Timotei

Nu avem, în Biblie, un text care să se ocupe special de viaţa lui Timotei aşa cum avem în cazul lui David, Iosif, Daniel, etc. Timotei e menţionat de 24 de ori în Fapte şi în epistole, din care două îi sunt adresate.

A fost deci necesar să recurgem la diferite pasaje ca să ne dăm seama ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu despre acest om. El este, pentru noi, un exemplu remarcabil al felului în care Domnul cheamă şi formează un slujitor şi pe care, apoi, îl foloseşte pentru binele altora.

I. Viaţa lui Timotei

1. Copilăria şi tinereţea

Citiţi mai întâi Fapte 16:1-3 ; 2. Timotei 1:5 ; 3:14, 15 .

a) Familia

Ni se spune că mama lui Timotei, Eunice, era „iudeică credincioasă” şi că avea o „credinţă neprefăcută” care se sălăşluise mai întâi în bunica lui, Lois. Cele două femei crescute în iudaism aveau aceeaşi credinţă în Dumnezeu ca şi Pavel care-L slujea pe Dumnezeu din moşi strămoşi; e vorba de credinţa unui evreu evlavios care se conforma Scripturilor Vechiului Testament. Însă tatăl era grec. Nu ni se spune nimic mai mult despre el. Probabil că nu avea aceeaşi credinţă ca soţia sa. Aşa se explică de ce copilul lor nu fusese tăiat împrejur.

Iată o familie împărţită: o mamă evlavioasă şi un tată cel puţin indiferent. Cum s-a putut căsători Eunice cu un bărbat dintre neamuri, intrând în contradicţie cu Legea pe care o cunoştea? În această privinţă nu ni se spune nimic. Situaţii asemănătoare întâlnim şi azi în multe familii; de exemplu atunci când, după căsătorie, unul din soţi se converteşte, iar celălalt rămâne departe de credinţa creştină. Există căsătorii cu totul contrare Cuvântului, (2. Corinteni 6:14, 15 ) în care un copil al lui Dumnezeu se căsătoreşte cu o persoană necredincioasă. Se întâmplă chiar ca un credincios să se căsătorească cu o persoană care  numai aparent a mărturisit credinţa.

Ce greu este, în asemenea cazuri, să creşti copiii în Domnul, în disciplina Lui şi în învăţătura Lui (Efeseni 6:4 )! Situaţie dureroasă a multor mame creştine de care Dumnezeu poate totuşi să se îngrijească, aşa cum a fost în cazul mamei lui Timotei.

Eunice n-a fost oprită de soţul ei să-şi educe fiul. Timotei cunoştea „din pruncie” Sfintele Scripturi. Fără îndoială că ea pusese în practică îndemnul dat în Deuteronom 6:6-9 : „Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi...”. Ea a trebuit să accepte netăierea împrejur a fiului său, dar s-a ţinut tare în privinţa învăţăturii Cuvântului lui Dumnezeu.

Dar trebuie ceva mai mult: o lucrare a lui Dumnezeu şi credinţa personală pentru ca copilul să se nască în viaţa dumnezeiască.

b) Convertirea

Din 2. Timotei 3:14, 15 reiese că Dumnezeu lucrase în inima lui Timotei. El cunoscuse din pruncie Sfintele Scripturi. Ele au avut puterea să-i dea înţelepciunea care duce la mântuire prin „credinţa în Isus Hristos”. A învăţat, pe urmă, chiar din gura lui Pavel, tot ce privea Evanghelia şi adevărurile ce sunt în legătură cu ea. În sfârşit el a fost convins pe deplin. A învăţa este neapărat necesar, dar nu-i suficient; este necesară o convingere intimă şi personală. Această convingere nu poate fi întemeiată decât pe Cuvântul lui Dumnezeu, sursa la care trebuie să revenim mereu, temelia oricărei certitudini. Cuvântul lui Dumnezeu rodeşte în noi sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Se pot deci deosebi patru etape:

- cunoaşterea Scripturilor în familia creştină, la şcoala duminicală, la adunare.

- credinţa care confirmă că Dumnezeu există cu adevărat. Prin credinţă primim Cuvântul Său în minte şi în inimă şi ne alipim de persoana Domnului Isus, singurul Mântuitor.

- creşterea în lucrurile lui Dumnezeu. La aceasta contribuie studiul Bibliei şi frecventarea adunării. Citirea Bibliei trebuie să-şi aibă locul ei bine precizat în programul zilnic.

- convingerea personală. Aceasta nu decurge doar din ce am cunoscut sau am învăţat sub influenţa altuia. Ea este realizată prin harul şi prin Duhul lui Dumnezeu când sunt pătrunse adevărurile Cuvântului: „Înţelege ce-ţi spun; Domnul îţi va da pricepere în toate lucrurile” (2. Timotei 2:7 ).

Când s-a realizat această lucrare a harului la Timotei? Noi credem că ea a început atunci când Pavel, în a doua călătorie, a ajuns la Derbe şi la Listra, a întâlnit acolo „un ucenic numit Timotei”. Nu era doar un copil al lui Dumnezeu, ci un ucenic cunoscut care avea o bună mărturie a fraţilor din acele locuri. Convertirea sa avusese loc mai înainte. În prima călătorie, Pavel trecuse prin Iconia, Listra, şi Derbe (Fapte 14 ). Mulţi evrei şi greci crezură. Pavel şi Barnaba au fost atât de greu persecutaţi încât Pavel va ţine minte până la sfârşitul vieţii această persecuţie. El îi scria lui Timotei: „Tu, însă, ai urmărit de aproape... prigonirile şi suferinţele care au venit peste mine în Antiohia, în Iconia şi în Listra. Ştiţi ce prigoniri am îndurat” (2. Timotei 3:10-11 ).

Aceste versete ne arată că Timotei a fost martor la necazurile apostolului. El pricepuse că cel ce suferea nu era un răufăcător sau un politician răzvrătit împotriva ocupaţiei romane ci un apostol credincios (Filipeni 1:13 ). Se pare, deci, că fiul Eunicei a venit în legătură cu Evanghelia cu ocazia primei călătorii a lui Pavel prin ţinutul său. El a văzut ce urmări poate avea aderarea publică la credinţa în Hristos Isus. Era, poate, unul din cei care „l-au înconjurat” după ce a fost împroşcat cu pietre (Fapte 14:20 ). După o scurtă absenţă, Pavel şi Barnaba se întorc la Listra, Iconia şi Antiohia „întărind sufletele ucenicilor. El îi îndemna să stăruie în credinţă, şi spunea că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (Fapte 14:22 ).

Între cele două călătorii misionare, Pavel de fiecare dată a trecut prin Listra. Înainte de prima sa călătorie, probabil că Timotei nu cunoştea prea mult din Evanghelia lui Isus Hristos. La a doua călătorie era, însă, un ucenic cu o bună mărturie. Persecuţiile la care fusese martor şi-au pus amprenta pe caracterul său şi l-au încurajat „să stăruie în credinţă” (Fapte 14:22 ). Stăruinţa în credinţă în ciuda suferinţelor rămâne nota dominantă a exemplului apostolului şi a îndemnurilor sale către ucenicul lui iubit.

Pentru a rămâne credincios este necesară puterea lui Dumnezeu care o primim stăruind în post şi rugăciune. Atât apostolul cât şi ucenicul său s-au predat Domnului în care crezuseră.

c) Chemarea

După Faptele Apostolilor 16:3 cu ocazia celei de a doua călătorii a lui Pavel, Timotei a intrat în slujirea activă pentru care fusese pregătit. El era un „ucenic” ce se bucura de o bună mărturie din partea adunării locale (vers. 2). Fuseseră făcute proorocii cu privire la darul harului pe care i-l acordase Dumnezeu. El primise acest dar al harului mai ales ca păstor şi învăţător. Bătrânii Bisericii erau convinşi de acest lucru şi şi-au manifestat acordul prin punerea mâinilor. Pavel îi aminteşte lui Timotei de această lucrare (2. Timotei 1:6 ).

Iată temelia oricărei slujiri: renaşterea spirituală; dezvoltarea vieţii divine prin legătura cu Scriptura; umblarea, vizibilă tuturor, prin credinţă; darul harului lui Dumnezeu confirmat prin acordul dat de fraţii care au discernământul necesar.

Ştiind acestea despre Timotei „Pavel a vrut să-l ia cu el”. Apostolul avea o deosebită agerime duhovnicească pe care puţini oameni o au; totuşi încurajarea pe care fraţii mai în vârstă au putut s-o dea tinerilor la începutul slujirii lor pentru Domnul a fost adesea decisivă pentru cariera lor creştină. Apostolul îi scria lui Timotei: „Să nu-ţi pui mâinile peste nimeni cu grabă” (1. Timotei 5:22 ), dar asta nu înseamnă să nu-ţi pui mâinile deloc. Când viaţa din Dumnezeu aduce roadă, când Domnul ne arată că are un tânăr ce vrea să-L slujească, oare nu trebuie, după exemplul apostolului, să-l încurajăm, să-l susţinem, să-l ajutăm?

Şi Pavel îl ia pe Timotei cu el. Se pare că ar fi fost o dezrădăcinare. N-au fost oare ezitări din partea familiei? O mamă evlavioasă nu se desparte uşor de copilul ei lăsându-l să plece departe în condiţii grele.

Oare Timotei nu s-a temut să se angajeze pe un drum al suferinţei şi al împotrivirilor, al pericolelor şi al încercărilor? Oricum ar fi fost, hotărârea lui Pavel a atras după sine hotărârea tovarăşului său.

Înainte de a pleca, Pavel „l-a tăiat împrejur”. Acest lucru pare o ciudăţenie din partea apostolului. Timotei n-a fost tăiat împrejur fiindcă tată lui era grec. Sub lege copilul dintr-o căsătorie mixtă era necurat. Sub har nu-i aşa. Dacă unul din soţi e credincios (1. Corinteni 7:14 ) copiii sunt „sfinţi”, adică puşi deoparte pentru Dumnezeu, beneficiind de privilegiile ambianţei creştine. Asta nu este însă, o scuză pentru a te căsători cu un necredincios! Din punct de vedere evreiesc era ilegală tăierea împrejur al lui Timotei. Din punct de vedere creştin era în contradicţie flagrantă cu ceea ce le spunea Pavel galatenilor: „vă spun că, dacă vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic“. Şi totuşi de ce Pavel l-a tăiat împrejur pe Timotei? Nu pentru a-l împodobi cu un merit cum înţelegeau galatenii, ci „din pricina iudeilor care erau în acele locuri” (Fapte 16:3 ). Iată un exemplu de a te face „tuturor totul” ca să câştigi pe cât mai mulţi (1. Corinteni 9:20-25 ). Pentru evrei era ca un evreu, pentru cei de sub Lege, ca unul ce ar fi sub Lege.

Pentru Timotei preţul angajării în lucrare era o încercare dureroasă şi umilitoare (vezi Geneza 34:25 ). Poate că nouă nu ni se cere aşa ceva, dar ni se poate cere să renunţăm uneori chiar la lucrurile ce par bune; să fim neînţeleşi de cei din jur sau chiar de prieteni dragi; să trăim izolaţi duhovniceşte în locurile în care suntem trimişi de Domnul; să renunţăm la o profesie îndrăgită; să pierdem consideraţia anumitor grupuri, etc. Chemările sunt foarte felurite şi tot aşa de felurite sunt şi renunţările. Multe servicii le împlinim în viaţa obişnuită, dar rămâne în picioare cuvântul: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze” (Matei 16:24 ). „Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde... Dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze” (Ioan 12:25-26 ). Nu degeaba îi repetă apostolul lui Timotei: „Rabdă suferinţele”.

Însoţind pe Pavel şi pe Sila, Timotei şi-a făcut ucenicia în această slujbă obositoare şi periculoasă, mereu pe drumuri: Licaonia, Frigia, Galatia, Misia, Troa şi Macedonia, ţinutul prin care evanghelia a intrat în Europa.

2. Slujirea

Slujba încredinţată lui Timotei, aşa cum reiese din Fapte şi din epistole are două aspecte: Mai întâi îşi îndeplineşte slujba împreună cu Pavel conform dorinţei apostolului (Fapte 16:3 ) însoţindu-l în cele mai multe călătorii. Îl vedem deasemenea ca asociat al lui Pavel în scrierea a şase epistole.

Apoi tânărul Timotei e trimis de Pavel să împlinească, adesea cu un alt tovarăş, o misiune specială într-o adunare sau într-un ţinut oarecare.

a) Împreună cu Pavel

Există oare o pregătire mai bună pentru un tânăr chemat în slujba Domnului decât să însoţească un slujitor atât de calificat cum era Pavel? Astfel Timotei învaţă cum să se poarte, când să acţioneze şi când să nu acţioneze; învaţă să treacă prin toate încercările lucrării pentru Domnul.

Odinioară tânărul Elisei îl însoţea pe Ilie. „A fost în slujba lui” ( 19:21 ); „turna apă pe mâinile lui Ilie” ( 3:11 ). În ziua răpirii lui Ilie, Elisei a primit o dublă măsură din duhul lui Ilie şi a devenit, la rândul lui, prooroc, direct responsabil faţă de Dumnezeu, o binecuvântare pentru popor. Foarte des în Noul Testament slujitorii sunt trimişi doi câte doi sau mai mulţi. Când Domnul îi cheamă pe cei 12 (Marcu 3:14 ), mai înainte de a-I trimite să propovăduiască şi să vindece îi rânduieşte „ca să-i aibă cu Sine”. Mai târziu ei se duc câte doi să vestească pocăinţa, să vindece şi să scoată demoni (Marcu 6:7-13 ).

În Fapte 8:14 apostolii trimit în Samaria pe Petru şi Ioan. Barnaba se duce mai întâi singur în Antiohia (Fapte 11:22 ); apoi merge la Tars să-l caute pe Saul şi împreună, timp de un an, lucrează pentru Domnul în adunarea locală.

În timpul călătoriilor sale Pavel e aproape mereu însoţit de unul sau de mai mulţi tovarăşi. Aşa a apărut Timotei cu el (Fapte 16:3 ). Timotei îl va însoţi prin diferite provincii din Asia, apoi în Macedonia, Filipi, Tesalonic, Berea (Fapte 17:14 ). Mai târziu se întâlneşte cu Pavel la Corint (Fapte 18:5 ) unde are o slujbă paralelă cu a apostolului (2. Corinteni 1:19 ). În timpul celei de a treia călătorie îl regăsim la Efes unde Pavel petrecuse mai mult de doi ani (Fapte 19:22 ); el e unul din cei ce-l slujeau.

După ce a vizitat din nou Macedonia şi Grecia, Pavel face ultima călătorie către Ierusalim. Timotei e printre însoţitori (Fapte 20:4 ). Nu mai aflăm nimic de el până-l găsim împreună cu apostolul Pavel la Roma (numele lui apare lângă al lui Pavel în epistolele scrise în captivitate - mai puţin în cea către Efeseni. În Filipeni 2:19 se vede clar că e alături de părintele său duhovnicesc. A fost şi întemniţat (Evrei 13:23 ), dar nu ştim unde şi cât a stat în închisoare. După o perioadă de formare îl vedem din nou alături de Pavel, slujindu-i şi învăţând pentru a ajunge apoi să transmită altora ce învăţase (2. Timotei 2:1-2 ).

b) Împuternicit al apostolului

Datorită autorităţii apostolice cu care era investit, Pavel putea să ceară însoţitorilor săi să îndeplinească sarcini adesea foarte delicate. Exemplul său are mare însemnătate pentru noi, dar nu pentru a stăpâni peste alţii sau pentru a dirija pe slujitorii care depind direct de Stăpânul lor, faţă de care sunt răspunzători. Dar să fim pregătiţi când apare ocazia, să indicăm o anumită slujbă unui tânăr, să-i facem cunoscută o anumită nevoie. Dacă Dumnezeu confirmă apoi tânărului slujitor, în mod direct, ceea ce i-am propus, acesta se poate angaja, fără nici o presiune, pe calea indicată.

Găsim în Faptele Apostolilor şi epistole, cel puţin patru ocazii în care Pavel încredinţează tânărului o slujbă aparte. Sila şi Timotei rămăseseră la Berea, de unde Pavel îi cheamă să vină la el (Fapte 17:15 ). Dar 1. Tesaloniceni 3:1-2 ne arată dorinţa lui Pavel (poate exprimată prin alt mesager) de a-l trimite pe Timotei la Tesalonic.

Noii convertiti din acest oraş erau supuşi persecuţiilor şi Pavel se îngrijora de credinţa lor. Ce fericită misiune pentru Timotei să meargă la aceşti creştini aşa de vii; dar nu era uşor să meargă într-un ţinut unde bântuia o persecuţie puternică. Când împreună cu Sila, îl întâlneşte pe Pavel la Corint (Fapte 18:5 ) îi dă acestuia veşti bune despre credinţa şi dragostea tesalonicenilor. Va fi adus Timotei şi un dar din partea bisericilor, care i-a permis lui Pavel să-şi consacre tot timpul vestirii Cuvântului (2. Corinteni 11:8 )?

Am putea gândi aşa pentru că, după întoarcerea lui Sila şi Timotei, Pavel nemaifiind constrâns să facă corturi, se consacră în întregime lucrării Domnului în acest oraş.

La Corint

În Faptele Apostolilor 19:22 citim că Timotei era la Efes. Pavel îl trimite de acolo cu Erast în Macedonia. După 1. Corinteni 4:17 şi 16:10 el trebuia să meargă şi la Corint. Misiune foarte grea pe lângă o adunare plină de dezordine, imoralitate, dispute, fără să mai vorbim de greşelile doctrinale. Ne gândim că lui Timotei i-a fost frică; Pavel a trebuit să-l recomande în mod special corintenilor: „el este prins ca şi mine la lucrul Domnului” (1. Corinteni 16:10 ). În a doua epistolă Pavel e cu Timotei; el tocmai primise în Macedonia, prin Tit, cele mai bune veşti din Corint (2. Corinteni 7:6, 13-15 ).

La Filipi

În Filipeni 2:19-24 vedem că Pavel vrea să-l trimită pe Timotei la Filipi. Acesta se va întâlni acolo cu Epafrodit. Misiunea lui era să ducă veşti de la Pavel şi să-i aducă acestuia ştiri despre ei. Ce mărturie frumoasă are Pavel pentru Timotei: „Căci n-am pe nimeni, care să-mi împărtăşească simţirile ca el şi să se îngrijească într-adevăr de starea voastră”. Oare cum îngrijim noi de alţii, în special de slujitorii Domnului, când trec prin greutăţi în familie, în adunare? Veşti precise şi recente permit să ne rugăm pentru ei în mod inteligent şi să le arătăm că îngrijim de ei nu numai material ci şi duhovniceşte, direct sau prin corespondenţă, prin orice mijloc pus la dispoziţie de Domnul.

La Efes

În 1. Timotei 1:3 apostolul îi încredinţează o slujbă specială la Efes unde Timotei trebuia să rămână. Pavel speră să-l întâlnească acolo (1. Timotei 3:14 ).

Cunoaştem doar cu aproximaţie evenimentele care au urmat. După doi ani de captivitate e posibil ca Pavel să fi fost eliberat. Între anii 63-66 a trecut din nou prin Orientul Apropiat vizitând diferite adunări. În a doua jumătate a anului 66, la începutul persecuţiei lui Nero, Pavel a fost arestat, probabil în prezenţa lui Timotei de ale cărui lacrimi îşi aduce aminte (2. Timotei 1:4 ).

Pavel, întors la Roma, suferă o a doua întemniţare, mult mai grea ca prima. Însoţitorul său a pare a fi rămas la Efes (2. Timotei 1:18 ), dar nu-i sigur.

S-au scurs 16 ani de când Pavel l-a luat prima oară pe Timotei cu el. Ani de părtăşie în care tânărul a învăţat la şcoala apostolului; ani grei de responsabilitate, în care a îndeplinit diferite sarcini: la Tesalonic şi Filipi în bucuria şi părtăşia credincioşilor; la Corint în mijlocul dezbinărilor; la Efes într-o adunare care, încet-încet, părăsea dragostea dintâi şi în care apăreau greşeli şi probleme dificile.

c) Caută de vino curând (2. Timotei 4:9-16, 22 )

Apostolul este acum bătrân, e singur; majoritatea tovarăşilor săi au plecat în diferite locuri pentru lucrarea Domnului; unul l-a părăsit „din dragoste pentru lumea de acum”. La prima înfăţişare în faţa tribunalului imperial nimeni n-a fost cu el, nimeni n-a vrut să rişte să apară ca martor. Un anumit Alexandru i-a făcut mult rău. Când Onisifor, a venit din Efes la Roma pentru a-l vizita, l-a căutat mult. Asta înseamnă că, în acel moment, în adunarea din Roma nu se ştia unde se afla apostolul. Pentru a-l proteja de frigul iernii pe bătrânul Pavel, Timotei trebuia să aducă tocmai din Troa mantaua lăsată la Carp. De ce nu s-a găsit nimeni în adunarea din Roma să-i dea o manta?

E de înţeles dorinţa puternică a lui Pavel de a-l mai vedea pe copilul său drag, chemându-l grabnic „înainte de iarnă”. Cuvântul nu ne spune dacă s-au mai întâlnit, nu ne arată nici cum a murit Pavel. Nu ne spune nici cum au murit Petru sau Ioan. Doar moartea lui Ştefan e descrisă şi, în treacăt, ni se spune cum a murit Iacov. O singură moarte domină tot Noul Testament: moartea Domnului Isus; ea singură trebuie să rămână, în toată măreţia, ţinta adorării noastre.

Nici un fel de veneraţie pentru moaşte sau locuri deosebite! Petru a părăsit casa Mariei şi s-a dus... Pavel e singur în temniţă... Timotei doreşte aşa de mult să-l vadă... dar l-a mai văzut? Dacă Biblia ar fi fost scrisă aşa cum ar fi vrut oamenii, ce pagini teribile ar fi fost cele ce ar fi descris întâlnirea dintre Pavel şi Timotei şi ultimele momente ale vieţii lui Pavel. Dar Duhul Sfânt n-a vrut altceva decât ca Hristos să rămână în faţa ochilor noştri.

Să privim însă la mărturia dată prin Duhul Sfânt de acela care se intitulează pe sine rob al lui Isus Hristos, propovăduitor şi apostol, învăţător al neamurilor în credinţă şi în adevăr. Când urmăm pe Hristos Îl vedem mergând în frunte, Căpetenia Desăvârşirii credinţei. În urma Lui vin cei ce ne sunt prezentaţi ca modele la care suntem invitaţi să privim (Filipeni 3:17 ): Pavel, Timotei, etc. Putem oare uita pe cei cunoscuţi, pe cei pentru care Domnul Isus era ţinta inimii lor? „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa!” (Evrei 13:7 ).

II. Îndemnurile personale

Pentru tinerii credincioşi aceste două epistole sunt pline de îndemnuri. Să ne îndreptăm atenţia asupra lor lăsând Cuvântul să vorbească, cu toată puterea sa, cugetului şi inimii.

1. Să păstrezi credinţa.

În diferite locuri din Noul Testament şi în special în epistolele către Timotei „credinţa” are un dublu sens. Mai întâi este faptul de a crede; aceasta înseamnă acceptarea totală a omului în ceea ce priveşte descoperirea dumnezeiască. „Credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Romani 10:17 ). E necesar fără îndoială să ai pricepere, inimă, voinţă: „Cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22:17 ). În raport cu umblarea credinciosului „credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare (o demonstraţie interioară) despre lucrurile care nu se văd!” (Evrei 11:1 ).

Apoi credinţa cuprinde şi obiectul ei. Toată descoperirea lui Dumnezeu în Vechiul Testament e centrată pe Hristos; ansamblul învăţăturilor biblice se referă la El Însuşi; „ele sunt adevărurile binecuvântate încredinţate credincioşilor”.

Astfel în 1. Timotei 1:5 apostolul vorbeşte de o „credinţă neprefăcută”; credinţa însemnând o convingere puternică. Ca un bun slujitor al lui Hristos, Timotei se hrănea cu „cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături” (1. Timotei 4:6 ); în acest sens credinţa înseamnă ansamblul descoperirii pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Dar aceste două sensuri sunt legate între ele neputând totdeauna să deosebeşti dacă un anumit text arată actul de a crede sau obiectul credinţei. Învăţăturile Cuvântului pot fi studiate cu mare grijă sub diferite aspecte dar fără credinţa, care le acceptă ca venind de la Dumnezeu, n-ai putea obţine, în cel mai bun caz, decât o filozofie creştină.

Nu poţi „să păstrezi credinţa” fără ca cele două aspecte ale ei să formeze un tot.

a) Părăsirea credinţei

Cele două epistole conţin, în această privinţă, diferite expresii fiecare sens fiind precis motivat. În 1. Timotei 1:6, 7 citim că unii s-au depărtat de credinţă şi „s-au apucat de flecării” dându-se „învăţători ai Legii”. Amestec de iudaism şi creştinism care depărtează simplitatea învăţăturii sănătoase.

În 1. Timotei 1:19 citim că unii „au naufragiat de la credinţă” pentru că n-au păstrat „un cuget curat”. Credinţa vie este dovedită ca atare de comportare. Cele trei lucruri subliniate de apostol „inimă curată... cuget bun... credinţă neprefăcută” (1. Timotei 1:5 ) sunt intim legate. Dacă încălcările nejudecate se acumulează, cugetul se toceşte şi nava plecată bine pe marea vieţii poate naufragia. De ce? Fiindcă tot lanţul acela bun din 1. Timotei 1:5 fiind neglijat, s-a întrerupt părtăşia cu Dumnezeu. În 1. Timotei 4:1 ni se spune că unii „se vor abate de la credinţă” ca urmare directă a unei influenţe satanice - duhuri înşelătoare, învăţături demonice.

Aceşti oameni respectă anumite ritualuri, posturi, înfrânări care simulează forma de evlavie, dar ele n-au nimic comun cu credinţa sinceră în Domnul Isus. În zilele noastre influenţa religiilor orientale, a spiritismului sau a unui creştinism degenerat bazat pe porunci şi abţineri mai mult sau mai puţin ascetice, murdăresc cugetul şi abat de la credinţa adevărată. 1. Timotei 5:8 ne pune în faţă ceva neaşteptat. Ni se spune că unii „au tăgăduit credinţa”. Din ce cauză?

Pentru că n-au avut grijă de familia lor şi în special de părinţi! Mărturia creştină e pusă la îndoială; credinţa trebuie să se vadă în primul rând în familie prin grija pe care o datorăm părinţilor. Ce contrast cu teoriile actuale care pretind că, deoarece copiii n-au cerut să se nască, n-au nicio obligaţie faţă de părinţi. Cuvântul sfânt cere părinţilor credincioşi să-şi crească copii şi să-i călăuzească pe drumul credinţei. La rândul lor copii sunt chemaţi la recunoştinţă faţă de părinţi în special când văduvia, infirmitatea, vârsta îi fac să depindă tot mai mult de îngrijirile pe care trebuie să le primească. „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta... ca să fii fericit” (Efeseni 6:2-3 ). E adevărat că la căsătorie Dumnezeu spune să-ţi laşi tatăl şi mama şi să fii una cu soţia ta. Se formează o nouă familie în care bărbatul, în special, are responsabilitatea pentru nevoile familiei, dar asta nu împiedică dragostea şi recunoştinţa faţă de cei care au avut grijă de tinereţea noastră.

În 1. Timotei 6:10 citim că unii „au rătăcit de la credinţă”. Dragostea de bani, dorinţa neîmblânzită de a aduna bunuri materiale, influenţa unei prosperităţi care şi-a pus amprenta în timpul şi locurile noastre, duc la tot felul de rele şi dureri. Iată spinii din pilda Semănătorului: „grijile lumii, înşelăciunea bogăţiilor şi poftele altor lucruri, care îneacă Cuvântul şi-l fac astfel neroditor” (Marcu 4:19 ). Asta înseamnă că trebuie să nu fim leneşi sau delăsători în munca noastră. În Proverbe este recomandată sârguinţa şi Dumnezeu permite să ajungem la un rezultat material mai mult sau mai puţin îmbelşugat. Ca urmare a acestui fapt e îndemnul din versetele 17-19: „să nu ne pună nădejdea în nişte bogăţii nestatornice, ci în Dumnezeu care ne dă toate lucrurile din belşug, ca să ne bucurăm de ele” şi în special, „să facem binele, să flm bogaţi în fapte bune, să fim darnici, să simţim împreună cu alţii... ca să apucăm adevărata viaţă”. Toată puterea şi harul lui Dumnezeu sunt necesare ca să ne călăuzească în acest domeniu (Marcu 10:23-27 ).

În 1. Timotei 6:21 citim că unii „au rătăcit cu privire la credinţă” făcând caz de „ştiinţa pe nedrept numită astfel”. Ce trebuie să înţelegem prin acest termen? Evident ceea ce ne spune Coloseni 2:18 „amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut”. Începând de aici, de la speculaţii asupra îngerilor, a originii lor sau asupra a orice altceva ce Dumnezeu n-a găsit cu cale să ne descopere, s-a ajuns la o „ştiinţă” pe nedrept numită astfel. Noi să ne silim să aflăm gândurile lui Dumnezeu descoperite în Cuvântul Său, şi să nu mai căutăm, sub pretextul cunoaşterii, să aflăm ceea ce nouă nu ne este dat. Să notăm în trecere, că versetele la care ne-am referit mai sus n-au în vedere cunoaşterea ştiinţifică. Descoperirea lui Dumnezeu şi ceea ce descoperă inteligenţa omului dată de Dumnezeu în domeniul fenomenelor naturale, merg în paralel, nu în opoziţie; ele nu se contrazic. Că omul îşi foloseşte inteligenţa şi pentru rău, asta e altceva.

Noi, trebuie să fim atenţi şi să nu zicem ce nu spune Biblia. Biblia nu-i o carte omenească de filozofie sau de ştiinţă, ea este descoperirea lui Dumnezeu, ce are pe Hristos în centru. În 2. Timotei 2:18 îi găsim pe cei care după ce s-au abătut de la adevăr „răstoarnă credinţa unora”. Ei încep prin discursuri înfumurate şi profane, pun la îndoială anumite adevăruri, seamănă confuzie cu privire la învierea sufletului şi a trupului, iar mai târziu cuvântul lor va roade ca cangrena. Se îmbibă puţin câte puţin cu idei noi, pun sub semnul întrebării adevărurile primite... şi deodată, ca urmare a acestor săpături la temelie, clădirea credinţei se prăbuşeşte, se răstoarnă. Ce-i de făcut? Apostolul e categoric „Fereşte-te de vorbăriile goale şi lumeşti... depărtează-te... curăţeşte-te... fugi... Şi robul Domnului nu trebuie să se certe”.

2. Timotei 3:8 ne vorbeşte despre cei „osândiţi în ce priveşte credinţa”. Aceştia au părăsit orice învăţătură, orice influenţă, sau realitate creştină; pot avea o formă de evlavie, dar fără putere. Ei caută satisfacerea plăcerilor proprii, vor să se bucure de viaţa prezentă, dragostea naturală le-a dispărut, părinţii nu mai contează pentru ei, caută voluptatea chiar şi cu mijloace artificiale. Tot ce poate fi creştin e dat la o parte dar „nebunia lor va fi arătată”.

b) Cum „să păstrezi credinţa”?

Apostolul i se adresează lui Timotei astfel: „adevăratul meu copil în credinţă” (1. Timotei 1:2 ). Era deci născut din nou, avea în el acea „credinţă neprefăcută” ca temelie, remarcată cu uşurinţă de Pavel (2. Timotei 1:5 ).

Un tânăr, devenit prin credinţă copil al lui Dumnezeu, are nevoie să fie hrănit cu cuvintele credinţei şi ale învăţăturii sănătoase (1. Timotei 4:16 ). Poţi fi un „bun slujitor al lui Hristos Isus” mai ales dacă ai asimilat din tinereţe şi în tot timpul slujirii această hrană indispensabilă. „Pune-ţi pe inimă aceste lucruri, îndeletniceşte-te în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta să fie văzută de toţi” (vers. 15). În a doua epistolă el adaugă: „Înţelege ce-ţi spun; Domnul îţi va da pricepere în toate lucrurile” (2:7). E necesar un efort, o energie perseverentă pentru a „înţelege” scrierile inspirate ale apostolului sau, cum se spune în Proverbe, pentru a cuceri înţelepciunea. Dar acest efort va fi zadarnic dacă Domnul nu dă pricepere. Solomon spune că Domnul dă înţelepciune. Pe de o parte ni se spune că înţelepciunea trebuie dobândită, pe de alta că trebuie primită. Una fără alta nu se poate. Domnul dă, dar asta nu scuză delăsarea sau lenea: fără îndoială e necesar un efort propriu; „sârguiţi-vă” spune apostolul Petru (2. Petru 1:5 ). Tot aşa de adevărat este şi faptul că orice strădanie firească e inutilă şi zadarnică. Fără Domnul Isus cunostinţa e sterilă. Ea ne duce la îngâmfare. Se cere să dobândeşti, dar să şi rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat şi de care eşti convins pe deplin (2. Timotei 3:14 ).

Să nu uităm că „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire”. Înaintaşii noştri se vor duce pe rând la Domnul (dacă nu vine El între timp) şi noua generaţie va avea răspunderea să transmită altora comorile primite. Cum o va face dacă n-a fost hrănită şi dacă n-a rămas în lucrurile pe care le-a descoperit Scriptura?

În sfârşit Pavel îndeamnă pe Timotei să caute credinţa (1. Timotei 6:11 ). Petru subliniază acest lucru, îndemnându-i pe credincioşi să adauge la credinţă fapta, la faptă cunoştinţa (2. Petru 1:5 ), etc. Această căutare implică energie, perseverenţă, dorinţă puternică. „Apucă viaţa veşnică”, zice apostolul, adică nu lăsa să-ţi scape ce ai primit; să creşti în har şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului Isus Hristos.

c) A păstra

1. Timotei 1:19 punea accent pe păstrarea credinţei şi a unui cuget curat. În capitolul 6:13-14 apostolul zice: „Te îndemn... să păzeşti porunca, fără prihană şi fără vină până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos”. Pavel dă acest îndemn cu toată importanţa autorităţii sale apostolice. Descoperirea divină care ne este încredinţată devine, sub acest aspect o poruncă; ea trebuie păzită fără vină chiar dacă nu putem să înţelegem tot, să primim tot şi să explicăm tot. Dacă Scriptura nu ne este totdeauna clară (în mod subiectiv), să nu avem îndoieli, ci să aşteptăm până când Dumnezeu ne va permite să înţelegem gândurile Sale. Cuvântul, fără îndoială, ne aduce bucurie şi mângâierea (Romani 15:4 ), dar el este autoritar şi pretinde ascultarea noastră.

În a doua epistolă, apostolul subliniază importanţa păzirii învăţăturilor sănătoase pe care Timotei le auzise de la el: „Lucrul acela bun...păzeşte-l prin Duhul Sfânt care locuieşte în noi”. Dreptarul, pentru noi cei de astăzi, a rămas în forma inspirată a epistolelor apostolului care a întregit Cuvântul lui Dumnezeu. Învăţătura apostolică trebuia transmisă generaţiilor următoare cu grijă şi credincioşie pentru ca, atunci când învăţătorii noştri de azi nu vor mai fi, alţii să le poată lua locul şi să instruiască pe cei care, la rândul lor, vor transmite Cuvântul lui Dumnezeu (2. Timotei 2:2 ). Memoria, inteligenţa nu sunt suficiente; Duhul Sfânt, care locuieşte în noi, e Cel care poate păzi şi transmite învăţătura sănătoasă, cu putere şi eficienţă.

Concluzia primei epistole este un îndemn stăruitor: „Păzeşte ce ţi s-a încredinţat” (1. Timotei 6:20 ). Azi, acelaşi glas ni se adresează; ceea ce ni s-a încredinţat este în întregime descoperire divină. Când a înţeles că se apropie timpul plecării, apostolul a putut spune: „am păzit credinţa”. Ce mărturie bună, să poţi spune la sfârşit de drum, apostol sau simplu credincios, că nu eşti rătăcit, nici alipit de altceva, că n-ai naufragiat şi n-ai părăsit realităţile duhovniceşti ci, simplu, în părtăşie cu Domnul, ai păzit credinţa. Timotei va rămâne singur, fără sprijinul pe care l-a avut 16 ani pe drumul credinţei, drum pe care a întâlnit atâtea suferinţe şi pricini de descurajare. Ce va fi cu el? Care vor fi resursele lui în vâltoarea gândurilor ce vor fi stârnite de împrejurări şi vrăjmaş?

Dar cu el va fi Acela care i s-a arătat lui Pavel pe drumul Damascului, care l-a trimis la neamuri, care a fost lângă el în închisoare, care l-a scăpat din orice împrejurare critică, Acel Prieten cunoscut de mult timp: „Domnul Isus Hristos să fie cu duhul tău” (2. Timotei 4:22 ). Ce urare minunată în aceste cuvinte din urmă ale unui om care a putut să spună: „căci pentru mine a trăi este Hristos” (Filipeni 1:21 ).

2. Conduita

Conduita unui creştin nu depinde de nişte reguli exterioare ce trebuiesc respectate, ci de o viaţă interioară care se exteriorizează într-un fel de a trăi pentru Dumnezeu. E învăţătura din Romani 12:2 : „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înoirea minţii voastre” Apostolul nu zice: să nu mergeţi la circ sau la o serbare păgână, să nu purtaţi o haină extravagantă, ci „să vă prefaceţi prin înoirea minţii voastre”. Mintea înseamnă fiinţa interioară, sursa gândurilor. Transformarea ei se face ca urmare a naşterii din nou sub acţiunea Duhului Sfânt. Într-un sens, ea se face o dată pentru totdeauna, dar se înoieşte deasemenea „din zi în zi” (2. Corinteni 4:16 ) şi se exteriorizează în cuvinte şi în conduită spre slava lui Dumnezeu.

a) Evlavia

Caută să fii evlavios îi spune Pavel lui Timotei (1. Timotei 4:7 ). Înainte de a da învăţături „fii cu luare aminte asupra ta însuţi“ (vers. 16). Evlavia se arată în relaţiile, de respect şi de încredere, faţă de Dumnezeu. Teama nu ne lasă să-I fim neplăcuţi ci să căutăm să-I fim plăcuţi: „Cercetaţi ce este plăcut înaintea Domnului” (Efeseni 5:10 ).

Încrederea se odihneşte lângă un Dumnezeu plin de har şi de înţelegere pentru ai Săi şi care are puterea să ne păzească fără ezitare. Evlavia cere un exerciţiu continuu. Deprinderea trupească îşi are şi ea locul ei, dar este de puţin folos, fiindcă doar evlavia are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare (1. Timotei 4:8 ): - o părtăşie intimă cu Domnul în fiecare zi, în cadrul unei umblări credincioase, rămânând lângă El - o părtăşie fericită în veşnicie lângă Acela care va rămâne credincios făgăduinţelor Lui.

Evlavia conduce oare la o viaţă şi o atitudine controlată milimetric şi dominată de încordări şi nemulţumire? Dimpotrivă: „evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig” (1. Timotei 6:6 ). Ca să fii fericit trebuie să fii „mulţumit”. Apostolul spune: „Dacă avem, dar cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm ne va fi deajuns” ( 6:8 ). Dar câte binecuvântări nu ne dă Domnul pe deasupra! Să ştim să le primim din mâna Sa cu recunoştinţă şi mulţumire, fără să dorim altceva, sau ceva mai bun („mai bun” după părerea noastră). Adevărata evlavie este însoţită de mulţumire şi nu ne duce la cârtiri, ci la laude.

Bucuria şi pacea, pe care ni le pune Domnul în inimă, se vor reflecta într-o viaţă evlavioasă fără să dispară seriozitatea umblării cu Hristos. Această viaţă de evlavie ne scapă uşor. De aceea zice apostolul: „caută... evlavia” (1. Timotei 6:11 ).

În 2. Petru 1:5-7 ea se adaugă la lista lucrurilor pentru care trebuie să ne dăm toată silinţa: credinţa, fapta, cunoştinţa, înfrânarea, răbdarea. Trebuie să mai adăugăm „dragostea de fraţi”. Evlavia nu ne izolează de fraţii în Domnul, ci ne apropie de cei ce-L iubesc şi doresc să umble în slava Lui.

b) Fugi - Caută

În 1. Timotei 6:11 găsim îndemnul: „fugi de aceste lucruri”. Care? În context acestea sunt: cercetările  fără rost, certurile de cuvinte, zadarnicile ciocniri de vorbe, pericolul de a face din evlavie un izvor de câştig, dragostea de bani - rădăcină a tuturor relelor.

Sunt însă lucruri ce trebuie căutate. „Caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea”. Neprihănirea practică în comportarea faţă de ceilalţi, evlavia în legăturile noastre cu Dumnezeu; credinţa şi dragostea, în contrast cu goana neînfrânată după lucrurile materiale; răbdarea şi blândeţea care fac să fie evitate disputele fără rost, certurile şi bănuielile rele.

În continuare apostolul insistă ca Timotei să fugă „de flecăriile lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei, pe nedrept numite astfel” (vers. 20). Pavel repetă îndemnul în a doua epistolă (2:16). Trebuie să reţinem acest îndemn, în sensul că nu trebuie să intrăm în discuţii fără rost cu cei ce aduc învăţături greşite, ce nu corespund Cuvântului lui Dumnezeu: Martorii lui Iehova, care contestă divinitatea Domnului Isus; Mormonii, care-şi adaugă propria carte la Biblie; Ştiinţa Creştină, care are creştin doar numele şi atâtea alte filozofii de origine păgână care se infiltrează rapid în ţările noastre. Să nu scăpăm ocaziile în care putem să fim cu adevărat de ajutor, mărturisind pe Hristos, propovăduind ceea ce zideşte.

Copilul lui Dumnezeu este chemat să evite cu grijă disputele intelectuale „întrebările nebune şi nefolositoare”, „certurile”. În 2. Timotei 2:22 apostolul îndeamnă pe Timotei să „fugă de poftele tinereţii” şi să urmărească „neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea” unindu-ne „cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată”. Poftele tinereţii, dar nu numai ale tinereţii, sunt exprimate concis în 1. Ioan 2:15-16 : pofta firii pământeşti, pofta ochilor, slava deşartă a vieţii şi dragostea de lume. Pofta ochilor umblă după ceea ce străluceşte în toate domeniile. Rosturile firii au fost denaturate prin poftele păcătoase, într-o direcţie greşită, dăunătoare. Lăudăroşenia vieţii încearcă neîncetat să se înalţe atât în domeniul duhovnicesc cât şi în cel material. Dragostea lumii nu se poate împăca cu dragostea Tatălui.

Din context, poftele tinereţii ar putea fi ceea ce caracterizează în special tinereţea: dragostea de dispute, de noutăţi, manifestările pripite, născute din nerăbdarea de a se afirma (vers. 16, 17, 23).

Neprihănirea, ce trebuie căutată, este în contrast cu fărădelegea amintită în versetul 19, adică cu ceea ce nu-i drept în ochii lui Dumnezeu, cu ceea ce se opune gândurilor Sale ce ne sunt descoperite. Credinţa, dragostea, pacea ne sunt necesare ca să putem umbla împreună „cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată” (2. Timotei 2:22 ). Creştinul care s-a depărtat de rău nu s-a angajat să meargă singur; ştiind că-i unit prin Duhul Sfânt cu răscumpăraţii Domnului, el va avea bucuria de a se aduna cu cei ai Domnului dându-şi silinţa, împreună cu cei ce-L cheamă dintr-o inimă curată, să se conformeze cu smerenie Cuvântului Său.

Trebuie să mai reţinem două îndemnuri: „Stăruieşte” (1. Timotei 4:16 ) (e uşor să rămâi în urmă pe drum după ce ai început bine) şi „tu fii treaz” (2. Timotei 4:5 ) în toate domeniile: vieţii materiale sau spirituale.

Creştinul trebuie să fie echilibrat, în dependenţă de Domnul.

c) Fii o pildă

Timotei, chemat să dea învăţătură, să pună în  rânduială multe lucruri în marea adunare din Efes, trebuia în primul rând, să fie o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţenie. În 2. Corinteni 6:6-7 Pavel spunea: „arătăm că suntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu... prin curăţie, prin înţelepciune, prin îndelungă răbdare, prin bunătate, prin Duhul Sfânt, printr-o dragoste neprefăcută, prin cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu, prin armele de lovire şi de apărare, pe care le dă neprihănirea”.

Timotei e îndemnat să fie o pildă, în primul rând, „în vorbire”. Vorbirea uşuratică, cuvintele pătimaşe sau deplasate, pot împiedica lesne misiunea unui slujitor al lui Dumnezeu. Vigilenţa în conduită, legată cu dragostea, credinţa şi curăţia vor da o autoritate morală fără de care cea mai bună învăţătură îşi pierde puterea. Timotei era tânăr: „Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea”. Tânăr în raport cu sarcina aşa de importantă ce i-a fost încredinţată. Pavel trecuse prin Listra în a doua călătorie prin anii 49-50. El a scris epistola prin anii 63-64. Dacă Timotei ar fi avut 25 de ani când a fost chemat, înseamnă că la primirea epistolei ar fi avut cam 40 de ani. De aici, importanţa unei purtări care să-l recomande în faţa celor pe care-I învăţa: „Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii” (versetul 16). El trebuia să câştige prin conduită autoritatea pe care probabil unii încă i-o contestau.

Domnul Isus este pilda supremă (1. Petru 3:21 ; Ioan 13:15 ). Dar cei care Îl urmează, Pavel, de exemplu (Filipeni 3:17 ), sau alţii care urmează pilda lui Pavel exercită o influenţă binecuvântată în jurul lor.

Bătrânii despre care ne scrie Petru (1. Petru 5:3 ) nu sunt chemaţi să stăpânească, ci să fie pilde turmei. Cu câtă recunoştinţă putem să ne amintim de astfel de conducători, care ne-au ajutat de la început pe drumul credinţei. Exemplele lor, influenţa lor morală, evlavia, bucuria lor în Domnul, au avut o pondere cel puţin tot aşa de mare ca şi îndemnurile ce le-au putut da.

d) Soluţiile

Atunci când atâtea pricini de descurajare îl înconjurau, apostolul Pavel îi arată lui Timotei, trei principii importante ce sunt mereu actuale.

1. „Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat” (2. Timotei 2:15 ).

Conştient de tinereţea sa, Timotei ar fi putut să caute în primul rând un sprijin în aprobarea fraţilor. E bine, fără îndoială, când Domnul îi conduce, să ţii seamă de sfaturile persoanelor mai experimentate pe drumul credinţei. Dar, mai înainte de orice, cel ce vrea să slujească lui Hristos trebuie să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat. Asta va cere poate un lung exerciţiu de rugăciune şi cugetare în prezenţa Domnului. Să vedem şi ce zice J. N. Darby: „Din momentul în care Dumnezeu ne-a făcut cunoscută voia Lui, nu trebuie să mai permitem nici unei influenţe, apărută ulterior, să pună la îndoială această voie. Dacă suntem aproape de Domnul, ne vom da seama că singurul drum drept şi adevărat este de a urma direcţia ce ne-a fost arătată prima oară”.

2. „Întăreşte-te în har” (2. Timotei 2:1 )

Dumnezeu se poartă cu noi ca „Dumnezeul oricărui har”. Acest har este „în Hristos Isus”. Căutând părtăşia Lui, crescând „în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” vom fi întăriţi (2. Petru 3:18 ).

3. „Adu-ţi aminte de Domnul Isus Hristos” (2. Timotei 2:8 ).

Fără îndoială ne amintim cu recunoştinţă şi adoraţie de un Mântuitor crucificat pentru noi. Deseori ne-am hrănit spiritual cu trupul Său şi cu sângele Său (Ioan 6:56 ). Dar, ce privilegiu imens este că noi putem contempla prin puterea unei vieţi nepieritoare un Hristos astăzi viu şi care mijloceşte pentru noi ca Mare Preot înaintea lui Dumnezeu. El poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei (Evrei 7:16, 25 ).

Învierea Sa a fost pecetea divină pusă pe lucrarea Sa; prin ea El a fost „dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu” (Romani 1:4 ).

Către Isus privirea ţi-o înalţă

Priveşte minunata-I faţă.

Şi lucrurile de pe pământ

Păli-vor rând pe rând,

Ochii spre El ridicând.

5. Slujirea

Slujirea ocupă un mare loc în cele două epistole către Timotei. S-ar părea prematur să vorbim despre acest subiect tinerilor credincioşi. Totuşi, dacă Domnul nu vine încă, ci ia pe rând la El pe cei ce au astăzi această sarcină, cine îi va înlocui? Vor fi chemaţi alţii, pe care Dumnezeu îi va alege pentru lucrarea Sa.

Îndemnurile, adresate lui Timotei în acest domeniu, poartă amprenta situaţiei în care se găseau apostolul şi biserica. Clipa plecării lui Pavel era aproape, decăderea morală se răspândea în adunări. Ce rămânea? Deasupra tuturor erau Scripturile. Întemeiat pe ele slujitorul predică Cuvântul „bazat pe Scriptura care este autoritate pentru toţi, care legitimează ce propovăduieşte el şi care atribuie cuvintelor lui autoritatea lui Dumnezeu superioară oricărei alte autorităţi” (J. N. Darby).

a) Slujba de învăţător

A învăţa pe alţii este o sarcină încredinţată credincioşilor. Evanghelia se adresează necredincioşilor; a învăţa pe alţii Cuvântul lui Dumnezeu este o lucrare încredinţată celor care au Duhul lui Dumnezeu. „Omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu căci, pentru el sunt o nebunie şi nici nu le poate înţelege pentru că trebuie judecate duhovniceşte. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul” (1. Corinteni 2:14-15 ). E necesară acţiunea Duhului Sfânt atât pentru a instrui cât şi pentru a primi ceea ce este prezentat.

Timotei trebuia să fie „cu luare aminte... asupra învăţăturii” (1. Timotei 4:16 ). Apostolul îi spune să pună aceste lucruri în mintea fraţilor (vers. 6), să le poruncească şi să-i înveţe (vers. 11). Trei acţiuni vor marca în mod special slujirea lui: citirea, îndemnarea, învăţarea altora (1. Timotei 4:13 ).

Citirea în public avea mare importanţă într-o epocă în care mulţi oameni nu ştiau să citească sau pur şi simplu nu citeau. Simpla citire cu voce tare în adunare, a unui text potrivit din Cuvânt poate fi o mare binecuvântare şi poate arăta nivelul unei adunări de rugăciune sau chiar de cult.

Îndemnul este mai ales o calitate a proorocilor care vorbesc „spre zidire, sfătuire şi mângâiere” (1. Corinteni 14:23 ); este prezentarea Cuvântului lui Dumnezeu pentru a zidi, pentru a hrăni şi a încuraja, cunoscându-se nevoile prezente.

Învăţarea doctrinei are locul ei deosebit. Ea dă baza şi structura. Chehatiţii de odinioară aveau grijă de lucrurile sfinte ale cortului: slujire care reprezintă, înainte de orice, persoana lui Hristos. Merariţii aveau în grijă scândurile, drugii, stâlpii, picioarele... adică însăşi structura casei lui Dumnezeu. El nu permite credincioşilor să plutească „încoace şi-n colo, purtaţi de orice vânt de învăţătură” (Efeseni 4:14 ).

Gherşoniţilor le-au fost încredinţate corpul, acoperişul cu învelitoarea şi perdeaua cortului adică toată partea textilă, prezentându-ne, în simbol, poziţia şi privilegiile credincioşilor în Hristos.

Pentru orice slujire, dar mai ales pentru vestirea Cuvântului este necesar un „dar duhovnicesc”. Timotei avea acest dar (1. Timotei 4:14 ). Ele sunt date prin Duhul (1. Corinteni 12:24 ), prin Domnul (Efeseni 4:14 ), prin Dumnezeu Însuşi (Romani 12:3-8 ). Să remarcăm, diversitatea darurilor: slujba, învăţătura, îmbărbătarea, dărnicia, cârmuirea, milostenia. Folosirea darului duhovnicesc, chiar când este poruncită, e legată de dragostea care vine „dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută" (1. Timotei 1:5 ).

Timotei n-a fost printre cei cărora Dumnezeu li s-a descoperit direct ca la acei - apostoli sau nu – de care Dumnezeu S-a servit pentru a-Şi scrie Cuvântul ( 12 ). Lui i se spune: „să rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat” şi să le transmită mai departe (2. Timotei 3:14 ; 1. Timotei 4:13 ). Adevărurile auzite din gura apostolului au fost păstrate pentru noi în epistolele sale; azi orice slujbă nu poate fi bazată decât pe Scriptură: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire“ (2. Timotei 3:16 ). Ea ocupă un loc însemnat în întreaga epistolă a doua: „Dreptarul învăţăturilor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, ţine-l cu credinţa şi dragostea care este în Hristos Isus” (1:13). „Ce-ai auzit de la mine... încredinţează la oameni de încredere” (2:2). „Adu-le aminte de aceste lucruri... împarte drept Cuvântul adevărului” (2:14-15). „Propovăduieşte Cuvântul... cu toată blândeţea şi învăţătura” (4:2).

Numai astfel Timotei putea să-şi împlinească bine slujba (2. Timotei 4:5 ). Caleb, care urmase în totul pe Domnul, atât în pustie cât şi cu ocazia cuceririi ţării Canaan, e în contrast cu Arhip care avea nevoie ca apostolul să-i amintească: „Ia seama să împlineşti bine slujba pe care ai primit-o în Domnul” (Coloseni 4:17 ).

Un alt aspect esenţial al învăţăturii era evitarea certurilor, ferirea de întrebările nebune şi nefolositoare: „Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, că să ajungă la cunoştinţa adevărului” (2. Timotei 2:24-25 ). Să nu te cerţi, dar să prezinţi adevărul. Slujitorii de altădată au vegheat la asta, în special în scrierile lor, lăsând deoparte controversa şi concentrându-se asupra doctrinei adevărate: ei au prezentat adevărul zidind sufletele. Să ne aducem aminte de J .G. Bellet care confruntat cu diferite învăţături ce se atingeau de persoana Domnului Isus, nu s-a lansat în dezbateri inutile, ci a scris două lucrări care au încălzit inimile multor generaţii: „Gloria morală a Domnului Isus Hristos” şi „Fiul lui Dumnezeu”.

b) Slujba de păstor

Aşa cum vedem în Ezechiel 34 , turma Domnului nu cuprinde doar oi sănătoase şi puternice; multe dintre ele sunt bolnave, rănite sau rătăcite. Păstorul unei biserici e chemat să folosească exemplul Marelui Păstor: „voi aduce înapoi pe cea rătăcită, voi lega pe cea rănită şi voi întări pe cea slabă” (Ezechiel 34:16 ).

Un credincios, poate nu are darul de a învăţa pe alţii, nici de a prezenta public Cuvântul pentru zidire sau mângâiere, dar îl poate avea pe cel de păstor, atât de necesar în adunările sfinţilor. Astfel turma Domnului nu va fi stăpânită „cu asuprire şi cu asprime”; cei slabi vor primi toate îngrijirile necesare. Pornirea naturală e aceea de vânător, nu de păstor; vânătorul găseşte satisfacţie pe seama victimei sale dar păstorul îşi dă toată osteneala pentru turma sa. Dar, slavă lui Dumnezeu, Duhul Său poate face dintr-un vânător un păstor!

Timotei fusese chemat la această slujbă de păstor: „Mustră, ceartă, îndeamnă” (2. Timotei 4:2 ). El avea a face cu diferite categorii de persoane (1. Timotei 5:1 ): pe bătrân să-l sfătuiască ca pe un tată, pe femeile bătrâne ca pe mame, pe tineri ca pe nişte fraţi, pe tinere ca pe nişte surori. El trebuia să îngrijească în mod deosebit de văduve, în feluritele lor probleme. Faţă de bătrâni trebuia să se poarte cu respect, cu fermitate şi fără părtinire. În privinţa celor ce doresc să se angajeze în slujba Domnului se impune să nu se acţioneze cu grabă. Să acorde o atenţie deosebită sclavilor, pentru ca ei să dea o bună mărturie.

Modul de acţionare era diferentiat: mustrare, dar fără asprime, îndemnare, cinstire; să nu se primească învinuire fără ca să existe doi sau trei martori; părtinirea trebuie neapărat evitată! De asemenea se cere ca cel care mustră sau învaţă pe alţii să fie gata să accepte mustrare şi învăţătură! Şi cine este de-ajuns pentru aceste lucruri?

„Căci noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi; ci vorbim cu inimă curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Hristos”. „Nu că noi prin noi înşine suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu” (2. Corinteni 2:16-17 ; 3:5 ).

c) Descurajare şi suferinţe

Timotei, de felul lui, era timid; nici sănătatea lui nu părea fără cusur, dovadă desele lui îmbolnăviri (1. Timotei 5:23 ). Opoziţia din afară se accentua, persecuţia devenea dureroasă. Declinul intern se afirma; se vedeau dezordini şi, pe deasupra, clipa plecării apostolului Pavel sosise. Avea de ce se descuraja.

Deja în prima epistolă (4:14) apostolul spusese: „Nu fi nepăsător de darul care este în tine”. Tot aşa îndemna şi Petru (1. Petru 4:10 ): „Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit”. Fiecare e invitat să întrebuinţeze în folosul altora darul pe care l-a primit din harul felurit al lui Dumnezeu. Ce binecuvântări ar fi în adunări dacă fiecare frate sau soră s-ar simţi îndemnat să răspundă darului pe care i l-a încredinţat Dumnezeu!

În epistola a doua (1:16) Timotei pare descurajat, deoarece apostolul îl îndeamnă să înflăcăreze darul lui Dumnezeu care era în el. Focul risca să se stingă, flacăra slăbise. Ea putea fi reînsufleţită nu printr-o  tresărire de energie, ci prin acţiunea Duhului lui Dumnezeu, acest Duh „de putere, de dragoste şi de chibzuinţă”. Să nu ne ruşinăm de mărturisirea Domnului nostru, ci să luăm parte la suferintele evangheliei.

Suferinţe

Pavel nu-i ascunde lui Timotei (care, de altfel, le cunoştea bine) suferinţele pe care trebuie să le îndure un slujitor al Domnului. În primul rând dispreţul (2. Timotei 1:8 ), ruşinea pe care Timotei nu trebuie s-o simtă când e batjocorit pentru mărturisirea Domnului. Însuşi apostolul zicea: „nu mi-e ruşine, căci ştiu în cine am crezut” (2. Timotei 1:12 ). Pavel simţise aceste necazuri pe care le îndură slujitorii lui Dumnezeu, aşa cum scrie în 1. Corinteni 4:11-13 : „Suferim de foame şi de sete, suntem goi, chinuiţi, umblăm din loc în loc, ne ostenim şi lucrăm cu mâinile noastre; când suntem ocărâţi binecuvântăm; când suntem prigoniţi, răbdăm; când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm. Până în ziua de azi am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor”.

Înţelegem mai bine, astfel, îndemnul repetat către copilul său preaiubit de a lua parte la suferinţele evangheliei (2. Timotei 1:8 ; 2:3 ; 4:5 ). Pavel nu ascunde că în slujba Domnului - şi Timotei ştia deja - va întâmpina opoziţie, neînţelegere, lipsuri, dar acestea nu sunt motive pentru a-l descuraja. Apostolul îl compară pe slujitor cu un soldat, cu un plugar (2. Timotei 2:4-6 ). Cine merge la război nu se încurcă cu treburile vieţii; cine luptă la jocuri e chemat s-o facă după rânduieli; plugarul trebuie să muncească, înainte ca să strângă roadele. Exemple de tărie, de control de sine, de muncă răbdătoare. Poţi să alergi şi să lupţi fără să iei premiul (1. Corinteni 9:24-27 ). Fără o disciplină personală poţi fi descalificat, în special când eşti chemat să predici.

Apostolul insistă asupra acestei lupte, numind-o lupta credinţei; la ea trebuie să ia parte Timotei (1. Timotei 1:18 ; 6:12 ). Duşmanul e puternic, dar „Cel ce este în noi este mai mare decât cel ce este în lume” (1. Ioan 4:4 ). Pavel, ajuns la capătul cursei, putea zice cu recunoştinţă: „M-am luptat lupta cea bună”. Apostolul dăduse exemplu de perseverenţă în suferinţe. Multe persecuţii îndurase el la începutul slujirii sale (2. Timotei 3:11-12 ). Pe parcursul vieţii sale, suferinţele au continuat până la sfârşit, aşa cum mărturiseşte corintenilor, adăugând în epistola către Timotei (2:9): „sufăr până acolo că sunt legat ca un făcător de rele”. Încă nu suferise supliciul martirajului.

Suferinţele din afară nu erau singurele: era părăsit de însoţitorii săi, de fraţi, şi ţintă a răutăţii lui Alexandru, fără a mai vorbi de singurătatea temniţei. Înţelegem noi ultimul îndemn adresat lui Timotei?: „rabdă suferinţele” (2. Timotei 4:5 ). Nu-i vorba de a trece printr-un moment greu ci de a stărui, fără pauză în tot timpul încercării (vezi Filipeni 2:22 ).

Psalmul 126 atrăsese deja atenţia asupra lacrimilor care însoţesc semănatul: „Cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu cântări de veselie. Cel ce umblă plângând, când aruncă sămânţa, se întoarce cu veselie, când îşi strânge snopii”. Însuşi Domnul ne-a fost exemplu: câte lacrimi, câtă opoziţie, neînţelegere când arunca sămânţa plângând. De aceea nu trebuie să ne mirăm că cei ce-L urmează trebuie, de asemenea să semene „cu lacrimi”, să sufere împotrivire din interior şi din afară, decepţii, singurătate uneori. Dar după lacrimi vine secerişul cu cântări de veselie pe care slujitorii credincioşi le vor cânta împreună cu Domnul, când va veni să-şi strângă snopii.

d) Cununa

Suferinţele Domnului au fost urmate de slavă; „Dacă răbdăm vom şi împărăţi cu El” (2. Timotei 2:12 ). Pavel le scrisese romanilor: „dacă suferim cu adevărat împreună cu El, vom fi şi proslăviţi împreună cu El” (Romani 8:17 ). Suferinţele în slujba Domnului, cât şi cele datorite diferitelor împrejurări ale vieţii, sunt văzute astfel de Pavel: „Întristările noastre uşoare, de o clipă, lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă” (2. Corinteni 4:17 ).

Slava e cununa suferinţelor. Răsplata slujitorului credincios este prezentată în epistolele noastre sub forma unei cununi: „De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept”. Cununa neprihănirii pentru slujitorul devotat în lupta credinţei, cununa vieţii pentru martorul „credincios până la moarte” (Apocalipsa 2:10 ); cununa slavei pentru bătrânii care de bună voie au păstorit turma lui Dumnezeu cu lepădare de sine, făcându-se pilde turmei (1. Petru 5:2-4 ).

Această cunună poate fi pierdută dacă nu te lupţi după reguli (2. Timotei 2:5 ; 1. Corinteni 9:27 ). Domnul Isus spune Filadelfiei: „Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa” (Apocalipsa 3:11 ). Să ne amintim că pentru a rămâne tari, disciplina personală (din 1. Corinteni 9:27 ) este de neapărată trebuinţă.

6. Aprecierea lui Timotei de către Pavel

În diferite epistole găsim mai multe expresii  prin care Pavel îşi exprimă aprecierea şi dragostea pentru Timotei. Mai întâi ca însoţitor în lucrare. În 1. Tesaloniceni 3:2 este scris: „Timotei, fratele nostru şi slujitorul lui Dumnezeu în Evanghelia lui Hristos“. Expresia e reluată în Romani 16:21 , iar 1. Corinteni 16:10 precizează: „El este prins ca şi mine la lucrul Domnului”. Ce privilegiu să ai tovarăş pe Barnaba, Ioan-Marcu, Sila care l-au însoţit un timp pe Pavel, dar nu atât cât Timotei.

Să fim atenţi la aprecierea din 1. Corinteni 4:17 : „Copilul meu prea iubit şi credincios în Domnul... vă va aduce aminte de felul meu de purtare în Hristos şi felul cum învăţ eu pe oameni pretutindeni în toate Bisericile”. Cu toate că Timotei era timid, Pavel putea să conteze pe el pentru a le aminti corintenilor, cu precizie, învăţătura pe care o dăduse el. Misiunea la Corint, aşa cum deja am văzut, era grea şi delicată datorită dezordinei şi diviziunilor ce domneau acolo, unde slujba lui Pavel era acum pusă la îndoială. Mai târziu, scriind filipenilor (2:20-22), Pavel putea spune despre tânărul Timotei: „N-am pe nimeni care să-mi împărtăşească simţirile ca el şi să se îngrijească într-adevăr de starea voastră... Ştiţi râvna lui încercată; cum, ca un copil cu tatăl lui, a lucrat ca un rob împreună cu mine pentru înaintarea Evangheliei”. „Grija pentru toate bisericile” îl apăsa pe Pavel în toate zilele (2. Corinteni 11:28 ). Timotei avea acelaşi fel de simţire. Pus la probă el slujise cu Pavel, în evanghelic, ca un copil cu tatăl său. Apostolul vorbind de el şi de Epafrodit scrie: „preţuiţi pe astfel de oameni” (Filipeni 2:29 ).

Când Timotei apare alături de Pavel în unele din epistolele acestuia (2. Corinteni 1:1 ; Coloseni 1:1 ; Filipeni 1:1 ; etc.) el e numit simplu „fratele Timotei”. Se vede aici smerenia unui tânăr ce stă pe locul cuvenit. În cele două epistole apostolul lasă să se reverse toată dragostea lui pentru „adevăratul lui copil în credinţă” (1. Timotei 1:2 ; 1:18 ; 2. Timotei 1:2 ; 2:1 ). El este îndemnat să fie un „bun slujitor al lui Hristos Isus” (1. Timotei 4:6 ), „un bun ostaş al lui Isus Hristos” (2. Timotei 2:5 ), „om al lui Dumnezeu” (1. Timotei 6:11 ), unul care acţionează din partea lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Şi Pavel adaugă: „toate acestea tu le-ai învăţat şi eşti deplin încredinţat”, deci tânărul Timotei putea să-şi îndeplinească slujba cu convingere. „Tu” e un cuvânt folosit de patru ori (1. Timotei 6:11 ; 2. Timotei 3:10, 14 ; 4:5 ) pentru a sublinia încrederea pe care Pavel o avea în credincioşia lui Timotei. „Clipa plecării mele este aproape“ adaugă el. Tu vei rămâne singur, tu ştii ce te aşteaptă, dar Acela care a fost cu mine pe tot drumul, Domnul Isus Hristos va fi „cu duhul tău”.

Cuvântul nu ne vorbeşte despre sfârşitul apostolilor, cu excepţia morţii lui Iacov şi din motive speciale a lui Ştefan. Nu-i lipsit de interes, dar este interesant de citit ceea ce s-a putut reconstitui, prin reunirea detaliilor pe care istoria şi tradiţia ni le pot furniza: Nero l-a condamnat pe Pavel la moarte. De obicei, în imperiu, era un răgaz de zece zile, între condamnare şi execuţia unui cetăţean roman, dar sentinţa putea fi executată uneori imediat. Împăratul era acela care fixa ziua şi locul supliciului. Nu se ştie de ce apostolul a fost condus (după cum spune Tertulian) până la Aquae Salviae, la trei mile de Roma. În această epocă în mod obişnuit, pedeapsa cu moartea era executată cu sabia, nu cu barda. Execuţia a fost condusă de un ofiţer. Apostolul ajuns la locul martirajului se ţinea drept cu faţa spre răsărit; s-a rugat îndelung întreţinându-se în evreieşte cu Dumnezeul părinţilor săi. În acest timp şi-a întins gâtul, fără să mai spună nimic. Marele glas, care vestise lumii păgâne mântuirea prin credinţa în Hristos, a încetat, dar citind epistolele sale, fiecare creştin îl aude încă şi beneficiază de ceea ce a rămas prin el. Slăvit să fie Domnul!

Crescut de o mamă şi o bunică evlavioase, tânărul Timotei a venit la Domnul între prima şi a doua trecere a apostolului Pavel prin ţinut. La a doua vizită Pavel l-a luat cu el şi timp de 16 ani Timotei l-a însoţit în diferite călătorii. El a l împlinit, deasemenea, diferite misiuni încredinţate de Pavel.

Spre sfârşitul vieţii apostolului, care îndurase atâţia ani de temniţă, se pare că Timotei se simţea descurajat; Apostolul îi trimite două scrisori ca să i reînsufleţească darul harului care era în el. Nu erau  perspective uşoare. Glasul puternic, care proclamase Evanghelia prin jertfa Domnului Isus Hristos în tot timpul imperiului, urma să se stingă în curând. Rămâneau însă scrierile lui inspirate, în care găsim şi ultimul îndemn al bătrânului către iubitul său copil: „Propăvăduieşte Cuvântul... rabdă suferinţele“.

Cronologie Aproximativă (ani şi evenimente)

5-10 Naşterea lui Saul, numit Pavel, probabil numele său roman.

36 Moartea lui Moartea lui Ştefan.

36-39 Convertirea lui Saul. Şederea în Damasc şi Arabia.

43 Barnaba se duce să-l caute pe Saul la Tars.

45-49 Prima călătorie

49 Întâlnirea cu apostolii la Ierusalim.

49-53 A doua călătorie, chemarea lui Timotei.

51-52 Epistolele către Tesaloniceni.

53-58 A treia călătorie.

54-56 Epistola către Galateni.

55 1 Corinteni

57 2 Corinteni

58 Epistola către romani.

58-60 Întoarcerea la Ierusalim, arestat, întemniţat la Cezarea.

60-61 Călătoria la Roma.

61-63 Arestat la Roma. Epistolele către Filimon, Coloseni, Efeseni, Filipeni.

63-66 Eliberarea şi diferite călătorii. Prima epistolă către Timotei, epistola către Tit.

66 Arestat din nou şi dus la Roma.

66 A doua epistolă către Timotei.

67 Decapitarea lui Pavel.