Dragul meu,
Este foarte remarcat faptul că slujirea care există printre "bisericile" creştinismului nu are nici măcar o urmă de justificare în Cuvântul lui Dumnezeu. Căutând în modul cel mai atent posibil, din timpul când Biserica lui Dumnezeu a fost întemeiată şi până la încheierea perioadei inspirate, nu vei găsi nicio urmă de slujire a "unui singur om". Sunt menţionaţi apostoli, bătrâni sau episcopi, diaconi, păstori, învăţători şi evanghelişti, dar nu este nicio indicaţie care să corespundă cu slujirile şi predicările din ziua de azi. Pentru că toate denominaţiunile creştinismului - cu una sau două excepţii neînsemnate - sunt de acord în teoria lor cu privire la slujire. De obicei, un singur om este desemnat pentru a avea răspunderea sau supravegherea asupra "bisericii" şi congregaţiei; şi este de aşteptat ca el să înveţe, să predice evanghelia şi să fie păstor. Pe scurt, este de aşteptat ca el să îmbine într-unul slujba unui bătrân şi darurile unui păstor, învăţător şi evanghelist. Astfel se întâmplă des ca un singur om va avea unica şi continua răspundere a aceleiaşi congregaţii pentru 20, 30 sau 40 de ani şi nu poate fi negat nici faptul că creştinii profesanţi sunt de acord cu aceasta.
Dar întrebarea este: este această practică scripturistică? Fii puţin îngăduitor cu mine în timp ce îţi voi căuta să-ţi răspund la această întrebare prin Cuvântul lui Dumnezeu. Nu trebuie să-ţi reamintesc că binecuvântatul nostru Domn a numit apostoli în timpul călătoriei Sale pământeşti şi că, după învierea şi înălţarea Sa, I S-a arătat lui Saul şi l-a ales şi l-a făcut, într-un mod deosebit, apostolul naţiunilor. (vezi Fapte 9:22,26 ; 1. Corinteni 15 )
Apostolii, după cum toţi mărturisesc, au avut o poziţie deosebită şi unică - fiind înzestraţi cu daruri şi autoritate - ei nu au avut niciodată urmaşi. Nu voi insista prea mult cu privire la acest aspect, deoarece cu excepţia Bisericii Catolice şi Anglicană (cel puţin în Vest) această afirmaţie este acceptată în mod general. Două versete vor fi de ajuns. Petru, scriind credincioşilor din poporul său - "locuitorii temporari din împrăştiere din Pont" - spune: "dar mă voi strădui [adică, scriind această epistolă] ca şi după plecarea mea să puteţi oricând să vă aduceţi aminte de aceste lucruri." (2. Petru 1:15 ). El îi încredinţează astfel pentru viitor călăuzirii (nu unor urmaşi apostolici, ci) cuvântului scris. În acelaşi fel, Pavel, adresându-se bătrânilor Bisericii din Efes şi avertizându-i cu privire la dificultăţile şi pericolele ce vor veni, le spune: "Şi acum vă încredinţez lui Dumnezeu şi Cuvântului harului Său" (Fapte 20:32 ). Aşadar, ambii mari apostoli - unul din circumcizie şi celălalt din necircumcizie, fiind de acord în această - deopotrivă declară că resursa Bisericii, după ce ei vor fi plecat, va fi în cuvântul lui Dumnezeu. Este astfel clar că ei nu s-au gândit la urmaşi ai slujbei lor.
Următoarea slujbă în listă va fi aceea a episcopilor sau bătrânilor. Spun episcopi sau bătrâni, pentru că, de fapt, ei nu sunt decât două nume pentru aceeaşi slujbă. Aceasta este dovedită dincolo de disputa din Fapte 20 . Citim acolo că Pavel a trimis după "bătrânii adunării" (v. 17). Vorbindu-le, ei îi numeşte "supraveghetori" (v. 28) - adică, episcopi. Ei bine, nu sunt găsiţi niciodată separaţi. Biserica din Efes, în textul pe care îl avem înainte, avea mai mult de unul singur. Pavel i-a chemat pe "bătrânii" Bisericii. Tot la fel în Fapte 14:23 , Pavel şi Barnaba "le-au ales bătrâni în fiecare adunare". În epistola către Filipeni citim, de asemenea, despre "supraveghetorii şi slujitorii" (1:1; vezi şi Fapte 15:23 , Tit 1:5 ).
Trecând acum la daruri ca fiind diferite de slujbă ajungem la "păstori şi învăţători" (Efeseni 4:11 ). Le-am pus pe cele două împreună deoarece, în fapt, ele sunt astfel legate în Scripturi şi legate într-un mod atât de strâns în pasajele tocmai citate, pentru a indica faptul că ele pot fi unite în aceeaşi persoană. Până acum, astfel fiind situaţia, ni se spune că "erau unii profeţi şi învăţători în Antiohia, în adunarea care era acolo" şi ni se dau nu mai puţin de cinci nume (Fapte 13:1 ). Cu toate acestea, în cazul în care se crede că cele două cazuri ale lui Timotei şi Tit sunt pe de altă parte evidente, un moment de gândire ar putea risipi această înşelăciune. În mod limpede se spune că Tit a fost lăsat în Creta pentru "ca să pui în ordine mai departe cele rămase neorânduite şi să rânduieşti bătrâni în fiecare cetate" (Tit 1:5 ); şi Timotei este îndemnat către astfel de calificări (1. Timotei 3 ) şi i se spune în mod clar "Nu-ţi pune mâinile în grabă peste nimeni" (5:22), în sensul de a-i investi într-o slujbă. Aşadar nimic nu poate fi mai clar decât faptul că aceştia doi, Timotei şi Tit, se purtau ca şi delegaţi ai apostolilor şi astfel exercitau o supraveghere generală şi aveau autoritatea de a investi oameni potrivit cu slujba de supraveghetori şi slujitori; o autoritate angajată, fiind văzută prin indivizi, nu prin biserici şi care nu a fost exercitată decât de apostoli sau, în cazul nostru, de împuterniciţi ai acestora şi care nu a fost niciodată transmisă unor urmaşi şi care şi-a pierdut valabilitatea odată cu moartea apostolilor.
Mai rămâne încă un dar de amintit - acela de evanghelist (Efeseni 4:11 ). Vine după "profeţi", dar l-am păstrat datorită caracterului său. Aşa după cum anunţă şi numele, lucrarea unui evanghelist este de a predica evanghelia şi obiectivul ţintă al lucrării sale nu este Biserica, ci lumea. Domnul nostru Însuşi descrie responsabilitatea unui evanghelist când le porunceşte apostolilor Săi: "Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată creaţia" (Marcu 16:15 ). A limita aşadar slujba sa la o singură congregaţie sau chiar la o singură localitate ar însemna ignorarea obiectului darului. Astfel, sfântul apostol Pavel, vorbind despre el în aceste caracter, spune: "Eu sunt dator şi grecilor şi barbarilor, şi celor înţelepţi şi celor nepricepuţi. Astfel, atât cât depinde de mine, eu sunt gata să vă vestesc Evanghelia şi vouă, celor din Roma." (Romani 1:14,15 ).
Se repetă deci întrebarea: care este adevăratul caracter al slujirii potrivit cu cuvântul lui Dumneze? În primul rând, decurge din Hristos aşezat la dreapta lui Dumnezeu, ca şi Cap al Bisericii. El este izvorul ei. "Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. De aceea El spune: Suindu-Se în înălţime, a robit robia şi a dat daruri oamenilor... Şi El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei depline a Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos". Efeseni 4:7-13 . Aceasta ne oferă nouă un principiu important. Darurile nu au fost conferite Bisericii, ci oamenilor pentru beneficiul Bisericii. Astfel cei care le-au primit sunt responsabili de exercitarea lor nu pentru Biserică, ci pentru Domnul. Aşadar este imposibil pentru Biserică să investească păstori şi învăţători sau oricare dintre darurile amintite, văzând aşadar că responsabilitatea Bisericii este să primească slujba oricărei persoane ce a fost denumită prin Domnul pentru întărirea ei. Chiar şi slujba apostolică precum cea a apostolului Pavel este un dar "nu de la oameni, nici prin om" (Galateni 1:1 ), ci prin Hristosul înălţat. Există încă un adevăr de o aceeaşi însemnătate şi anume faptul că darurile pot fi exercitate în mod corespunzător doar în puterea Duhului Sfânt. Prezenţa Duhului Sfânt este caracteristică distinctivă a acestei dispensaţii. El locuieşte în casa lui Dumnezeu, Biserica şi El locuieşte în cei credincioşi (Ioan 7:39 ; 4:16,17 ; Fapte 2 ; Romani 8:15,16 ; 1. Corinteni 6:19 ; 2. Corinteni 6:16 ; Efeseni 1:13 ; 2:22 etc). Astfel, când creştinii sunt strânşi împreună după cum învaţă 1. Corinteni 12 - 14 , El lucreaza în mod suveran în şi prin mădularele trupului lui Hristos potrivit cu darurile lor: "Pentru că unuia i se dă, prin Duhul...Dar toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia în parte cum vrea." (1. Corinteni 12:8-11 ). Aşadar orice aranjament uman pentru slujirea în adunare nu este numai în contradicţie cu acest adevăr, dar ignoră cu desăvârşire prerogativele Duhului lui Dumnezeu de a sluji prin cine doreşte El. Bineînţeles un gând deosebit de solemn şi care nu trebuie luat cu uşurătate şi totuşi, vai, cât de comun! Ba mai mult, astfel întreaga prezenţă a Duhului Sfânt este uitată, iar autoritatea omului şi pretenţiile sale sunt înlocuite, justificate şi acceptate de întreaga masă a creştinilor mărturisitori.
Vei fi suficient de atent pentru a observa că ceea ce Scriptura învaţă nu este faptul că toţi au libertatea să slujească, ci că trebuie să existe libertatea Duhului Sfânt pentru a sluji prin cine El doreşte. Este o mare deosebire între cele două. Prima ar fi democraţia, care nu este cu nimic mai străină de gândul lui Dumnezeu; a doua implică menţinerea domniei lui Hristos în puterea Duhului, supunerea tuturor mădularelor trupului Capului şi dependenţa totală cu privire la călăuziea şi înţelepciunea Duhului lui Dumnezeu. În primul caz, omul iese în evidenţă, în al doilea, Hristos are supremaţia.
În timp ce subliniem aceste adevăruri de bază ale slujirii, noi trebuie să fim atenţi să ne amintim că întreaga slujire trebuie sa fie în slujire şi în acord cu cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta reiese în mod clar din învăţăturile din 1. Corinteni 14 . Într-adevăr, apostolul dă indicaţii cu privire la exercitarea darurilor, iar după aceea spune: "Dacă cineva se consideră a fi profet sau om spiritual, să recunoască cele ce vă scriu, că sunt poruncă a Domnului." (v. 37). Adunarea este astfel îndreptăţită, ba mai mult responsabilă să judece dacă lucrarea este în acord cu adevărul (1. Corinteni 14:29 ) şi să respingă orice lucru ce nu corespunde acestui test. Aceasta nu este lăsată la mila unui anume om, ci este oferită împreună cu garanţia sigură pentru a ţine sub control şi a refuza orice aminteşte de carne sau nu este din Duh.
Un alt aspect se mai poate adăuga. După ce am tratat chestiunea darurilor şi am arătat că chiar şi exercitarea lor este complet lipsită de valoare fără dragoste (1. Corinteni 12:13 ), apostolul ne învaţă că obiectul practicării acestor daruri este zidirea adunării (14:3-5). Cât de minunate sunt căile lui Dumnezeu! Strânşi prin Duhul în jurul persoanei Domnului nostru la masa Sa, pentru a vesti moartea Sa, El ne conduce inimle în adorare şi laudă, iar apoi ne slujeşte prin Dumnezeu, prin diferitele mădulare ale trupului lui Hristos. Astfel acolo este o dublă acţiune a Duhului. El ne dă posibilitatea să îi oferim jertfe de laudă lui Dumnezeu şi, conştient de nevoia noastră, El ne dă cuvântul de înţelepciune, sau cunoştinţă, sau învăţătură, după cum cere starea noastră.
Dar iată că am ajuns la finalul scrisorii mele. Oricum, tu vei putea să urmăreşti acest subiect pentru tine şi să descoperi astfel dacă ceea ce s-a prezentat este în acord cu cuvântul lui Dumnezeu. "Dar cercetaţi toate, ţineţi ce este bun" (1. Tesaloniceni 5:21 ).
Cu dragoste în Hristos, E.D.
P.S.- Ca o adăugare la versetele citate mai sus, citeşte şi Romani 12:4-8 , 1. Petru 4:10 ,11etc.