Drag prieten,
Ai recunoscut că eşti un păcătos pierdut şi care ar fi putut fi pierdut pentru totdeauna dacă ar fi trebuit să apari astfel în faţa lui Dumnezeu.Ţi-ai mărturisit păcatele în faţa lui Dumnezeu, dar nu ai certitudinea că sunt iertate. Te întrebi dacă te-ai pocăit îndeajuns, dacă convertirea ta a fost destul de profundă. Nu te gândeşti deloc la lucrurile acestea sau eşti indiferent.
Te înţeleg, căci şi eu am trecut prin aceleaşi experienţe. De ani de zile ştiam (fiind pe atunci foarte tânăr) că sunt pierdut. În timpul zilei, nu mă gândeam deloc la lucrurile acestea, dar seara, după ce mă culcam, mi se făcea frică. „Dacă aş muri în această noapte, aş fi pierdut pentru eternitate!” Îmi mărturiseam atunci din nou păcatele în faţa lui Dumnezeu şi-L rugam să mi le ierte. Dar nu eram niciodată sigur dacă erau iertate. Într-o zi, sora mea mai mare mi-a zis că îşi găsise pacea. Am întrebat-o ce făcuse; seara, am încercat să fac la fel, dar fără un rezultat evident.
Pe la 17 ani, într-o seară, stând descurajat pe marginea patului, îmi spuneam: „Nu-mi foloseşte la nimic să mă rog. De atâţia ani Îi cer lui Dumnezeu să mă salveze şi nu s-a produs nicio schimbare!”
În acel moment, Dumnezeu mi-a adus în minte gândul următor: nu este scris „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire!” (1. Ioan 1: 9 ) Oare să nu fie adevărat? Ba da, căci Dumnezeu nu minte – m-am gândit. Domnul mi-a arătat atunci cu claritate ceea ce însemna asta pentru mine. Însemna că păcatele mele fuseseră iertate de prima dată când le mărturisisem cinstit în faţa lui Dumnezeu. Atunci pacea mi-a umplut inima sau, mai exact, cugetul meu îşi găsise odihna. Din acel moment, am avut certitudinea că păcatele mele fuseseră iertate. Nu m-am mai îndoit niciodată, pentru că aşa a spus Dumnezeu.
1. M-am pocăit destul?
Oare de ce mi-au trebuit atâţia ani să-mi găsesc pacea? Fără nicio îndoială, una dintre cauze era că avusesem prea puţin sentimentul vinei mele şi conştiinţa păcatului. Nu se pune problema că Dumnezeu ar stabili un anumit nivel şi că nu ne iartă decât dacă devenim conştienţi de păcatele noastre şi dacă pocăinţa noastră atinge acel nivel. Niciodată vreun om n-a avut, în momentul convertirii sale, o pocăinţă suficientă, o convingere de păcate destul de profundă. Abia după convertire ne dăm seama cât de răi suntem în noi înşine, în firea noastră.
Totuşi, Dumnezeu vrea să fim pe deplin convinşi de starea noastră pierdută. Cu cât această convingere va fi mai profundă, cu atât convertirea noastră va fi totală; cu cât mai mult vom înţelege judecata pe care o merităm, cu atât mai mult mărturisirea păcatelor noastre va fi mai sinceră, iar odihna şi pacea pe care le vom experimenta ulterior vor fi mai profunde. De aceea Duhul Sfânt lucrează în inima păcătosului şi caută să-l conştientizeze, în lumina lui Dumnezeu, pentru a-l face capabil să-şi vadă starea pierdută şi mulţimea păcatelor sale şi să înţeleagă puţin ce judecată ar trebui să pronunţe asupra lui un Dumnezeu drept şi sfânt.
Dar nu aici este miezul problemei. Factorul decisiv era că eu priveam la mine, şi nu la Dumnezeu. Cuvântul Său nu-mi era de-ajuns. După ce mi-am recunoscut păcatele şi am înţeles că eram falimentar în totul, ar fi trebuit să ascult vocea lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu nu lasă niciun dubiu referitor la acest subiect: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele”. Eu căutam siguranţa iertării păcatelor mele în inima şi în viaţa mea, în loc să privesc la Cuvântul lui Dumnezeu care-l asigură de iertarea lor pe cel care-şi mărturiseşte păcatele.
2. Dreptatea lui Dumnezeu
Dumnezeu nu este ca un judecător din această lume, cu inima duioasă, care s-ar lăsa înduplecat şi l-ar pedepsi mai puţin sever pe unul care i-ar trezi compasiunea, faţă de altul care n-a ştiut s-o facă, căci dragostea şi mila lui Dumnezeu nu pot niciodată contrazice dreptatea Lui. Aceasta este minunat în Scriptură: acelaşi Dumnezeu care Îşi va revărsa într-o zi judecata peste toţi păcătoşii, Îşi arată astăzi dreptatea iertând şi ştergând toate păcatele celor care vin la El prin credinţa în Domnul Isus. Căci dreptatea lui Dumnezeu se arată în Scriptură în principiul credinţei (Romani 1:17 ) „pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât să fie neprihănit şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Romani 3:26 ).
3. Îndreptăţirea
De fapt, Dumnezeu acţionează doar în deplin acord cu dreptatea Sa. De aceea, omul ar fi fost iremediabil pierdut dacă Domnul Isus nu ar fi împlinit opera de mântuire de la Golgota. Dragostea lui Dumnezeu voia să salveze omul de la pierzarea veşnică, dar era imposibil, pentru că dreptatea Sa cerea condamnarea păcătosului. Dragostea lui Dumnezeu nu se poate manifesta în niciun caz în contradicţie cu dreptatea Sa.
Atunci s-a produs acest lucru minunat despre care ne vorbesc Evrei 10 , Psalmul 40 etc.: voia lui Dumnezeu era „ca toţi oamenii să fie salvaţi” (1. Timotei 2:4 ). Domnul Isus devine om şi spune: „Iată, vin să fac voia Ta, Dumnezeule”. El S-a dus la cruce şi a rezolvat acolo pentru noi problema păcatului. Acolo a fost făcut păcat şi judecata lui Dumnezeu pentru păcat s-a abătut asupra Lui; prin această judecată, dreptatea lui Dumnezeu a fost satisfăcută pe deplin.
Domnul Isus nu a suferit această judecată din cauza Lui Însuşi. El era Sfântul, Cel Drept, Cel ce n-a cunoscut păcatul. El a purtat păcatul ca Substitut al tuturor celor care, prin credinţă, L-ar primi ca Salvator.
Acum, Dumnezeu le poate spune păcătoşilor: „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2. Corinteni 5:20 ). Nu numai dragostea Sa, dar şi dreptatea Sa cere ca toţi cei care vin la El prin credinţa în Domnul Isus să primească iertarea.
4. Învierea, dovada dreptăţii lui Dumnezeu
Aş vrea să analizez mai în detaliu acest punct de vedere. Domnul Isus s-a dus la cruce şi acolo a purtat în trupul Său toate păcatele celor care L-au primit şi-L vor mai primi (1. Petru 2:24 ). A fost făcut păcat şi aşa a suferit judecata (2. Corinteni 5:21 ; Romani 8: 3 ). „Plata păcatului este moartea” (Romani 6:23 ), o stare de despărţire de Dumnezeu (Apocalipsa 20:14,15 ). Aceasta a trebuit Domnul Isus să îndure pe cruce. El a fost abandonat de Dumnezeu în timpul acelor ore teribile de întuneric şi a murit. Dar pe cruce a putut spune: „S-a sfârşit!”
Dar putea Domnul să rămână în mormânt după ce sfârşise lucrarea de mântuire? Dreptatea lui Dumnezeu, care făcuse să cadă asupra Lui judecata, cerea acum ca El să iasă din moarte. Lucrarea era sfârşită, judecata lui Dumnezeu îşi făcuse efectul şi dreptatea lui Dumnezeu era pe deplin satisfăcută. De aceea Dumnezeu L-a înviat din morţi (Efeseni 1:20 ). Este dovada, în ochii lumii şi pentru noi, că Dumnezeu a acceptat lucrarea de substituire a Domnului Isus şi a fost satisfăcut (Ioan 16:8,10 ). Dacă Domnul nu ar fi fost înviat, aceasta ar fi însemnat că lucrarea nu era încă terminată. Atunci n-ar mai fi fost o salvare pentru noi (1. Corinteni 15:17,18 ). Învierea se găseşte în centrul Evangheliei şi orice atac împotriva acestui adevăr distruge Evanghelia.
De aceea citim în Romani 4:25 „care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre şi a fost înviat din pricină ca am fost socotiţi neprihăniţi.”
Suntem în perioada harului. Dumnezeu le spune tuturor oamenilor: „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Dar spune şi: „sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire…” (Romani 3:23-25 ).
Mesajul este „pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El.” (Romani 3:22 ). Au parte de acest mesaj toţi cei care acceptă judecata divină, şi anume că sunt pierduţi, şi toţi cei care, în acelaşi timp, Îl primesc prin credinţă pe Domnul Isus.
Duhul Sfânt a lucrat în inima ta, aducându-te în situaţia să-ţi recunoşti păcatele şi starea pierdută. Ai venit la Dumnezeu şi I-ai mărturisit Lui cine eşti şi ce ai făcut. Dumnezeu ţi-a îndreptat privirile spre Domnul Isus şi ţi-a spus: „El a murit pentru păcătoşi; dacă-L primeşti îţi atribui lucrarea Lui”. L-ai primit pe Domnul Isus. Acum trebuie să crezi că ceea ce spune Dumnezeu este adevărat şi că, în consecinţă, păcatele îţi sunt iertate. Nu este vorba de ceea ce simţi, de sentimentele tale, ci de ceea ce a spus Dumnezeu. Totul depinde de asta. În noaptea de Paşte (Exod 12 ), când îngerul morţii trecea prin tot Egiptul, ocolea casele pe care vedea sângele. Nu avea importanţă dacă primul născut sau cei apropiaţi îl vedeau. Le era suficient să facă ceea ce le spusese Dumnezeu pentru ca totul să fie în ordine; dar pentru a avea pace, ei trebuiau să creadă că erau la adăpost pentru că Dumnezeu le-o promisese.
Ceea ce este minunat în toate acestea este că Dumnezeu, când primeşte un păcătos, acesta este glorificat în ochii Lui. Este evident faptul că mila, harul şi dragostea Lui se arată pentru acel păcătos, dar asta nu este totul. Când un păcătos vine la Dumnezeu prin credinţa în Domnul Isus Cristos, Dumnezeu îi atribuie lucrarea Domnului Isus. Pentru că Domnul Isus a suferit din plin judecata cerută de păcat, păcătosul poate spune: Dumnezeu mă vede fără niciun păcat. Nu mai există niciun păcat pentru care să trebuiască să mai fiu judecat. Dumnezeu este drept, absolvindu-mă de orice judecată şi justificându-mă. De aceea este slăvită dreptatea lui Dumnezeu, dar şi adevărul Său, căci Dumnezeu a zis, în Cuvântul Său, că vrea să-l salveze pe păcătos.
Semnificaţia din 1. Ioan 1:9 devine foarte clară. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.”
5. Dumnezeu ştie cine eram
Poate spui: „Dar nu observ nicio schimbare. Comit chiar mai multe fapte rele ca altădată”. De fapt, cred că abia acum vezi mult mai multe păcate decât înainte. Asta se întâmplă pentru că Duhul Sfânt ţi-a deschis ochii. Dar Dumnezeu ştia ce era în tine înainte să vii la El. El îţi ştia inima, viaţa, toate păcatele pe care le-ai făcut şi toate cele pe care le-ai fi comis încă. El le ştia şi ştie infinit mai mult decât ceea ce ai putea tu să cunoşti pe acest pământ. „Bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Sa pentru oameni s-au arătat” chiar şi atunci când a spus că: „Eram altădată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii” (Tit 3:3 şi 4). „Căci pe când eram noi încă fără putere, Cristos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiţi… Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi” (Romani 5:6,8 ; 2. Corinteni 5:20 ) „Fiind vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu” (Romani 5:10 ).
6. Avem pace cu Dumnezeu
Astfel, deşi Dumnezeu a ştiut perfect cine erai, El L-a dat pe Domnul Isus pentru ca, prin credinţa în El, tu să ai viaţa veşnică. El a spus: Dacă vă apropiaţi de Mine prin credinţa în sângele Domnului Isus, veţi fi socotiţi neprihăniţi fără plată (Romani 3:23-25 ). El a mai spus că, dacă veniţi astfel la El, El vă va ierta orice păcat, arătându-Şi astfel dreptatea. Asta dovedeşte că, de când ai venit la El, mărturisindu-ţi vinovăţia, El nu mai are nimic împotriva ta. Din partea Lui, totul este în ordine. Mai ai tu ceva împotriva lui Dumnezeu? Nu. Ai venit la Dumnezeu pentru că ai recunoscut că ai nevoie de iertarea Lui.
Atunci de ce n-ai pace? A avea pace cu Dumnezeu înseamnă că nu mai rămâne nimic de achitat între Dumnezeu şi mine: totul este în ordine. Dumnezeu nu mai are nimic împotriva ta: El te-a socotit neprihănit pentru că ai crezut în Domnul Isus şi, drept consecinţă, ai parte de mântuirea veşnică pe care a obţinut-o Domnul. (Evrei 9:12 ; Romani 5:1 ). Şi nici tu nu mai ai nimic împotriva Lui; te-ai împăcat cu Dumnezeu (2. Corinteni 5:20 ). Ai deci pace cu Dumnezeu! Citim în Romani 5:1 : „fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu!”
7. Dar nu am pace!
Şi totuşi spui: N-am pace!
Este posibil, pentru că tu n-ai acceptat că pacea a fost făcută de mult timp. Domnul Isus a făcut pace. El este pacea noastră şi El ne-a vestit această pace (Efeseni 2:15,14,17 ). „...făcând pace prin sângele crucii Lui” (Coloseni 1:20 ). Din momentul în care L-ai primit, ai parte de această pace. Dar, pentru a te bucura de ea, trebuie să crezi că este aşa. Vei avea pace îndată ce vei crede că Dumnezeu spune adevărul când afirmă că Domnul Isus a făcut pace pe cruce. Semeni cu acei soldaţi japonezi de pe o mică insulă din Oceanul Pacific care, şi după cinci ani de la sfârşitul războiului, trăiau ca şi cum ar fi fost încă în război. Ei se aşteptau la atacuri inamice etc., aşa cum făcuseră tot războiul. De ce? Credeau că ostilităţile continuau. Raţiunea profundă, adevărată, a lipsei tale de pace este că nu primeşti necondiţionat Cuvântul lui Dumnezeu, iar asta spre marea ta pagubă. Mai mult: Îl dezonorezi pe Dumnezeu necrezând în Cuvântul Lui: „Dumnezeu nu este un om, ca să mintă” (Numeri 23:19 ).
În momentul în care L-ai crezut pe Dumnezeu referitor la acest lucru, poţi să-I mulţumeşti pentru tot ce ţi-a dat, pentru harul Său măreţ. Atunci vei experimenta pacea în inima ta – nu înainte. Omul zice: „Mai întâi să văd, apoi cred!”. Dumnezeu spune: „Mai întâi să crezi, apoi să vezi!”