Dragul meu,
Nu trebuie niciodată să uităm că este posibil să fim la Masa Domnului şi totuşi să eşuăm în totalitate în participarea la Cina Domnului. Astfel Corintenii erau strânşi în numele lui Hristos; ei se strângeau în fiecare săptămână la Masa Domnului şi totuşi sfântul apostol Pavel le scrie "Când voi vă adunaţi deci în acelaşi loc, nu este ca să mâncaţi Cina Domnului" (1. Corinteni 11:20 ). Ei căzuseră într-o astfel de dezordine, prin egoism şi neglijarea semnificaţiei cinei, încât făcuseră din acest moment solemn un timp de petrecere. Ceea ce mâncau era cina lor şi nu a Domnului; pentru că ei au despărţit pâinea şi vinul de aproape orice legătură cu trupul şi sângele lui Hristos. Aşadar, un avertisment solemn: "Nu aveţi deci case ca să mâncaţi şi să beţi? Sau dispreţuiţi Adunarea lui Dumnezeu şi faceţi de ruşine pe cei care nu au? Ce să vă spun? Să vă laud? În aceasta nu vă laud." (vers. 22).
Astfel, apostolul începe să explice adevăratul caracter al cinei şi spune că în legătură cu aceasta a primit o revelaţie specială din partea Domnului. Este important să remarcăm acest fapt deoarece apostolul a primit aceasta în legătură cu slujba sa pentru trupul lui Hristos (Coloseni 1:24,25 ) şi atât timp cât aceasta este revelaţia finală cu privire la acest subiect, este mai mult în acest pasaj decât în evanghelii (care oricum relatează instituirea cinei în noaptea paştelui), ne vom îndrepta pentru analizarea sensului ei.
Şi cine nu ar fi mişcat de minunatul har arătat în începutul cuvântării despre acest subiect: "Că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine..." (vers. 23)? Ce contrast între inima omului şi inima lui Hristos! Foarte aproape de a fi trădat de unul din ucenicii Săi, El "a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a spus: Acesta este trupul Meu, care este frânt pentru voi: faceţi aceasta spre amintirea Mea" (vers. 23,24).
Aşadar pâinea este un simbol al trupului Domnului Isus care S-a dat pentru ai Săi - S-a dat la moarte pentru ei, pentru noi, pentru toţi credincioşii - la cruce şi atunci când noi mâncăm din ea ne amintim de El. Grija faţă de cuvântul "amintire" ne-ar scăpa de multe greşeli. Ne amintim de un fapt care este trecut, adică ni-l readucem în memorie. Deci când mâncăm din pâine la Cina Domnului, noi ne reamintim faptul că Domnul a fost odată mort; ne amintim de El în acea condiţie joasă - condiţia morţii - în care a coborât atunci când ne-a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, când a îndurat toată mânia pe care noi o meritam şi astfel L-a glorificat pe Dumnezeu chiar cu privire la păcatul nostru. Astfel nu este Hristos aşa cum este El acum, ci Hristos aşa cum era atunci, Cel de care ne aducem aminte la frângerea pâinii.
De asemenea paharul ne pune înainte acelaşi aspect: "Tot astfel şi paharul, după cină, spunând: Acest pahar este noul legământ în sângele Meu: faceţi aceasta, ori de câte ori îl beţi, spre amintirea Mea." (vers. 25 şi 26). Deci, vinul din care luăm este un simbol al sângelui lui Hristos şi acesta, în el însuşi, vorbeşte tot despre moarte, deoarece nu ne putem gândi la sânge ca fiind separat de trup decât în legătură cu moartea. Într-adevăr, versetul 26 scoate în evidenţă adevărul că atât prin luarea din pâine cât şi din pahar noi arătăm, vestim sau proclamăm moartea Domnului. Nu putem insista prea serios asupra acestui fapt că în Cina Domnului noi privim în urmă la un Hristos mort, că luăm din aceasta în amintirea faptului că El a fost mort odată - mort pe cruce şi mort în mormânt - pentru că El nu numai că a purtat păcatele noastre, dar a fost făcut păcat - El care nu a cunoscut păcatul - ca noi să fim făcuţi dreptatea lui Dumnezeu în El. Să reţinem bine că nu este numai un Hristos muribund, ci un Hristos mort - nu un Hristos murind, repetare continuă a jertfei Sale, aşa cum mulţi învaţă în mod eronat, ci un Hristos mort, "Pentru că, printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi." (Evrei 10:14 )
Acesta, deci, este gândul care ar trebui sa fie înaintea sufletelor noastre la masa Domnului. Câtă simplitate, dar totuşi gândită pentru a atinge şi a îngenunchea inimile noastre în adorare înaintea Lui în timp ce stăm în jurul mesei Sale, comemorând moartea Sa! Pentru că apostolul ne arată că există un Hristos mort, care a murit. Este imposibil să găseşti două cuvinte care puse împreună să aibă o aşa mare importanţă ca moartea Domnului. Cât de mult sens cuprinde faptul că El care este numit Domn a murit! Ce dragoste! Ce hotărâri! Ce eficacitate! Ce rezultate! Domnul Însuşi s-a dat pentru noi. Noi comemorăm moartea Sa.
Şi să observăm că este "până vine El". Prin urmare, în timp ce privim înapoi la cruce, ne este reamintită venirea Sa în glorie pentru a ne primi la El, rodul sigur al muncii şi morţii Sale şi astfel nu putem niciodată uita că întreaga noastră răscumpărare, fiind în acord cu imaginea Fiului Său, este rezultatul morţii lui Hristos. Deoarece cele două lucruri, crucea şi gloria, sunt legate aici indisolubil una de alta.
Astfel acesta este înţelesul cinei şi, pe măsură ce vom înţelege, apostolul ne avertizează solemn împotriva uitării semnificaţiei cinei. "Astfel că oricine mănâncă pâinea sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Să se cerceteze dar omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Pentru că cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi îşi bea judecata, dacă nu deosebeşte trupul" (vers. 27-29). Aici nu se pune problema dacă suntem vrednici să luăm parte la Cina Domnului, ci ceea ce critică apostolul este a lua parte într-un chip nevrednic. Fiecare creştin, cu excepţia faptului când un păcat l-a pus deoparte, era vrednic să ia parte, pentru că el era un creştin. Dar un creştin ar putea să vină la Cină fără să se judece pe sine, sau să conştientizeze aşa cum ar trebui faptul de care aminteşte Cina, fapt pe care Hristos l-a legat de ea.
El nu deosebeşte trupul Domnului şi nu deosebeşte, nici nu judecă răul din el. Şi dacă mănâncă şi bea în acest fel, el îşi mânăncă propria judecată, adică el îşi va atrage disciplina asupra lui, deorece Domnul judecă poporul Său şi îi pedepseşte astfel încât ei să nu fie condamnaţi împreună cu lumea (vers. 32). Astfel El i-a pedepsit pe corinteni pentru felul lor fără grijă - pe unii cu slăbiciune, pe unii cu boală, iar alţii chiar şi cu moarte fizică (vers. 30). Astfel necesitatea examinării felului în care luăm parte la Cina Domnului şi a judecării oricărui lucru care este astfel descoperit ca fiind nepotrivit în prezenţa Domnului "pentru că, dacă ne-am judeca noi înşine, n-am fi judecaţi" (vers. 31), adică practicând judecata de sine noi nu ar mai trebui, în acest caz, să fim pedepsiţi de Domnul.
Din tot ceea ce s-a spus, este clar că nu suntem calificaţi pentru masa Domnului până când problema relaţiei noastre cu Dumnezeu nu este rezolvată - într-un cuvânt, până când nu avem pace cu Dumnezeu. Pentru că dacă eu sunt ocupat cu mine însumi, cu propria stare a sufletului, cu îndoieli, temeri sau griji, nu pot fi ocupat cu moartea lui Hristos. Multă pagubă este adesea astfel făcută prin aducerea sufletelor prea devreme la masa Domnului, deoarece venind înainte de a avea pace cu Dumnezeu, ei privesc masa ca un mijloc de har, iar pe măsură ce moartea lui Hristos le este pusă înainte, ei sunt făcuţi, nu prin cunoaşterea valorii acelei morţi pentru ei înşişi, nefericiţi şi săraci. Până când nu există pacea conştiinţei prin sânge, cel puţin, sufletul nu este liber, în tihnă, să contemple moartea lui Hristos.
Încă odată. Când ne aflăm la masa Domnului, aceasta nu este pentru a fi ocupaţi cu privilegiile pe care le-am primit prin moartea lui Hristos. Ci este mai degrabă pentru a intra, prin puterea Duhului, în gândurile lui Dumnezeu cu privire la moartea Fiului Său preaiubit. Deoarece noi suntem acolo ca închinători şi ca atare după perdeaua despărţitoare, iar acolo suntem captivaţi de faptul că Dumnezeu Însuşi a fost glorificat în moartea lui Hristos; şi fiind în părtăşie cu El, gândim la ceea ce a fost Hristos pentru El, cum El nu I-a fost niciodată mai preţios ca ăn acel moment grozav când El a fost făcut păcat, când pentru gloria lui Dumnezeu El a îndurat totul, a fost ascultător până la moarte şi chiar moarte de cruce; atunci, cu inimi pline, noi suntem în stare, prin Duhul, să revărsăm adorarea şi lauda noastră. Ce gând minunat că noi suntem astfel lăsaţi să privim împreună cu Dumnezeu pe Hristos adus jos în ţărâna morţii, cu toate valurile şi talazurile lui Dumnezeu trecând peste El! Şi privind astfel noi nu putem decât să strigăm "A Aceluia care ne iubeşte şi ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său şi ne-a făcut o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeul şi Tatăl Său: a Lui fie gloria şi puterea în vecii vecilor! Amin." (Apocalipsa 1:5-6
).
Noi suntem astfel la masa în calitate de dăruitori şi nu primitori; şi totuşi cu siguranţă primim când aceasta este în acord cu Dumnezeu. Dar obiectul strângerii noastre este să adorăm şi să aducem închinarea inimilor noastre lui Dumnezeu, pentru că am fost răscumpăraţi prin moartea Fiului Său. Şi cine ar putea descrie binecuvântarea privilegiului de a vesti în acest fel moartea Domnului? Adunaţi în jurul Său, având semnele vizibile ale trupului şi sângelui Său înaintea ochilor noştri, aceasta solicită afecţiunea inimilor noastre; dragostea Sa, pe care apele cele multe nu au putut să o înece, nici şuvoaiele să o stingă, pătrunde şi stăpâneşte inimile noastre şi ne constrânge să ne plecăm în adorare de bună-voie la picioarele Sale şi ne face să tânjim după timpul când Îl vom vedea faţă în faţă şi, privind gloria Sa, vom fi cu El şi Îl vom adora pentru toată veşnicia.
Mă rog ca să poţi învăţa tot mai mult despre înţelesul morţii Sale arătată prin cină.
Al tău, cu drag în Hristos,
E.D.