8. Adevăratul loc al închinării

Dragul meu,

În această scrisoare îmi propun să cercetăm tema “Unde se află locul de închinare al creştinului?” Nici nu mai trebuie să îţi reamintesc că termenul de „loc al închinării” se întâlneşte din abundenţă la fiecare pas; şi în timp ce recunosc în întregime că ceea ce se înţelege prin aceasta este doar locul unde credincioşii se adună în ziua Domnului, totuşi este de cea mai mare importanţă în gândurile divine faptul că nu ar trebui folosite cuvintele care transmit o impresie greşita sau falsifică adevărul lui Dumnezeu.

Permite-mi astfel să îţi îndrept atenţia către următorul pasaj: „Având deci, fraţilor, îndrăzneală să intrăm în locurile sfinte prin sângele lui Isus, pe calea cea nouă şi vie pe care a deschis-o pentru noi prin perdea, care este carnea Lui, şi având un mare preot peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem” (Evrei 10:19-22 ). Acum, avem în aceste versete, pentru a vorbi la modul general, trei lucruri : sângele lui Isus, perdeaua despărţitoare şi Marele Preot peste casa lui Dumnezeu, iar pe baza acestor trei lucruri noi avem îndemnul de a ne apropia pentru adorare. Dacă analizăm puţin semnificaţia fiecăruia, răspunsul la întrebările noastre ne va fi descoperit.

Deci, în primul rand, avem îndrăzneala să intrăm în locurile sfinte prin sângele lui Isus. Este evident, dacă urmăreşti cu atenţie argumentul apostolului, că sângele lui Isus este prezentat în contrast cu „sângele de tauri şi de ţapi” (vers. 4). Bineînţeles că esenţialul primei părţi a capitolului este eficacitatea primului în contrast cu neputinţa celui din urmă. Faptul că jertfele din timpul vechii dispensaţii erau aduse în continuu, an de an, este adus pentru a dovedi că adoratorii nu erau niciodata curaţiţi în totalitate, astfel încât să nu mai aibă deloc conştiinţa păcatelor, deoarece în repetarea jertfelor era o readucere aminte a păcatelor făcute în fiecare an (vers. 1-3). Şi motivul pentru aceasta era că „este imposibil ca sângele de tauri şi de ţapi să înlăture păcatele.” (vers. 4). Astfel că mulţimea jertfelor de toate felurile nu faceau altceva decât să îşi demonstreze totala lipsă de putere, cu toate că erau stabilite de Dumnezeu în perspectiva Jertfei ce fusese astfel anunţată mai dinainte.

Arătând aceasta, apostolul ne prezintă acum, în cel mai clar contrast, valoarea jertfei lui Hristos (citeşte cu atenţie versetele 5-14) ; el o rezuma şi o afirmă într-o singură propoziţie : „printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi”. Jertfele sub lege nu i-au făcut niciodata pe adoratori desăvârşiţi. Printr-o singură jertfă Hristos ne-a desăvârşit pentru totdeauna. Acest adevăr este atât de vast şi cuprinzător încât este nevoie să se mediteze la el din nou şi din nou pentru a putea fi pătruns în fiecare măsură. Deoarece implică nu numai faptul că nu mai am conştiinţa păcatelor dacă sunt sub însemnătatea jertfei lui Hristos, dar de asemenea şi că nu voi mai avea niciodata nevoie de conştiinţa de păcate în aspectul prezentat aici, că prin eficacitatea acestui sânge preţios eu am un drept acum şi întotdeauna voi avea un drept, în prezenţa lui Dumnezeu, şi nimic nu mă va putea vreodată lipsi de locul pe care acesta mi-l dă în imediata Sa prezenţă, deoarece printr-o singură jertfă El i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi. Prin această jerftă deci eu am primit un drept continuu pentru a avea acces la Dumnezeu.

Al doilea lucru este perdeaua despărţitoare. Sângele lui Hristos ne dă dreptul de a ne apropia şi în al doilea rând avem „calea cea nouă şi vie pe care a deschis-o pentru noi prin perdea, care este carnea Lui”. Aici avem din nou contrastul cu vechea dispensaţie. Astfel în capitolul 9 citim „în al doilea” (adică în Sfânta Sfintelor, dincolo de perdea) „intră numai marele preot, o dată pe an, nu fără sânge, pe care-l aduce pentru el însuşi şi pentru greşelile poporului: Duhul Sfânt arătând aceasta: calea locurilor sfinte nu era încă arătată, atât timp cât exista întâiul cort” (vers. 7-9). Oamenii deci erau în totalitate excluşi şi aceasta deoarece, am văzut deja, nu era posibil ca sângele de tauri şi de ţapi să înlăture păcatele. Ar fi fost, prin urmare, moarte sigură, prin judecata lui Dumnezeu, pentru oricine, în afara marelui preot, s-ar fi aventurat în înteriorul înfricoşătoarei perdele (Levitic 16:1,2 ; Numeri 15:16 ). Dar abia a fost consumată jertfa lui Hristos că perdeaua s-a şi rupt de sus până jos (Matei 27:51 ) deoarece prin moartea Sa El L-a glorificat pe Dumnezeu în fiecare însuşire a caracterului Său legată de chestiunea păcatului şi prin acea unică jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi, iar perdeaua s-a rupt pentru a sublinia că drumul către locul sfânt era acum făcut liber pentru toţi. „Pentru că ceea ce a rupt perdeaua pentru a ne primi pe noi, a înlăturat în acelaşi fel păcatul care ne ţinea afară”. Astfel acum este privilegiul fiecărui credincios, pe baza eficacităţii jertfei lui Hristos, de a intra întotdeauna în locul sfânt - el are îndrăzneala de a face aceasta prin sângele lui Isus.

Dar este şi un al treilea lucru indicat, ce ar putea fi menţionat pe scurt înainte de a-ţi atrage atenţia asupra deplinei urmări a acestor adevăruri, şi anume „un Mare Preot peste casa lui Dumnezeu”. Şi unde este Marele nostru Preot? „Şi, în adevăr, orice preot stă în picioare în fiecare zi, slujind şi aducând deseori aceleaşi jertfe care niciodată nu pot înlătura păcatele, dar El, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, de acum aşteptând până când vrăjmaşii Lui vor fi puşi ca aşternut al picioarelor Lui. Pentru că, printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi.” (Evrei 10:11-14 ) Învăţăm astfel că Marele nostru Preot este aşezat la dreapta lui Dumnezeu şi că această poziţie se datorează faptului că lucrarea sa a fost împlinită şi astfel prezenţa Sa în ceruri este o mărturie şi o dovadă a eficacităţii lucrării Sale şi, ca urmare, o încurajare continuă către poporul Său de a intra cu încredere în Sfânta Sfintelor, dincolo de perdeaua ruptă.

Acestea sunt cele trei adevăruri incomensurabile - sângele lui Isus, perdeaua ruptă şi Marele Preot peste casa lui Dumnezeu - către care Duhul Sfânt ne îndreaptă atenţia înainte de a ne îndemna să ne apropiem (vers. 22). Şi locul către care suntem invitaţi să ne apropiem, sau în care suntem îndemnaţi să intrăm, este locul sfânt - Sfânta Sfintelor. Acesta este locul care a fost reprezentat prin sfânta sfintelor în cortul din pustie, locul în care Hristos, ca Reprezentantul nostru şi Înainte-mergător, a intrat deja (Evrei 4:14, 6 :19-20). Deci locul nostru de închinare este în imediata prezenţă a lui Dumnezeu, scena mijlocirii pentru noi a lui Hristos, ca Mare Preot. Este adevarat că noi suntem aici pe pământ ca străini şi călători când ne gândim la preoţie. Dar acest pământ nu poate fi niciodată scena închinării noastre, deoarece noi avem „îndrăzneala de a intra în locul sfânt prin sângele lui Isus” şi numai acolo închinarea poate fi exprimată sau acceptată. Ba mai mult, daca vreau să aduc omagiu regelui direct, atunci trebuie să mă duc la palat unde el se afla în poziţia de a-l primi. Cu mult mai mult, dacă aş vrea să mă închin lui Dumnezeu, trebuie să fac aceasta în locul unde El stă pe tronul Său şi în care, pentru acest simplu motiv, El, în harul Său nemăsurat, mi-a dat dreptul de a intra în orice timp prin scump sângele lui Hristos. Acolo sus, aşadar, înauntrul perdelei despărţitoare, în imediata Sa prezenţă şi nu în altă parte, trebuie să se închine poporul Său. Şi ce privilegiu măreţ este, ce har de nespus a revărsat El asupra noastră, astfel că noi trebuie să savurăm libertatea constantă a accesului înaintea Sa pentru a ne pleca acolo în adorare şi laudă !

Având acest adevăr clarificat înaintea noastră, vei vedea, sunt sigur, că a vorbi despre un loc de închinare pe pământ ar tinde să întunece învăţătura Scripturii şi să submineze privilegiile noastre. Nu uita că în multe cazuri, aşa cum am spus, se înţelege foarte puţin prin expresia aceasta, dar, pe de altă parte, în multe alte cazuri are o însemnătate deosebită şi naşte ideea de clădiri sfinte şi consacrate. Iudeii aveau un „cort pământesc” (Evrei 9:1 ), unul care fusese ridicat prin îndrumare divină şi în acord cu o poruncă divină. Dar a ridica acum un „sanctuar” sau o cladire „sfântă” înseamnă a adopta un teren iudaic şi a uita faptul că „avem un astfel de mare preot care S-a aşezat la dreapta tronului Măreţiei, în ceruri; slujitor al locurilor sfinte şi al adevăratului cort, pe care l-a ridicat Domnul, şi nu omul.” Aşadar nu poate fi un loc de închinare pe pământ şi dând unei clădiri un astfel de nume, în mod inconştient aşa cum poate fi făcut, înseamnă a trece cu vederea, pentru a nu folosi un cuvant mai dur, locul şi privilegiul credinciosului şi a denatura adevărul creştinismului.

S-ar putea să fie necesar să mai facem aluzie la încă un aspect şi anume că toţi credincioşii în mod asemănător au acelaşi privilegiu al accesului în locul sfânt. Scriptura, sau cel puţin Scriptura care se ocupă cu adevărul despre biserică, nu cunoaşte niciun ordin sfânt de oameni, despărţiţi de ceilalţi credincioşi, care se bucură de privilegii speciale şi având dreptul de a se apropia de Dumnezeu în numele celorlalţi. Toţi credincioşii sunt preoţi în acelaşi fel şi aşadar toţi au aceaşi competenţă pentru accesul la Dumnezeu ca şi închinători. Pasajul la care facem referire (Evrei 10:19-22 ) este decisiv în ce priveşte această chestiune. Să observăm cuvintele : „Având deci, fraţilor”. Toţi sunt abordaţi în acelaşi fel şi tuturor li se reaminteşte că ei au îndrăzneala de a intra în locul sfânt prin sângele lui Isus. Din nou, apostolul spune : „să ne apropiem” - asociindu-se pe sine cu toţi cei cărora li se adresează, deoarece, în adevăr, atât el, cât şi ei se aflau pe aceeaşi temelie înainte lui Dumnezeu în ce priveşte închinarea . Îndeosebi este necesar să ţinem cu tărie acest adevăr în aceste zile ale reînsufleţirii credinţei harului preoţesc şi pretenţiilor sale superstiţioase. Cele două lucruri sunt legate împreună. Dacă ai un loc pământesc al închinării, atunci trebuie să ai şi un ordin preoţesc şi aceste două lucruri combinate reprezintă o negare a creştinismului. Aşadar atârna de noi să apărăm cu tărie adevărul descoperit odată sfinţilor.

Dar noi nu trebuie să fim multumiţi cu doctrina despre acest subiect. Întrebarea pentru sufletele noastre este: cunoaştem noi ce înseamnă să ne apropiem pentru a ne închina în sfântul locaş? Aş insista asupra acestui aspect foarte solemn, deoarece nimic altceva în afară de aceasta nu va satisface inima Lui, prin al cărui sânge preţios am primit un asemenea privilegiu imens. Fie ca să nu fim satisfăcuţi cu nimic altceva decât cu savurarea acestuia. Dacă l-am vazut pe Aaron în marea zi a ispăşirii ridicând perdeaua sfântă pentru a intra în înfricoşătoarea prezenţă a unui Dumnnezeu sfânt, ar trebui să nu fim impresionaţi doar de solemnitatea acestui act, dar, de asemenea, şi poziţia minunată de favoare şi apropiere de Dumnezeu pe care a ocupat-o datorită preoţiei sale. Toţi credincioşii sunt acum în această poziţie. Fie ca să cunoaştem tot mai mult din ceea ce înseamnă să fim găsiţi dincolo de perdeaua despărţitoare, să înţelegem tot mai deplin eficacitatea acelei singure jertfe care ne-a adus în prezenţa lui Dumnezeu, fără pată şi fără o perdea despărţitoare la mijloc.

Cu drag în Hristos,

E.D.