Dragul meu,
Mai rămâne un singur subiect de prezentat în această serie de scrisori. În ultima, ţi-am arătat importanţa Cuvântului lui Dumnezeu, iar acum doresc să vorbesc despre rugăciune şi legătura ei cu viaţa spirituală. Acestea două - Cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciunea - sunt întotdeauna legate. Tot la fel a fost şi în activitatea binecuvântată a vieţii Domnului nostru. După o lungă zi de slujire, găsim următoarea remarcă: „Şi El Se retrăgea în pustiuri şi Se ruga” şi din nou „Şi a fost că, în zilele acelea, El a ieşit la munte, ca să Se roage; şi a petrecut noaptea în ru găciune către Dumnezeu.” (Luca 5:16 ; 6:12 ). Tot la fel, când problemele s-au ridicat în biserica primară în legătură cu distribuirea darurilor către sfinţi, apostolul spune: „Nu este potrivit ca noi, lăsând Cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese... Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea Cuvântului.” (Fapte 6:2-4 ). Apostolul Pavel, în acelaşi fel, reuneşte cele două în descrierea armurii lui Dumnezeu; pentru că nu mai devreme el spune: „Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu ”, iar apoi adauga „rugându-vă în orice timp în Duh, prin orice rugăciune şi cerere” (Efeseni 6:17,18 ).
Mai mult de atât, avem îndemnuri clare cu privire la rugăciune, ca de exemplu: „în rugăciune, stăruind”; „rugaţi-vă neîncetat” (Romani 12:12 ; 1. Tesaloniceni 5:17 . Vezi şi Luca 18 , etc.). Şi dacă vei citi partea introductivă a epistolelor Apostolului Pavel vei observa cum a concretizat el propriile îndemnuri. Mergând pe urmele lui, aşa cum ne este lăsat în Fapte, vei putea crede că niciodată nu a făcut altceva decât să predice; dar dacă vei citi aceste părţi ale epistolelor aproape că vei crede că el nu a făcut niciodată altceva decât să se roage. Aproape exact la fel ca exemplul Domnului nostru binecuvântat în munca sa neobosită, el a găsit, da, a învăţat necesitatea încrederii constante în Dumnezeu. În acelaşi fel, rugăciunea este o necesitate pentru fiecare copil al lui Dumnezeu. Pentru că în noi înşine, noi suntem slabi şi neputincioşi, dependenţi în totalitate; iar rugăciunea nu este altceva decât expresia dependenţei noastre de El, Cel Căruia ne rugăm. Dependenţi de Dumnezeu pentru toate, toate nevoile noastre ne fac să ne grăbim spre prezenţa Sa şi, având accesul liber prin Hristos, datorită locului pe care îl ocupăm şi datorită relaţiei de care ne bucurăm, „ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare şi să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit.” (Evrei 4:16 ).
1. Domnul nostru ne învaţă care ar trebui să fie, să zicem aşa, maniera rugăciunilor noastre. Vorbind ucenicilor Săi despre timpul când El va fi absent din mijlocul lor, El spune: „Şi orice veţi cere în Numele Meu, aceea voi face, ca Tatăl să fie glorificat în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, Eu voi face” (Ioan 14:13,14 ). Sunt două lucruri implicate aici. Numele lui Hristos este garanţia noastră de a veni înaintea lui Dumnezeu, înaintea Tatălui, amintindu-ne că dreptul nostru de apropiere este doar în Hristos. Şi bineînţeles că aceasta ne dă încredere. Dacă ne-am gândi la noi înşine, la greşelile şi nevrednicia noastra, nu ne-am aventura niciodată în prezenţa lui Dumnezeu, dar când ochii noştri sunt îndreptaţi spre Hristos, ceea ce este El în Persoana Lui, ceea ce este El pentru Dumnezeu şi ceea ce este El pentru noi şi amintindu-ne că noi apărem înaintea lui Dumnezeu în toată acceptabilitatea Sa infinită, ajungem să înţelegem că Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în noi - în apropierea noastră, în strigătele şi rugăciunile noastre. Suntem astfel încurajaţi să ne apropiem de Dumnezeu şi să ne vărsăm inimile înaintea Lui în orice timp de necaz sau nevoie.
Dar cerând în numele lui Hristos este mai mult decât a avea un titlu prin numele Său; aşadar înseamnă a apărea înaintea lui Dumnezeu cu toată valoarea şi autoritatea acelui nume. Dacă, de exemplu, mă duc la bancă şi prezint un cec, voi întreba de valoarea cecului în numele celui prin care este emis. Deci când vin înaintea lui Dumnezeu în numele lui Hristos, eu îmi prezint cererile în toată valoarea acelui nume înaintea lui Dumnezeu. Prin urmare, Domnul nostru spune: "orice veţi cere în Numele Meu, aceea voi face", deoarece este într-adevăr bucuria inimii lui Dumnezeu să aprobe fiecare cerere, ce este atât de preferat. Promisiunea este absolută, fără nicio limită, pentru simplul motiv că nimic nu ar putea fi cerut în numele lui Hristos dacă nu ar fi în acord cu voia lui Dumnezeu. Deoarece noi nu am putea folosi numele Său pentru nicio cerere care nu a fost născută în inimile noastre prin propriul Său Duh.
1. În următorul capitol, Domnul nostru ne dă învăţături suplimentare pentru Acelaşi subiect. „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice vreţi şi vi se va face.” (Ioan 15:7 ). Putem lega acest verset de un altul: „Şi aceasta este îndrăzneala pe care o avem la El, că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă” (1. Ioan 5:14 ). Aici este în acord cu voia lui Dumnezeu, excluzând astfel tot ce nu aparţine acestui caracter. Dar Domnul nostru spune: „orice veţi” şi aceasta aduce înaintea noastră un aspect foarte important al rugăciunii. În acest caz este condiţional: „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi”; aceasta înseamnă (rămânerea în Hristos) o continuă amintire a dependenţei noastre în El pentru orice, că fără El nu putem face nimic; şi Cuvintele Lui rămânând în noi, modelarea noastră după propriul Său gând, exprimarea Lui Însuşi în noi, noi din nevoie exprimăm propriile Lui gâduri şi dorinţe şi, în consecinţă „orice vrem” trebuie, în cazul de faţă, să fie „după voia Lui”. În acelaşi timp, se va vedea că puterea rugăciunilor noastre depinde de condiţia noastră spirituală. Acesta este un principiu constant. Apostolul Ioan declară: „Preaiubiţilor, dacă inima noastră nu ne condamnă, avem îndrăzneală la Dumnezeu; şi orice cerem primim de la El, pentru că ţinem poruncile Lui şi practicăm cele plăcute înaintea Lui.” (1. Ioan 3:21,22 ). Şi apostolul Iacov ne spune: „Mare putere are cererea fierbinte a celui drept.” (Iacov 5:16 ). Aceasta este de cea mai mare importanţă, deoarece neglijând starea noastră spirituală şi pierzând astfel părtăşia prezentă cu Dumnezeu, rugăciunile noastre devin reci şi lipsite de viaţă, degenerând într-o repetare de adevăruri cunoscute sau fraze vechi şi astfel, pierzând întreaga semnificaţie trecem înspre forme moarte. Cuvintele sunt spuse pentru a satisface conştiinţa, dar neexprimând nevoi simţite de inimă şi căutări ale sufletului după Dumnezeu, ele nu găsesc niciun răspuns şi nu coboară nicio binecuvântare. Păzeşte-te de o astfel de stare, care este adeseori începutul căii unuia care cade din nou în păcat şi care, în afara cazului în care este împiedicată prin harul lui Dumnezeu, va aduce sufletul în ruşine şi dezonoarea numelui lui Hristos.
2. Utilizarea rugăciunii este variată. Pe primul loc, Domnul ne-a unit cu El Însuşi în toate dorinţele Sale. Da, părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos (1. Ioan 1:3 ). Dumnezeu contează pe dragostea noastră pentru a avea părtăşie cu tot ceea ce este drag inimii Lui. El a făcut ca interesele Lui să fie ale noastre şi prin urmare ne aduce înăuntru şi face acestea obiectul rugăciunilor noastre. Ce privilegiu! A-ţi fi permis să treci prin toate scopurile Sale aşa cum ne sunt revelate în Cuvânt, să priveşti cu plăcere descoperirea lor, să le priveşti toate concentrate şi strălucind în persoana Hristosului Său, precum şi redând câstigul gloriei numelui Său! În adevăr, dacă ne este permis să intrăm în toată această minunată poziţie, prin puterea Duhului, nu vom duce lipsă nici de subiecte, nici de motive de rugăciune.
De asemenea, putem exprima în rugăciune toate nevoile diferite ale sufletelor noastre. „Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci, în orice, faceţi cunoscut lui Dumnezeu cererile voastre, prin rugăciune şi prin cerere cu mulţumiri; şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice înţelegere, va păzi inimile voastre şi gândurile voastre în Hristos Isus” (Filipeni 4:6,7 ). Acest cuvânt este mai de remarcat din faptul că este găsit chiar în capitolul în care apostolul ne asigură „Iar Dumnezeul meu vă va împlini orice trebuinţă, potrivit bogăţiilor Sale, în glorie, în Hristos Isus.” (v.19). Totuşi, în pofida acestei încrederi binecuvântate, Dumnezeu doreşte să Îi facem cunoscute cererile noastre cu toată libertatea de copii şi cu toate că nu promite să le aprobe în orice situaţie, totuşi ne asigură că pacea Sa ne va păzi inimile. Într-adevăr, este în acest fel faptul că încrederea este stabilită în legătura noastră cu Dumnezeu, că obiceiurile de nepreţuit se formează neavând nicio reţinere faţă de El şi că intimitatea comuniunii este cultivată. Potrivit cu aceasta, psalmistul strigă: „Încrede-te în El în toate timpurile, poporule; vărsaţi-vă inima înaintea Lui” (Psalmul 62:8 ), iar Apostolul Petru spune: „aruncând asupra Lui toată îngrijorarea voastră, pentru că El îngrijeşte de voi” (1. Petru 5:7 ).
4. Ar trebui adăugat faptul că Cuvântul lui Dumnezeu pune un mare accent pe legătura dintre credinţă şi rugăciune. Domnul nostru spunea: „Tot ce veţi cere rugându-vă, credeţi că aţi primit, şi veţi avea” (Marc 11:24). Tot la fel şi Apostolul Iacov după îndemnul său de a se cere înţelepciune de la Dumnezeu, spune: „dar să ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc.” (Iacov 1:6 ); şi, din nou, el ne spune că „rugăciunea credinţei îl va mântui pe cel bolnav” (Iacov 5:15 ). Tot la fel, în Evrei citim că „fără credinţă este imposibil să-I fii plăcut, pentru că cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că-i răsplăteşte pe cei care-L caută.” (Evrei 11:6 ). Aceasta este uşor de înţeles, deoarece cu siguranţă că Dumnezeu are un drept să se bizuiască pe convingerea noastră în dragostea Lui, pe încrederea noastră în caracterul Său şi pe credinţa noastră în Cuvântul Său, atât timp cât El ni S-a descoperit pe Sine Însuşi într-un mod deplin în persoana Fiului Său. A ne îndoi, aşadar, în timp ce ne apropiem de El, ar însemna să Îi dezonorăm numele. Şi după cum El se bazează pe încrederea şi credinţa noastră, tot aşa şi El doreşte ca noi să ne bizuim pe credincioşia şi dragostea Lui. Binecuvântatul nostru Domn le aminteşte ucenicilor Săi: „pentru că Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie mai înainte de a-I cere voi” (Matei 6:8 ). Şi Apostolul Pavel ne învaţă că „El, care, în adevăr, nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui, de asemenea, toate împreună cu El?” (Romani 8:32 ). Astfel darul Fiului Său, în măsura în care a fost darul Lui cel mai măreţ şi cea mai perfectă garanţie a dragostei Sale, este temelia pe care noi ne putem odihni în deplina siguranţă că El nu numai că nu ne va refuza niciun lucru bun pentru noi, dar El va găsi placere să ne binecuvânteze potrivit cu inima Sa şi cunoştinţa Sa faţă de nevoile noastre.
5. Încă odată, toate rugăciunile adevărate trebuie să fie prin Duhul Sfânt (vezi Romani 8:26,27 ; Filipeni 3:3 ; Iuda 20 ). Într-adevăr, El este puterea pentru rugăciune, după cum El este puterea pentru fiecare activitate a vieţii duhovniceşti. Noi suntem astfel în totalitate dependenţi de Domnul Isus pentru accesul la Dumnezeu, de Duhul Sfânt pentru puterea de a ne ruga şi de Dumnezeu pentru binecuvântarile pe care le căutăm. Numelui Său fie toată lauda!
Dar nu voi continua acest subiect. Cu toate acestea, îmi vei îngădui să te îndemn cu privire la perseverenţa în rugăciune. Reguli cu privire la acest subiect - legate de timp sau frecvenţă - nu avem niciun drept să facem sau să impunem. Totuşi cu privire la un singur aspect trebuie să fii sigur - nu poţi sta prea mult în rugăciune. Şi dacă locuieşti în prezenţa lui Dumnezeu vei găsi atât inima cât şi ocazia pentru rugăciune. Responsabilitatea noastră este să ne rugăm neîncetat, menţinând întotdeauna neîntreruptă conştiinţa dependenţei şi nevoia noastră de harul divin. Astfel ne vom îndrepta întotdeauna spre Dumnezeu, întotdeauna bucurându-ne de libertatea inimii în prezenţa Sa şi prin urmare să găsim întotdeauna în primirea constantă a milei, harului şi binecuvântării, în răspunsul la rugăciunile noastre noi teme de mulţumire şi laudă.
Cu dragoste în Hristos,
E.D.