cu semnele dragostei şi grijii Sale; şi, ca o consecinţă, mulţumirile se transformă în adorare.

Dar în adorarea văzută, în şi prin ea însăşi, în adevărata însemnătate a actului noi ne pierdem din vedere pe noi înşine şi binecuvântările noastre şi suntem ocupaţi cu ceea ce este Dumnezeu în El Însuşi şi ceea ce este El pentru noi aşa cum ne-a fost descoperit în Hristos. Conduşi prin Duhul Sfânt ne ridicăm mai sus de noi înşine şi Îl contemplăm pe Dumnezeu în toate atribuţiile şi gloriile Sale diferite („Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” Ioan 1:18 ); şi copleşiţi de revelarea sfinţeniei, maiestăţii, dragostei, milei şi harului Său noi nu putem decât să cădem la picioarele Sale, în timp ce aducem, în şi prin Domnul nostru Isus Hristos, omagiul inimilor noastre.

Aceasta va putea fi văzută mai clar pe măsură ce ne întoarcem la învăţătura Scripturii. Femeia din Samaria L-a întrebat pe Domnul nostru cu privire la acest subiect, sau mai degraba cu privire la locul închinării, iar în răspunsul Său, El a consimţit să meargă dincolo de limitele întrebării ei. „Isus i-a spus: Femeie, crede-Mă, vine un ceas când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce ştim, pentru că mântuirea este de la iudei. Dar vine un ceas, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; pentru că şi Tatăl caută astfel de închinători ai Lui. Dumnezeu este Duh şi cei care I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” (Ioan 4:21-24 ). În primul rând, Domnul nostru învaţă în mod clar aici că de acum înainte nu va mai fi niciun loc deosebit pentru închinare pe pamant. Ierusalimul fusese locul sfânt unde stătuse templul lui Dumnezeu - locul către care poporul Său mergea an de an din toate colţurile ţării (Matei 23:37-39 ); iar de atunci niciodată nu a mai fost o casă fizică a lui Dumnezeu pe pământ. Biserica este acum locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul (Efeseni 2:22 ) şi locul nostru de închinare (aşa cum s-a văzut în ultima scrisoare) este acum dincolo de perdeaua despărţitoare, în imediata prezenţă a lui Dumnezeu.

În al doilea rând, El ne spune cine pot fi adoratorii: aceia care se închină Tatălui în duh şi în adevăr; şi astfel de adoratori caută şi Tatăl. Aceştia sunt numai credincioşi, numai aceia pe care Dumnezeu i-a căutat în harul Său, cum ar fi această femeie din Samaria pe care El a căutat-o şi a găsit-o în Persoana Fiului, şi pe care El îi va aduce în relaţie cu El Însuşi ca şi copii ai Săi; aceştia şi numai aceştia pot adora pe Tatăl în duh şi în adevăr. Apostolul afirmă acelaşi lucru când spune „noi suntem circumcizia, cei care ne închinăm prin Duhul lui Dumnezeu” (sau în alte traduceri: „care ne închinăm lui Dumnezeu în Duh”), „şi ne lăudăm în Hristos Isus şi nu ne încredem în carne”, toate acestea fiind caracteristici clare ale credincioşilor. Într-adevar, aşa cum învaţă Epistola către Evrei (vezi cap 10) este imposibil pentru oricine să se apropie de Dumnezeu până când păcatele lor nu le sunt înlăturate dinaintea privirii Sale; şi din nou, fără credinţă (cap 11:6); şi încă odată, în măsura în care nicio altă persoană, ci doar cei credincioşi au Duhul lui Dumnezeu (vezi Romani 8:14-16 , Galateni 4:6 ), nimeni altcineva nu se poate închina în duh sau prin Duhul lui Dumnezeu.

Dar, pe cat de clar este acest adevăr şi acceptat în mod clar aşa cum este în teorie, el trebuie întărit fără încetare, deoarece, în realitate, în actualul „cult public”, care există în toate părţile, toate diferenţele dintre credincioşi şi necredincioşi sunt atât ignorate, cât şi şterse. Toţi deopotrivă, salvaţi sau pierduţi, sunt invitaţi să se unească în aceleaşi rugăciuni şi în aceleaşi cântece de laudă, într-o completă neglijare a acestor cuvinte clare şi anume că doar „adevăraţii adoratori” se pot închina Tatălui în duh şi în adevăr.

În al treilea rând, Domnul defineşte caracterul adorării. Trebuie să fie „în duh şi în adevăr”. A te închina „în duh” înseamnă a te închina potrivit cu adevăratul caracter al lui Dumnezeu şi în puterea acelei părtăşii pe care o dă Duhul lui Dumnezeu. Astfel, închinarea duhovnicească este în contrast cu formele, ceremoniile şi toate religiozităţile de care carnea este capabilă. A te închina lui Dumnezeu „în adevăr” înseamnă a te închina Lui potrivit cu descoperirea pe care El a dat-o despre Sine Însuşi. Samaritenii nu se închinau lui Dumnezeu nici în duh, nici în adevăr. Iudeii Îl adorau pe Dumnezeu în adevăr, în măsura în care acest lucru se poate spune despre o descoperire care nu era desăvârşită; dar ei nu Îl adorau în duh. Pentru a-L adora pe Dumnezeu sunt necesare ambele laturi. El trebuie adorat potrivit cu adevărata descoperire despre El Însuşi (aceasta este „în adevăr”) şi potrivit cu caracterul Său (aceasta este „în duh”).

Descoperirea lui Dumnezeu către noi este în Persoana şi legată de lucrarea lui Hristos, deoarece tot ceea ce este Dumnezeu a fost manifestat în şi prin cruce. Moartea lui Hristos este aşadar temelia întregii adorări creştine, deoarece prin eficacitatea sângelui Său preţios avem noi dreptul de a intra în prezenţa lui Dumnezeu; şi în măsura în care această moarte este descoperirea către noi a tot ceea ce este Dumnezeu, a maiestăţii Sale, a sfinţeniei Sale, a adevărului Său, a harului Său şi a dragostei Sale, prin contemplarea acestei jertfe minunate inimile noastre, lucrate prin Duhul lui Dumnezeu, sunt conduse în adorare şi laudă. Astfel, adorarea este legată într-un mod foarte special de masa Domnului, deoarece atunci când suntem adunaţi în jurul ei, ca mădulare ale trupului lui Hristos, noi vestim moartea Sa. Este imposibil de a separa adevărata închinare şi părtăşie duhovnicească de jertfa desăvârşită a lui Hristos pentru Dumnezeu. În momentul în care adorarea noastra se separă de eficacitatea şi cunoştinţa acelei acceptări infinite a lui Isus înaintea Tatălui, ea devine carnală şi în acelaşi timp o formă sau plăcere a firii.

Acesta este secretul degenerării adorării în creştinism, deoarece oriunde Masa Domnului şi-a pierdut adevăratul caracter sau loc, izvorul şi motivul adorării sunt întunecate. Pentru că ce ne reamintim noi în mod special la masa Domnului? Moartea Sa; şi în această moarte ni se permite să vedem ceea ce este Dumnezeu pentru noi şi ce este Hristos pentru Dumnezeu, precum şi eficacitatea fără margini a jertfei Sale în aceea că ne-a adus fără pată în imediata prezenţă a lui Dumnezeu - în lumină, aşa cum El este în lumină. Harul, dragostea veşnică a lui Dumnezeu şi dragostea de nestins a lui Hristos sunt toate deopotrivă descoperite sufletelor nostre în timp ce ne amintim de Acela care L-a glorificat pe Dumnezeu în moartea Sa pe cruce, când El ne-a purtat păcatele noastre; şi având încrederea de a intra în Locul Sfânt prin sângele lui Isus, ne închinăm lui Dumnezeu şi Îl adorăm cântând: