Am văzut în Iosua un tânăr, care nu ieşea din „cort“, deci era deplin despărţit de rău, şi era în permanentă părtăşie cu Dumnezeu. În Samuel găsim trăsături asemănătoare.
La Samuel găsim mai întâi binecuvântarea de a avea părinţi temători de Dumnezeu. În mod deosebit mama lui, Ana, avea mare temere de Dumnezeu şi mare putere de credinţă. Pentru aceasta este necesară o stare morală bună, căci „Domnul Se destăinuie celor care se tem de El, pentru a le face cunoscut legământul Său“ (Psalm 25:14). Credinţa îşi are mediul de dezvoltare în preocuparea cu lucrurile viitoare. Ambele, această stare bună şi cugetarea la cele ce vor veni, erau prezente la Ana; astfel, în cântarea ei de laudă după naşterea fiului a ieşit la iveală o cunoaştere deosebită, spirituală. Ea s-a bucurat de copil; dar ea Îl iubea pe Dumnezeu mai mult decât pe copil, de aceea l-a dat Domnului deja când l-a înţărcat pentru „toate zilele cât va fi“ (1. Samuel 1:28 ).
Acesta este un exemplu bun pentru mamele noastre, care au multe de învăţat de aici. Mamele se află în legătura cea mai strânsă cu copiii şi tocmai în primii ani de viaţă au un aport mare în educaţie. Cui închinăm copiii noştri?
Tatăl lui Samuel, Elcana, era un levit, un urmaş al lui Chehat. Samuel era încă un băieţel, când părinţii lui l-au adus în Casa Domnului, la Eli. Prima relatare despre activitatea lui este: „S-a închinat acolo Domnului“ (1. Samuel 1:28 ). Cu siguranţă, această închinare a corespuns firii copilăreşti; dar vedem că deja de timpuriu a învăţat să-I dea cinste Domnului.
De multe ori credem că este necesară o anumită maturitate pentru a-i învăţa pe copii să se roage şi pentru a-i îndemna să-I aducă lui Dumnezeu cinste şi să-I mulţumească. Astfel pierdem uşor ani preţioşi. Cât de frumos este când copiii participă de mici la citirea Cuvântului lui Dumnezeu în casă şi învaţă să-şi plece genunchii! Cât de mult s-au neglijat aceste lucruri! Samuel a devenit mai târziu unul care se ruga stăruitor.
Fără rugăciune nu există viaţă cu Dumnezeu. Rugăciunea este respiraţia sufletului. De aceea pune-te pe genunchi şi roagă-te, drag călător tânăr! Vei simţi roadele în viaţa ta de credinţă.
La Samuel găsim o dezvoltare sănătoasă a unei vieţi în sfinţenie. „Copilul slujea Domnului înaintea preotului Eli“ (1. Samuel 2:11 ). Fiind tânăr, trebuia să înveţe de la Eli. În tinereţe e necesară îndrumarea. Cât de bine este când vrei să înveţi şi accepţi învăţătura! Ce câştig vei avea, dacă vei lua aminte la experienţa celor mai în vârstă! Atunci vei deveni capabil să slujeşti independent. „Samuel slujea înaintea Domnului, ca băiat, încins cu un efod de in“ (versetul 18).
Slujirea presupune un Domn şi faptul de a I te pune la dispoziţie. Iosua a strigat cândva poporului Israel: „Alegeţi-vă astăzi cui vreţi să slujiţi“. El a făcut o alegere bună: „Dar eu şi casa mea vom sluji Domnului“ (Iosua 24:15 ). O viaţă fără slujire este fără roade. De aceea trebuie să luăm de timpuriu hotărârea cui vrem să aparţină viaţa noastră, pentru ca mai târziu să nu fim nevoiţi să privim înapoi la o viaţă ratată, nefolositoare. Dar trebuie să ştim limpede că nu putem sluji la doi stăpâni (Matei 6:24 ). Tesalonicenii s-au întors la Dumnezeu, „să slujească Dumnezeului celui viu şi adevărat“.
Noi luăm hotărârea de a-I sluji Domnului Isus. A-I sluji aduce bucurie, dar pretinde întreaga inimă pentru El. Această slujire are un câştig mare, căci Domnul a spus: „Dacă cineva Îmi slujeşte, Tatăl îl va onora“ (Ioan 12:26 ).
Există două tipuri de „a sluji Domnului“. În primul rând, viaţa noastră trebuie să dea mărturie de faptul că nu îi aparţinem prinţului acestei lumi, adică nu aparţinem acestei lumi, ci suntem un popor despărţit pentru Domnul. Apoi vedem la Samuel o slujbă deosebită în Casa Domnului. El era preocupat cu lucrurile duhovniceşti şi astfel a fost pregătit pentru o mare însărcinare.
Noi nu suntem cu toţii chemaţi pentru slujbe deosebite, totuşi cu toţii avem sarcini în Casa lui Dumnezeu. În orice caz, este necesar să ne preocupăm în anii cei mai buni ai vieţii cu lucrurile care privesc adorarea lui Dumnezeu. Acest fapt necesită părtăşie personală cu Domnul şi citirea cu sârguinţă a Cuvântului lui Dumnezeu, precum şi cercetarea lui. În acest sens ne putem folosi de cărţile bune, pe care le avem la dispoziţie.
„Băiatul Samuel creştea înaintea Domnului.“ Acest loc era locul despărţirii de toate lucrurile, care ar fi putut fi o piedică în viaţa de credinţă. Acolo, el a rămas ocrotit şi s-a familiarizat cu Domnul său. Astfel a avut loc creşterea spirituală.
Progresele lui Samuel erau vizibile. Citim despre el: „Băiatul Samuel creştea mereu, fiind plăcut şi Domnului, şi oamenilor“ (versetul 26).
În sfârşit a sosit timpul când Domnul i-a vorbit lui Samuel. Totodată a vorbit prin el. Pentru aceasta, a trebuit să păşească într-o relaţie nemijlocită cu Domnul, căci „Samuel nu-L cunoştea încă pe Domnul şi nici cuvântul Domnului nu i se descoperise“ (3:7). Este vorba de cunoaşterea personală a Domnului. Samuel aparţinea Domnului, Îi slujea şi I se închina din zilele copilăriei sale, dar nu Îl întâlnise încă pe Domnul faţă către faţă. Acum sosise momentul. „Samuel era culcat în templul Domnului, unde era chivotul lui Dumnezeu. Atunci Domnul l-a chemat pe Samuel“ (versetele 3,4). Crezând că l-a chemat Eli, Samuel a mers de trei ori la acesta; abia a treia oară i-a venit lui Eli gândul că probabil Domnul îi vorbea copilului. Când Samuel s-a aşezat pentru a patra oară la locul lui, „a venit Domnul şi a stat şi a chemat ca în celelalte dăţi: «Samuele, Samuele!»“ (versetul 10).
Ce situaţie sărbătorească şi sfântă! Dumnezeu i-a strigat de două ori numele, lucru care trebuie să aibă o însemnătate deosebită. Cu ce simţământ va fi răspuns el: „Vorbeşte, pentru că robul Tău ascultă“! Ce privilegiu a fost pentru Samuel să fie condus de Însuşi Dumnezeu în gândurile Sale!
Bucuria lui Dumnezeu este de a oferi tot mai mult har; dar El Se poate descoperi numai celor ce umblă în sfinţenie şi în credincioşie. La fel stau lucrurile şi astăzi. „Celui ce are, i se va da.“ Ah, de am vrea să dăm mai multă atenţie acestor lucruri!