Într-o dimineaţă foarte devreme, în urmă cu mulţi ani, citeam capitolul 9 din 2 Samuel. După ce l-am citit o dată , m-am gândit: „Ce capitol ciudat, despre un tânăr şchiop de ambele sale picioare”. L-am citit din nou, şi încă nu puteam vedea nimic în el. După ce l-am parcurs pentru a treia oară, privirea mi s-a odihnit peste aceste cuvinte: „îţi voi arăta negreşit bunătate, pentru Ionatan, tatăl tău”. Deodată m-a străfulgerat acest gând, „Ah! aceasta este o imagine a bunătăţii lui Dumnezeu, prin Isus Hristos”. Ce imagine se înfăţişa acum înaintea mea, precum un peisaj fermecător la ivirea zorilor. Pe măsură ce anii au trecut, frumuseţea acestei imagini doar a crescut în mintea mea. Am fost condus să Îl predic pe Hristos din ea de multe ori, şi rar fără suflete care să fie întoarse la Dumnezeu. Aceasta mă încurajează, în credinţă, să urmăresc acest pasaj interesant din Cuvântul lui Dumnezeu împreună cu cititorii mei; fiind încrezător că Dumnezeu îl va folosi pentru binecuvântarea multor suflete.
În această imagine a bunătăţii lui Dumnezeu, sunt două personaje: Mefiboşet, copilul harului şi Ţiba, omul făţarnic, care se crede drept. Starea lui Mefiboşet ilustrează izbitor starea unui păcătos atunci când este adus la Dumnezeu.
Dacă ne întoarcem la capitolul patru, versetul patru al aceleiaşi cărţi, vom găsi că el era fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, amândoi acum morţi; că el căzuse şi devenise şchiop; şi că de la căderea lui fusese ascuns, şchiop de ambele sale picioare, în Lo-debar, care în ebraică înseamnă „un loc fără păşuni”. Aparţinând de casa lui Saul, duşmanul lui David, el a tras concluzia că, fără îndoială, că David este duşmanul lui; şi prin urmare s-a ascuns din prezenţa lui.
Cât de izbitor ilustrează aceasta starea omului căzut. De îndată ce păcatul a orbit mintea lui Adam, citim că „s-a ascuns de faţa Domnului Dumnezeu, în mijlocul pomilor grădinii”. Şi nu este aceasta starea omului în vremea prezentă? Pentru ce se grăbeşte acela la teatru, sau la berărie? Ah! el nu Îl cunoaşte pe Dumnezeu. Fiind în vrăjmăşie cu Dumnezeu, el trage concluzia că Dumnezeu este duşmanul său, şi se îngrozeşte de prezenţa Lui. Gândul de a intra astăzi în prezenţa lui Dumnezeu ar fi înspăimântător. Îţi dă şi ţie acest gând un semnal de alarmă cititorule? Ah! aceasta este pentru că nu Îl cunoşti pe Dumnezeu. Poate ai putea spune „Am păcătuit, iar asta mă face să-mi fie teamă de Dumnezeu”. E adevărat, ai păcătuit; şi eu am păcătuit; şi toţi au păcătuit. Însă dacă ai cunoaşte preţul pe care l-a dat El, că El nu a cruţat pe preaiubitul Său Fiu, atunci ai vedea că Dumnezeu este singurul la care poţi merge, ca păcătos – şi să fi sigur că „sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat”.
Dar să continuăm cu acest capitol. „Şi David a zis: Mai este cineva care să fi rămas din casa lui Saul, ca să-i arăt îndurare, pentru Ionatan?” Şi nu este aceasta oare lucrarea prezentă a Duhului lui Dumnezeu? Nu mai este cineva dintre fiii şi fiicele căzute ale lui Adam căruia îi pot arăta bunătatea lui Dumnezeu? Nu contează cât de adânc a căzut, complet şchiop, olog de ambele picioare, şi cu adevărat în locul fără păşune. Căci sărmane păcătos căzut, oriunde te-ai afla încercând să te ascunzi de Dumnezeu, nu există nimic în lumea aceasta de mizerie şi păcat care te poate face fericit. Ai urmat fantomele lui Satan, sau ţi-ai pus încrederea în promisiunile atrăgătoare ale lumii, până când sărmana ta inimă a fost frântă de amară dezamăgire, iar totul este un pustiu întunecat? Atunci ascultă, îţi voi povesti despre Unul care nu te va trata aşa.
Ţiba, omul făţarnic, care se consideră drept, dă de ştire împăratului că Ionatan mai avea încă un fiu, care era olog de ambele picioare, în casa lui Machir, fiul lui Amiel în Lo-debar. „Şi împăratul David a trimis şi l-a luat.” Această aducere este foarte minunată. Vesteşte un har pe deplin din partea lui Dumnezeu. Omul arată bunătate acelora care, crede el, o merită. Sau aşteaptă să primească ceva în schimb, care să merite bunătatea lui – nu este aşa însă şi cu Dumnezeu. Mefiboşet nu a făcut nici măcar un singur lucru care să merite bunătatea. El nu a trebuit ca mai întâi să-şi facă partea lui, după cum spun unii. Nu! harul a mers să îl aducă din Lo-debar, chiar din locul de unde era. Şi nu a venit oare Fiul lui Dumnezeu la sărmanii păcătoşi chiar acolo unde ei se aflau?
El a venit să îi ia, şi i-a găsit în păcate şi fărădelegi. Şi nu a luat El chiar locul nostru, cel drept pentru cei nedrepţi, pentru a ne aduce la Dumnezeu? Ruşine veşnică pentru orice fariseu mândru care, după toate acestea, va spune „Omul trebuie mai întâi să îşi facă partea lui”.
Mefiboşet era prea olog ca să îşi facă mai întâi partea lui. El trebuia luat. Iar El care cunoaşte atât handicapul deplin al omului, cât şi acest har care caută şi aduce, a spus „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl care M-a trimis, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi”. Şi iarăşi, „Tot ce-Mi dă Tatăl va veni la Mine, şi pe cel care vine la Mine nicidecum nu-l voi scoate afară;” Ah! Dacă nu ar fi fost acest har care caută şi aduce, ar fi trebuit să pierim cu toţii, în străduinţele noastre nenorocite de a ne ascunde departe de Dumnezeu. „Şi Mefiboşet, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, a venit la David şi a căzut cu faţa la pământ”. Ce imagine a groazei şi fricii. Ca fiu al lui Saul, cel care vânase viaţa lui David, la ce ar fi trebuit el să se aştepte? Din clipă în clipă glasul aspru al dreptăţii ar putea să îi ceară viaţa. Iată-l – o imagine a unui păcătos tremurând, adus în prezenţa lui Dumnezeu, cu povara înspăimântătoare a păcatelor şi a vinei; el nu Îl cunoaşte pe Dumnezeu – el nu ştie la ce să se aştepte.
Înainte ca să ascultăm cuvintele lui David, să ne întoarcem la legământul de dragoste, aşa cum este el arătat în 1. Samuel 20:14-17 . Ionatan, tatăl acelui tânăr, căzut la picioarele lui David, rosteşte în versetul 14: „Şi nu numai cât voi mai trăi îmi vei arăta îndurarea Domnului, ca să nu mor, ci pentru totdeauna să nu-ţi retragi îndurarea de la casa mea ... Şi Ionatan l-a pus pe David să jure din nou pe iubirea pe care o avea pentru el, pentru că îl iubea ca pe sufletul său”.
Ai vizitat vreodata locul în care ţi-ai petrecut copilăria, şi ai privit pentru prima oară la copilul unui prieten drag care s-a stins din viaţă? Atunci poate ai o idee palidă despre ce a simţit David atunci când a privit la Mefiboşet, fiul lui Ionatan, căzut la picioarele sale. Cine poate descrie dulceaţa duioasă a acelui glas, care a vorbit din străfundul inimii sale – „Mefiboşet!”. „Iată robul tău!”, vine răspunsul tremurând. Cât de puţin aştepta el harul necondiţionat, care era pe cale să îi fie arătat. „Iată robul tău!” este cel mai înalt gând al omului căzut. El se aventurează în a se oferi pe sine rob lui Dumnezeu, şi speră să fie salvat măcar pentru slujirea lui. Aceasta este religia fiecărei inimi omeneşti.
Însă acum ascultaţi cuvintele lui David. Precum tatăl din parabola fiului risipitor, el îl întrerupe. „Nu te teme, pentru că îţi voi arăta negreşit bunătate, pentru Ionatan, tatăl tău, şi-ţi voi da înapoi tot ogorul lui Saul, tatăl tău, şi vei mânca pâine la masa mea neîncetat”. Ah! Aşa este şi la Dumnezeu, fără condiţii, fără negocieri. Nu este ca: dacă vei face asta, sau dacă nu vei face cealaltă. O, nu, totul este har pur. Bunătatea lui Dumnezeu! „Îţi voi arăta negreşit bunătate”, iar aceasta în totalitate de dragul altcuiva. „Şi vei mânca pâine la masa mea neîncetat”. Nu a fost oare astfel în parabola menţionată, acolo unde Domnul Isus descoperea harul necunoscut, nemărginit al inimii Tatălui? Găsim acolo vreun reproş? Vedem acolo măcar o singură condiţie? Nu, a căzut pe gâtul lui şi l-a sărutat (Luca 15 ). Nu este aceasta bunătatea lui Dumnezeu? Interpretez eu în mod greşit, sau Domnul Isus arăta adevăratul caracter al lui Dumnezeu? Este acesta felul în care El primeşte păcătosul pierdut? Întreb, sunt aceste cuvinte adresate păcătosului nenorocit, tremurând, meritând iadul? Poate El, arătând crucea lui Hristos, să spună „Nu te teme, negreşit îţi voi arăta bunătate, de dragul lui Isus” ? Iar acestea, de asemenea, fără măcar o condiţie. Totul har pur, curgând dinspre propria Lui inimă plină de dragoste care se revarsă.
O cititorul meu, Îl cunoşti tu astfel pe Dumnezeu? „Dar Dumnezeu, fiind bogat în îndurare, pentru dragostea Lui mare cu care ne-a iubit (fiind şi noi morţi în greşeli), ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi) şi ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în cele cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătate faţă de noi, în Hristos Isus”. Poţi spune şi tu că aceasta este partea ta? Omul i-ar fi trimis o carte cu îndrumări tânărului olog, să-i spună cum să se pocăiască, şi cum să-şi vindece picioarele; şi cum să facă nu mai ştiu ce. Însă aici nu avem nici măcar vreun cuvânt din acestea. Nu, el vine exact aşa cum este, nu i se cerea nimic mai mult. Cum ar fi putut, când inima lui David era deja umplută de dragoste pentru el? Deasupra tuturor lucrurilor, Satan se va strădui să ascundă această bunătate a lui Dumnezeu de sărmanul păcătos. Lasă-l pe Dumnezeu să fie cunoscut cu adevărat, şi atunci nu mai am nevoie de preot pe pământ, sau de sfinţi în cer, pentru a-I înmuia inima faţă de mine. Este deja umplută de dragoste negrăită. Simţi tu, iubit cititor, povara păcatului? Şi te-au dezorientat cărţile lungi ale oamenilor cu îndrumări despre cum trebuie să te pocăieşti, cum să Îl mulţumeşti pe Dumnezeu şi să Îl faci să te mântuiască? Poate cineva îţi spune să fi cât mai opus posibil cu ce spune Coloseni 2:20 , iar asta prin a ţine rânduieli şi sacramente ale oamenilor, sperând să fi mântuit. Un altul, cu un efect tot atât de letal, poate îţi va spune să regreţi profund păcatele tale (ei nu spun niciodată cât de profund), şi că trebuie să renunţi la toate, şi să Îl iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta, etc.; iar apoi ai putea să te gândeşti că eşti potrivit pentru a veni la Hristos. Aceasta înseamnă că ei te vor convinge cu bucurie că nu eşti chiar atât de căzut. Că eşti olog doar de un picior, că ai nevoie doar să îţi faci o cârjă din Hristos, iar astfel cu ajutorul Lui, te vei face bine. Şi cu adevărat, ceea ce urmează, este că ai putea să meriţi cerul în cele din urmă.
Dacă eşti astfel derutat şi confuz, permite-mi să te implor să nu mai spui nimic, şi să te întorci de la toate sistemele oamenilor. Lasă-ţi mintea să locuiască în Dumnezeu, aşa cum este arătat în crucea lui Hristos.Poate că vei fi gata să spui cu stupoare “Atunci vrei să spui că trebuie să neg pocăinţa în întregime?” Departe, foarte departe de mine este acest gând. Şi poate câteva pasaje din Cuvântul lui Dumnezeu ne arată mai clar decât aceasta atât ce este pocăinţa, cât şi adevăratul loc al pocăinţei, sau arată mai izbitor ce o produce.
De îndată ce torentul de har necondiţionat a inundat inima tremurândă a lui Mefiboşet, el “a făcut o plecăciune şi a zis: Ce este robul tău ca să te uiţi la un câine mort ca mine?”. Într-un astfel de mod conduce bunătatea lui Dumnezeu la pocăinţă. Păcătosul este adus în prezenţa unui har nemăsurat, şi de asemenea a unei sfinţenii infinite. Adevăratul caracter al lui Dumnezeu i se descoperă în Isus Hristos. El aude cele mai dulci cuvinte ale dragostei divine: “Nu te teme, pentru că îţi voi arăta negreşit bunătate”. Iar efectul acestora este a face “o plecăciune” având sentimentul acestui har copleşitor. Aceasta este acea schimbare a minţii numită pocăinţă. Dar să îţi spun, cititorul meu, că trebuie astfel să te pocăieşti înainte de a veni la Hristos? Nu, mai degrabă m-aş gândi să îţi cer ca mai întâi să te încălzeşti, înainte de a veni la foc, dacă te-aş vedea pierind în frig şi în furtună.
Însă dacă nu greşesc, ceea ce mulţi înţeleg prin pocăinţă, este o înălţare de sine, o îmbunătăţire a sinelui; şi făcând aceasta, vor schimba gândul lui Dumnezeu, ca şi cum El ar fi o Fiinţă furioasă, şi este nevoie ca faptele noastre bune să Îi întoarcă inima către noi. Era nevoie de o schimbare a gândului lui David? Nu, inima lui era plină de dragoste. Atunci cum poate să fie nevoie de o schimbare a gândului lui Dumnezeu? Ce este crucea, dacă nu expresia dragostei lui Dumnezeu faţă de păcătoşi care pier? Acum dragul meu cititor, dacă ai cunoaşte bunătatea lui Dumnezeu faţă de tine – că nimic nu ar trebui să te despartă vreodată de bunătatea şi dragostea Lui în Hristos Isus – nu ar produce aceasta imediat în tine o întreagă schimbare a minţii? Şi cu cât mai mult ai cunoaşte libertatea acestei preţioase dragoste, cu atât mai mult te-ai pleca smerit înaintea Lui. Tot ce ai încercat în zadar să lucrezi în tine ca pregătitor pentru mântuire ar fi produs în momentul în care ai crezut nespus de minunata dragoste a lui Dumnezeu.
Iar acum remarcă acest contrast între aceşti doi oameni: Ţiba slujitorul, şi Mefiboşet fiul. David îl cheamă pe Ţiba, şi îi dă porunci, pe care acesta se angajează să le îndeplinească. “Robul tău va face după toate câte porunceşte domnul meu, împăratul, robului său”.
Chiar lucrul pe care Israel s-a angajat în mod necugetat la Sinai să îl facă – şi chiar lucrul pe care mii de oameni se angajează în zilele noastre să îl facă, şi mă tem că nouă persoane din zece care citesc acest articol, vor aparţine de religia slujitorului, în loc de cea a fiului.
Ce contrast vedem în cuvintele lui David adresate în har absolut fiului. “Am dat”. “Mefiboşet va mânca pâine la masa mea neîncetat”. “Mefiboşet să mănânce la masa mea, ca unul dintre fiii împăratului”. “Astfel Mefiboşet a locuit în Ierusalim, pentru că mânca neîncetat la masa împăratului. Şi el era olog de picioare”. Nici un cuvânt de har adresat slujitorului, şi nici o poruncă adresată fiului. Una este slujirea robiei legii, iar cealaltă slujirea celei mai profunde stări a inimii.
Fericită partea ta, copil al harului! Dumnezeu ţi-a dăruit viaţă veşnică. Nu mai eşti slujitor, ci un fiu regesc, la masa Domnului tău. Fără vreun sacrament care să care să te ajute să te mântuieşti, ci stând pentru totdeauna la masa Domnului, frângând şi mâncând acea pâine, şi bând din acel pahar, care îţi aminteşte de trupul frânt şi de sângele vărsat al Domnului, prin care eşti salvat. Da, Dumnezeu ţi-a dăruit pâinea vieţii, din care te vei hrăni veşnic. De ce te hrăneşti astfel în mod continuu cu Isus? Dumnezeu a dorit aceasta. El a spus-o, şi se va face. Dacă eşti un credincios, starea şi poziţia ta nu pot fi cele ale unui slujitor. “Dar tuturor celor care L-au primit, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu: celor care cred în Numele Lui”. “Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos”.
Cât de mare importanţă are înţelegerea unei astfel de relaţii nespus de minunate. Desigur că trebuie să vezi că există o mare diferenţă între relaţia unui slujitor, şi cea a unui fiu. Un slujitor nu rămâne pentru totdeauna, însă un fiu rămâne pentru totdeauna. Astfel l-a adus harul pe Mefiboşet din locul său unde se ascundea, cu teamă şi duşmănie, şi i-a dăruit îndată toate privilegiile poziţiei de fiu, iar această fără vreo singură condiţie. Am văzut efectul harului asupra lui, într-o deplină plecăciune a sinelui, o schimbare completă a minţii; da, vom vedea că această inimă a fost câştigată de David pentru totdeauna.
Recea necredinţa ar putea spune “Desigur, el era un sărac, un olog, mai înainte de a fi adus la David, şi făcut un fiu de rege. Însă cu siguranţă el nu ar fi putut niciodată să se bucure de privilegiul de a sta la masa regală, şi în acelaşi timp să fie un olog sărac.” Pentru că nu puţini sunt cei care ar admite că este doar harul cel care aduce la Hristos un păcătos sărman, olog, pierdut, dar care cu toate acestea îşi închipuie că după ce este adus, continuitatea lui şi mântuirea finală depind într-un fel de propria lui umblare şi ascultare. Aceasta este una dintre cele mai rătăcitoare şi tulburătoare greşeli. Dacă ar fi fost adevărat, vai! Cine ar putea fi salvat? Orice credincios care îşi cunoaşte inima va spune “eu nu”. Dacă mântuirea mea finală ar depinde de mine măcar un ceas, nici măcar nu aş îndrăzni să sper că voi fi salvat. Îndrăzneşti tu? Însă ce vedem în această imagine a bunătăţii lui Dumnezeu, inspirată în mod divin? “Mânca neîncetat la masa împăratului. Şi el era olog de picioare”. Ce har preţios!
Cel credincios este adesea extrem de confuz, când îşi dă seama că deşi cu toată puterea lui de a sta în picioare în ceasul încercării, el este tot la fel de slab acum cum era înainte. Şi dacă şi-ar uita pentru vreo clipă poziţia lui în har de fiu, şi ar încerca să umble ca slujitor, el ar ajunge să se preocupe cu sărmanele lui picioare oloage. Aflând astfel că, slujitor sub lege, el nu poate să Îl mulţumească pe Dumnezeu, el va fi gata în disperare să renunţe la tot. Poate că cititorul meu a fost extrem de năpăstuit în acest fel. Poate ai privit la sărmana ta umblare oloagă până când ai spus în inima ta “cu siguranţă că eu nu pot fi deloc un copil al lui Dumnezeu!”. Ah, nu poţi avea niciodată pace privind la picioarele tale şchioape, pune-le sub masă, şi priveşte la ceea ce Dumnezeu, în harul lui necuprins, a pus pe masă. El pune înaintea noastră amintirea lui Hristos. Tot ceea ce noi suntem în sinele nostru sărman, nenorocit, olog, mort, a fost judecat şi dat morţii la cruce. Iar Dumnezeu recunoaşte sinele nostru ca fiind mort şi îngropat dinaintea privirii Lui. El ne priveşte acum înviaţi cu Hristos; chiar în El, aşezat în locurile cereşti.
O da! Chiar este adevărat, că cel credincios este în el însuşi tot la fel de olog după convertire cum era şi înainte. El are într-adevăr acum o viaţă nouă, o natură nouă, pe care nu le-a avut înainte. Şi el are Duhul Sfânt locuind în el. Însă totuşi natura lui cea veche, numită carnea, este ceea ce a fost dintotdeauna. Ce va face el atunci? Să nu aibă deloc încredere în carne; ci să recunoască harul care l-a făcut al Lui, şi îl păstrează pentru El pentru totdeauna. Deci să ne punem picioarele sub masă, şi să ne ospătăm cu bogăţiile harului divin aşezate înaintea noastră. Atunci când sfârşim cu întreaga dependenţă de sine, la sfârşitul tuturor jurămintelor, şi al tuturor deciziilor noastre – atunci când recunoaştem cu adevărat ruina totală a omului cel vechi – atunci urmează acea dependenţă calmă şi liniştită de Hristos, în care începem să ne dăm seama de puterea învierii Lui într-o viaţă sfântă. Însă carnea care se îndreptăţeşte pe sine va avea o strădanie grea înainte de a fi dată morţii (Romani 7 ).
Subiectul următorului capitol (2. Samuel 10 ) este bunătatea arătată şi refuzată, împreună cu judecata corespunzătoare asupra acestui fapt. Este marele păcat care condamnă. Bunătatea lui Dumnezeu a fost arătată unei lumi vinovate. “Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă”. Ce bunătate! Însă ascultă aceste cuvinte solemne: “cel care nu crede a şi fost judecat”. Dacă tu, citiorul meu, eşti unul care respinge bunătatea lui Dumnezeu arătată în dăruirea Fiului Său, gândeştete, o! gândeşte-te la condamnarea ta veşnică.
Însă acum aş urmări pe scurt istoria acestor doi oameni – aşa cum sunt ei tipuri ale tuturor acelora din aceste zile care fie că au găsit har şi salvare la Dumnezeu, fie încearcă să fie salvaţi prin ţinerea poruncilor Lui.
În capitolul 15 avem menţionată răzvrătirea lui Absalom. David, adevăratul împărat, este respins, şi pe măsură ce părăseşte Ierusalimul, este remarcabil că el trece exact acelaşi pârâu pe care l-a trecut după aceea Isus cel respins. “Şi toată ţara plângea cu glas tare şi tot poporul trecea; şi împăratul a trecut pârâul Chedron”. Când Isus a trecut în noaptea lepădării Lui, cei puţini care treceau împreună cu El nu au reuşit să vegheze împreună cu El măcar un ceas. Iar în versetul 30 “Şi David a urcat suişul Măslinilor; şi plângea pe când urca”. Pe acest munte şi-a condus Isus ucenicii atunci când, fiind omorât de această lume, şi fiind înviat dintre morţi de Dumnezeu, El s-a înălţat la ceruri – respins de lume, dar primit sus în glorie.
Vedem arătându-se caracterul lui Ţiba, slujitorul, acum când David este astfel respins, trecând acest Munte al Măslinilor (2. Samuel 16:1-4 ). Primul lucru aici este o mare înfăţişare a slujirii faţă de împărat – măgari încărcaţi cu pâine, şi fructe, şi vinuri.Cum vine asta? spune împăratul. Unde este Mefiboşet? Ţiba îi spune împăratului că el a rămas la Ierusalim, încercând să primească înapoi împărăţia. Cu adevărat, aceasta pare ca şi cum Ţiba, omul care se îndreptăţeşte pe sine, a avut cea mai bună religie. Într-adevăr, privirii întotdeauna i s-a părut aşa. Însă Dumnezeu cunoaşte tainele tuturor inimilor. În înfăţişarea exterioară a părut că există la Ţiba un mare zel şi devotement; iar el a avut o formă de rugăciune atât de frumoasă. Însă totul nu era înăuntru decât ipocrizie. Ziua întoarcerii lui David cel respins a venit în sfârşit (2. Samuel 19:24-30 ), iar Mefiboşet iese să îl întâmpine. Da, şi ziua întoarcerii lui Isus cel respins va veni în curând; şi orice copil al harului, fie dormind în praf, fie viu atunci când vine El, Îi va ieşi în întâmpinare în văzduh (1. Tesaloniceni 4:15-18 ).
Iar acum iese la iveală adevăratul caracter al amândurora. Mefiboşet “nu-şi îngrijisea picioarele, nici nu-şi făcuse barba, nici nu-şi spălase hainele, din ziua în care plecase împăratul până în ziua când s-a întors în pace”. Bunătatea lui David câştigase această inimă. Acea inimă bătea cu afecţiune faţă de împăratul renegat. Iar afecţiunea lui era prea profundă pentru a-i permite să ia vreun alt loc pe pământ decât cel al unui îndoliat întristat, aşteptând întoarcerea celui pe care îl iubeşte.
Şi nu a contat Isus pe aceasta în noaptea lepădarii Sale? “Puţin timp, şi nu Mă mai vedeţi; şi din nou puţin timp, şi Mă veţi vedea. Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi jeli, iar lumea se va bucura; şi voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va schimba în bucurie.” Vai, cât de puţin am răspuns noi inimii Domnului nostru cel respins! Nu pot să îmbunătăţesc cu nimic neglijenţa faţă de Hristos, nu pot ocupa un alt loc decât acela pe care l-a ocupat Mefiboşet: locul unui îndoliat întristat, aşteptând întoarcerea Celui pe care Îl iubeşte.
Însă cum rămâne cu fructele, cu pâinea şi cu vinul? “De ce n-ai mers cu mine, Mefiboşet?” Iar acum este arătat adevărul. Cel vinovat era cel care a pus la dispoziţie poverile de fructe ale măgarilor. Însă el fiind şchiop, Ţiba s-a băgat în faţă şi astfel l-a denigrat pe Mefiboşet şi a făcut pe făţarnicul. Iar acum ia aminte la efectul adânc al harului. Mefiboşet spune, “fă deci ce este bine în ochii tăi. Pentru că toţi cei din casa tatălui meu nu erau decât oameni ai morţii înaintea domnului meu, împăratul; totuşi tu l-ai pus pe robul tău printre cei care mănâncă la masa ta.” Ce încredere scumpă dăruieşte harul! Are cititorul meu oare asigurarea stabilă că Dumnezeu i-a dăruit, în har absolut, un loc la masa Lui? Atunci nu vei privi tu oare înainte la venirea lui Isus cu bucurie neprefăcută?
“Şi împăratul i-a zis: Pentru ce mai vorbeşti încă de lucrurile tale? Spun: «Tu şi Ţiba împărţiţi câmpul».” Minunat este răspunsul lui Mefiboşet: “Da, să ia el totul, pentru că domnul meu, împăratul, a venit în pace în casa lui”. Nu câmpul dorea el; nu, dorinţa lui supremă fusese îndeplinită. Era persoana aceluia care i-a arătat atâta bunătate.
Şi nu este oare tot astfel acolo, unde harul a câştigat cu adevărat inima pentru Hristos? Nu sunt lucrurile ţării. “În adevăr”, spune apostolul, “socotesc că toate sunt pierdere, datorită valorii nespus de mari a cunoştinţeii lui Hristos Isus, Domnul meu”. O! dacă am fi mai mult ca Mefiboşet – mai mult ca sfinţii din Tesalonic- “aşteptând din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi, pe Isus, care ne scapă de mânia care vine”. Mefiboşet a primit bunătatea lui David cu cea mai deplină încredere. În ciuda handicapului său, el nu s-a îndoit niciodată de realitatea dragostei lui David, ci a aşteptat răbdător întoarcerea lui David, răbdând orice reproş, până când timpul urma să vină. Tesalonicenii au primit de asemenea în putere şi în Duhul Sfânt vestea bună a harului lui Dumnezeu, şi cu multă siguranţă, de aceea ei au purtat cu răbdare, şi chiar cu bucurie, orice insulta şi chin din mâinile duşmanilor lor. Şi care era secretul unei astfel de puteri? Ei Îl aşteptau pe Isus din ceruri. Adevăraţii copii ai lui Dumnezeu au fost dintotdeauna urâţi şi defăimaţi – da, adesea chiar arşi pe rug – de aceştia care se laudă că ţin legea pentru salvarea lor.
Însă ce fel de zi vine! Cine poate spune cât de curând vine El pentru noi cei care Îl aşteaptă? Ultimele Lui cuvinte au fost “Da, Eu vin curând! Amin! Vino, Doamne Isuse!”. S-a întors David şi nu se va întoarce Domnul lui David? Da, ochii noştri Îl vor privi în curând. O, speranţă strălucită şi binecuvântată! Nu mileniul, nu împlinirea profeţiilor. Toate acestea sunt binecuvântate la locul lor – însă pe Isus însuşi tânjeşte credinciosul , care a fost spălat în sângele Lui, să Îl vadă.
Această imagine frumoasă se întinde încă şi mai departe, în capitolul 21 – ziua judecăţii asupra casei lui Saul. “împăratul a cruţat pe Mefiboşet, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, pentru jurământul Domnului care era între ei, între David şi Ionatan, fiul lui Saul”. Acest verset închide istoria acestui copil al harului. Şi la mult timp după ce Isus se va fi întors, iar împărăţia Lui va fi fost întemeiată, când Biserica lui Dumnezeu se va fi bucurat de multă vreme de gloria cerească a lui Hristos, iar Israel se va fi bucurat de gloria împărăţiei pe pământ, da, chiar când marele tron alb va fi întemeiat, iar fiii căzuţi ai lui Adam se vor înfăţişa înaintea acelui tron; atunci nici măcar unul dintre cei care a fost numărat în familia harului, în sfaturile eternităţii, nu, nici măcar vreunul nu va fi pierdut. Însă unde se va înfăţişa în acea zi păcătosul fără griji, sau chiar cel care face fapte pentru mântuirea lui?
Arată-mi un om care mărturiseşte că ţine legea şi care nu încalcă legea. Poţi tu, cititorule, sau pot eu, sta înaintea acelui tron pe temeiul faptelor noastre? Imposibil. Cu siguranţă, omul care pretinde că este mai bun decât vecinul său trebuie să fie un ipocrit. Pentru că Dumnezeu spune că nu există nici o diferenţă – toţi au păcătuit. Nu, nu! Nu prin fapte poate fi mântuit vreun păcătos. Dacă vei putea găsi un om care nu este păcătos, ei bine, lasă-l pe el să încerce. Însă un păcătos are nevoie de iertare. “Şi fără vărsare de sânge nu este iertare”. Iubit Isus, tu ai purtat mânia, blestemul, judecata, din cauza păcatelor poporului Tău. Iar acum bunătatea neîmpiedicată şi pacea veşnică sunt partea fericită a oricărui suflet care se odihneşte în Tine. Priveşte la cruce cititorul meu, şi ascultă. Nu îţi vorbeşte Dumnezeu acolo? “Îţi voi arăta negreşit bunătate”.
Însă nu trebuie să existe fapte bune la schimb? O! ba da, o slujire reală, profundă a inimii – roada credinţei mântuitoare. Cât de multe fapte care li se par fapte bune oamenilor nu reprezintă nimic înaintea lui Dumnezeu! Oamenii se încarcă singuri cu poveri de fapte care să îi îndreptăţească pe ei înşişi. Şi totuşi ce sunt toate acestea decât doar o respingere a bunătăţii nemeritate a lui Dumnezeu?
Cu cât mai profundă va fi încrederea ta în bunătatea neschimbată a lui Dumnezeu către tine, un păcătos care nu merită nimic, cu atât va fi mai profundă ura ta faţă de păcat, şi cu atât mai deplină bucuria ta în slujirea faţă de Hristos cu toată inima. Şi cu atât mai sincer, deşi cu răbdare, vei aştepta întoarcerea Lui din ceruri.