Iuda

„Iuda, tu vei primi laudele fraţilor tăi; mâna ta va apuca de ceafă pe vrăjmaşii tăi. Fiii tatălui tău se vor pleca până la pământ înaintea ta. Iuda este un leu tânăr. Tu te-ai întors de la măcel, fiul meu! El îşi pleacă genunchii, se culcă întocmai ca un leu; ca o leoaică: cine-l va scula? Sceptrul nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo, şi de El vor asculta popoarele. El îşi leagă măgarul de viţă şi de cel mai bun butuc de viţă, mânzul măgăriţei lui; îşi spală hainele în vin şi mantaua în sângele strugurilor. Are ochii roşii de vin şi dinţii albi de lapte“ (Geneza 49:8-12 ).

Prima prezentare a lui Mesia
Aici întâlnim prima culme a binecuvântărilor lui Iacov şi prima prezentare a lui Mesia. Această binecuvântare contrastează puternic cu cele dinainte. După toate lucrurile negative pe care patriarhul le-a avut de spus cu privire la cei trei fii mai mari, şi-a schimbat total tonul când a fost rândul lui Iuda la binecuvântare; nu s-au auzit cuvinte critice, ci numai lucruri de lăudat. Totuşi, entuziasmul cu care Iacov a vorbit despre Iuda poate fi înţeles corect numai dacă în Iuda vedem pe Cel care era mai mare decât el. Deşi istoria lui Iosif prezintă o imagine destul de favorabilă lui Iuda - chiar şi atunci a jucat rolul de conducător - avem istoria despre Iuda şi Tamar în Biblie, din care reiese că nici Iuda însuşi nu era ireproşabil. Dar chestiunea se prezintă altfel dacă îl privim ca un simbol al lui Mesia, Prinţul care avea să iasă din Iuda. Acest mare Conducător merită într-adevăr toată lauda.

Binecuvântările profetice ale lui Iacov oferă un contur al întregii istorii a omenirii. După toate eşecurile primului om, descrise în păcatele lui Ruben, Simeon şi Levi, ochii ne sunt întorşi spre Hristos. Prin El a intervenit Dumnezeu, în harul Său, atunci când stricăciunea de nespus a omului firesc - atât sub Lege cât şi fără Lege - a fost adusă la lumină. Totuşi Mesia, marele Iuda şi adevăratul Şilo, a fost respins de iudei, ca şi de naţiuni, ceea ce a marcat încă un punct al căderii în istoria omului. Aici numai mântuirea Domnului poate aduce ajutor (versetul 18). Ea se va arăta pe deplin atunci când Hristos va apărea din nou, la sfârşitul veacului; constituind al doilea punct culminant, atins la sfârşitul acestor binecuvântări prin Iosif şi Beniamin, ambii fiind simboluri ale lui Hristos în viitoarea Împărăţie a păcii. În această lumină putem înţelege de ce a acordat Iacov atât de multă atenţie lui Iuda şi lui Iosif. El a fost un instrument disponibil în mâna Duhului Sfânt pentru a ne oferi o imagine a măreţiei lui Hristos, atât în prima Lui venire pe pământ, cât şi în revenirea Sa.

Pe alocuri, binecuvântarea lui Iuda este egalată şi chiar depăşită de cea a lui Iosif (Geneza 49:22-26 ). Amândouă binecuvântările poartă o bogăţie de gânduri. După cum am văzut, lui Iuda i s-a dat conducerea - privilegiul întâiului-născut - pentru că primii trei fii ai lui Iacov au căzut. Aceasta este o cheie pentru buna înţelegere a acestor versete. Dar Iosif a primit averea întâiului-născut, partea dublă de moştenire (Deuteronom 21:15-17 ; 1. Cronici 5:1-2 ). De aceea a stăruit Iacov asupra lui Iuda şi a lui Iosif.

În binecuvântările lui Moise se pune accent mai mult pe Levi şi Iosif, decât pe Iuda şi Iosif. Moise îl menţionează pe Iuda printr-un singur verset (Deuteronom 33:7 ), care cuprinde o pledoarie pentru restaurarea lui Iuda, pentru întoarcerea lui din exil (Deuteronom 30:1-10 ) şi pentru putere în lupta cu vrăjmaşii. Cum Israel era pe cale de a intra în Canaan, tema centrală în Deuteronom este stăpânirea Ţării Făgăduinţei. De aceea, poziţia de conducere spirituală a preoţilor şi a leviţilor este reliefată mai mult decât orice, fiind un prerogativ pentru trecerea Ţării Făgăduinţei în stăpânirea poporului. În acest pasaj, Moise dă o atenţie deosebită lui Iosif, lui acordându-i-se cele mai bogate binecuvântări ale pământului. Geneza 49 tratează mai mult istoria profetică a descendenţilor lui Iacov şi descoperirea mântuirii lui Dumnezeu în şi prin venirea lui Mesia.  

Tu vei primi laudele fraţilor tăi
Binecuvântarea lui Iuda poate fi împărţită în patru părţi. Întâi îl vedem pe Iuda onorat de fraţii săi şi temut de către vrăjmaşii săi (versetul 8). Faptul acesta este ilustrat prin exemplul puterii copleşitoare a leului, regele animalelor (versetul 9). Apoi este profeţită domnia îndelungată a lui Iuda şi venirea lui Şilo, Prinţul păcii, Căruia chiar şi neamurile îi vor fi supuse (versetul 10). În final este descris viitorul prosper al lui Iuda; probabil că figura centrală a acestor versete este din nou Mesia, care a folosit un măgar pentru a intra călare în Ierusalim (Geneza 49:11-12 ; Zaharia 9:9 ).

Iacov a început printr-un joc de cuvinte legat de numele lui Iuda, care înseamnă „laudă“. Iuda avea să fie obiectul laudei fraţilor săi: „Iuda, tu vei primi laudele fraţilor tăi“ (versetul 8). În ebraică se accentuează puternic pronumele personal „tu“. În traducerea Bibliei, New King James Version, aceasta se redă prin: „Tu eşti acela despre care...“ În acest fel Iacov a accentuat contrastul cu primii trei fii ai săi. În sfârşit, se putea adresa unui fiu în care-şi găsea plăcerea.

Iuda a fost cel care a primit dreptul de întâi-născut, pe care Ruben l-a pierdut şi pe care Simeon şi Levi nu au fost capabili să-l revendice. Iuda avea să ia locul de frunte între fraţii săi, care îl vor lăuda şi chiar se vor pleca înaintea lui (versetul 8). Ultimul element îl găsim şi în visele lui Iosif, care s-au împlinit atunci când fraţii lui au venit în Egipt şi s-au plecat înaintea lui. Atât Iuda cât şi Iosif sunt tipuri ale lui Hristos care, după ce Şi-a terminat lucrarea, Şi-a chemat fraţii şi le-a adus lămuriri despre Numele Tatălui (Ioan 20:17 ). Hristos este întâiul-născut între mai mulţi fraţi, iar în mijlocul lor, El este Acela care cântă laude Tatălui (Psalmul 22:22 ; Romani 8:29 ; Evrei 2:12 ). El este adevăratul Iuda, acel Unul care laudă cu adevărat pe Dumnezeu; şi numai împreună cu El putem să lăudăm pe Tatăl. Făcând aceasta, ne şi închinăm Celui care ne-a descoperit pe Tatăl şi cinstim pe Fiul aşa cum cinstim pe Tatăl. Lăudăm atât pe Dumnezeu, cât şi pe Miel, care este Leul din seminţia lui Iuda (versetul 9; Apocalipsa 5:5 ). Versetul 8 ne dă un indiciu cu privire la motivul pentru care Iuda este lăudat de fraţii săi: „Mâna ta va apuca de ceafă pe vrăjmaşii tăi“. Acesta nu este tabloul static al învingătorului care-şi pune piciorul pe grumazul vrăjmaşului (Iosua 10:24 ; Psalmul 110:1 ), ci mai degrabă imaginea dinamică a cuiva aflat într-o urmărire îndârjită a adversarilor săi fugari, pe care-i apucă de ceafă. În istoria lui Israel, aceste cuvinte s-au împlinit în vremea regelui David, descendentul cu faimă al casei lui Iuda (în 2. Samuel 22:41 se spune că vrăjmaşii au fugit dinaintea lui). Saul ucisese miile lui, iar David zecile lui de mii. Pentru acest motiv el a fost cinstit şi, cu timpul, toate seminţiile lui Israel au recunoscut domnia lui.

Iacov nu a folosit expresia „fiii mamei tale“, cum făcuse Isaac (Geneza 27:29 ), ci expresia „fiii tatălui tău“ (Geneza 49:8 ). Aceasta includea toate seminţiile lui Israel, nu numai pe cei născuţi din Lea. Întocmai cum David a fost recunoscut peste tot de fraţii săi, datorită marilor lui isprăvi, tot aşa Hristos este acum glorificat şi onorat de răscumpăraţii Lui pentru biruinţele Lui. Pe Calvar, El a biruit pe satan, moartea şi păcatul. El l-a înfrânt pe diavol chiar cu sabia acestuia, adică puterea morţii (1. Samuel 17 ; Evrei 2:14 ). De aceea lăudăm Numele Lui şi ne plecăm înaintea Lui în adorare. El este Leul din seminţia lui Iuda, Guvernatorul universului şi vrednic de lauda universală.

Aceasta ne conduce la versetul 9, în care Iuda este asemănat atât cu un leu tânăr, cât şi cu un leu matur. În timp ce leul tânăr este un simbol al iuţelii, liniştea animalului matur arată teama respectuoasă pe care acesta o inspiră. După ce şi-a devorat prada, se suie la ascunzătoarea lui din munţi şi cine-ar îndrăzni să-l deranjeze de acolo? În binecuvântările lui Moise se vorbeşte despre Dan ca de un leu tânăr, în timp ce seminţia lui Gad este asemănată cu un leu feroce (Deuteronom 33:20-22 ). În Geneza 49 găsim mai multe comparaţii cu animale - Isahar, un măgar; Dan, un şarpe; Neftali, o cerboaică şi Beniamin, un lup. În mod spiritual nu există nici un motiv ca să atribuim vreo semnificaţie mitică acestor animale, ele fiind folosite numai pentru a ilustra anumite caracteristici ale fiilor lui Iacov. Seminţia lui Iuda pare să fi avut întotdeauna leul ca emblemă şi în ţările occidentale, leul este o figură heraldică obişnuită. Nici o altă figură de stil nu putea exprima atât de clar faptul că Iuda avea să posede o putere biruitoare deosebită. În binecuvântările lui, Balaam a folosit cuvinte similare pentru a descrie întreaga naţiune a lui Israel (Numeri 23:24 ; 24:9 ).

Până va veni Şilo
Prin cuvintele de laudă din versetele 8 şi 9 sunt trezite sentimente de uimire şi speranţă. Iuda, fiind un model de curaj şi putere, era recunoscut atât de prieteni, cât şi de vrăjmaşi. Ce s-ar mai putea spune despre el? Profeţia atinge apogeul în versetul 10, unul dintre cele mai bine cunoscute şi mai dificile versete din Vechiul Testament. Iuda avea să-şi păstreze supremaţia până la venirea lui Şilo, care va avea o autoritate şi mai mare şi va supune naţiuniile. Această veste este urmată apoi de o descriere a timpului de binecuvântare ce va rezulta în urma venirii lui Şilo (Geneza 49:11-12 ).

Domnia lui Iuda nu avea să fie temporară, ci avea să dăinuie: „Sceptrul nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui“ (versetul 10). Aici nu este un limbaj metaforic, asemenea versetului 9, unde îl vedem pe Iuda ca un leu triumfător. Aici Iuda este înfăţişat ca un rege oriental care-şi ţine toiagul lung - semn al demnităţii sale - între picioare, atunci când stă pe tron. Toiagul de cârmuire simbolizează mai mult decât demnitatea regală; poate indica şi o autoritate inferioară (Numeri 21:18 ; Judecători 5:14 ). Unele traduceri (King James Version, NKJV) folosesc cuvântul „dătător de lege“ în loc de „toiag de cârmuire“, care în sine nu este greşit, dar din context apare evident că aici se are în vedere un obiect (ca în Psalmul 60:7 ).

Deci vedem că Iuda avea să aibă rolul de conducător şi întâietatea peste celelalte seminţii. Chiar din timpul călătoriei prin pustie, el a ocupat primul loc între seminţiile lui Israel şi, de atunci, acesta nu s-a schimbat (până la divizarea împărăţiei). Desigur, apogeul supremaţiei lui Iuda l-a reprezentat domnia lui David; dar aceasta nu a fost o domnie permanentă. Mai întâi ea s-a mărginit la împărăţia formată din cele două seminţii şi apoi Iuda a pierdut-o în exilul babilonian. Dar, chiar şi după acel exil, Iuda a ocupat o poziţie de conducător, aşa încât israeliţii rămaşi, care s-au întors în Ţara Făgăduinţei, au fost priviţi ca iudiţi, iudei, şi s-au contopit cu această seminţie. Astfel, în aceste versete Iacov nu profeţeşte numai despre domnia lui Iuda, ci şi, în termeni mai generali, despre conducerea care avea să-i revină permanent.

Aceste cuvinte servesc ca pregătire pentru următorul moment culminant: „...până va veni Şilo şi de El vor asculta popoarele“ (versetul 10). Iuda avea să aibă dominaţia, dar, după venirea lui Şilo, domnia lui se va extinde chiar şi asupra naţiunilor. Cuvântul „Şilo“ a ridicat probleme serioase interpreţilor Bibliei, acesta fiind singurul loc în care se găseşte în această formă specifică. Şilo, ca nume al unui oraş care apare frecvent în cărţile istorice este întotdeauna pronunţat diferit în ebraică. Cuvintele „până va veni Şilo“ au fost redate în multe feluri, după cum se poate vedea din înşiruirea de mai jos:

- „până când el (Iuda) va veni la Şilo“;
- „până când el va veni la un loc de odihnă“;
- „până când ele (seminţiile) vor veni la Şilo“;
- „până când va veni odihna“;
- „până când un dar va veni pentru el“;
- „până când el va veni la ai săi“;
- „până când vine el, căruia îi aparţine“ (Ezechiel 21:27 );
- „până când va veni fiul său“;
- „până când va veni eroul“;
- „până când va veni conducătorul“;

Vedem că „Şilo“ este înţeles ca fiind numele unui oraş, al unui lucru sau al unei persoane. Totuşi, cei mai mulţi traducători şi interpreţi susţin că aceasta este o profeţie mesianică. Atât din punct de vedere lingvistic, cât şi exegetic sunt prea multe dovezi împotriva interpretării că Şilo reprezintă în acest verset numele unui oraş. Şi reprezintă mai mult decât un indiciu asupra unui anume lucru sau asupra unei stări de fericire. Este unul dintre numele lui Mesia, care avea să iasă din Iuda şi să ducă gloria dominaţiei lui Iuda pe înălţimi neatinse până atunci. Nu este deloc inacceptabil să considerăm venirea lui David şi în special pe cea a lui Solomon ca fiind o primă împlinire a acestei profeţii. Cuvintele Şilo şi Solomon se află evident în relaţie şi se referă la pacea şi liniştea care l-au marcat pe Israel în zilele lui Solomon (1. Cronici 22:9 ). Solomon a întărit domnia tatălui său David şi a stăpânit toate împărăţiile de la Nil la Eufrat (1. Împăraţi 4:21, 24 ).

Venirea acestui prinţ al păcii din seminţia lui Iuda nu a epuizat însă bogăţiile acestei profeţii. Solomon nu a fost adevăratul Şilo, pentru că împărăţia lui a fost temporară. Mai avea să iasă încă o Căpetenie, absolut unică, din Iuda (Isaia 11:1-10 ; Mica 5:1-3 ). La El vor apela naţiunile şi va fi mare până la marginile pământului. Îl cunoaştem pe acest Prinţ al păcii: este Domnul nostru binecuvântat. El este mai mult decât Solomon şi a venit şi a propovăduit pacea tuturor naţiunilor care se aflau departe (Efeseni 2:13, 17 ). Şi noi ne-am supus autorităţii Lui, acceptându-L ca Domn şi Mântuitor al nostru. Este interesant de remarcat aici că pentru ascultare („şi de El vor asculta popoarele“) este folosit un cuvânt cu sensul de ascultare voluntară. Ascultarea noastră de Hristos este caracterizată prin bunăvoinţă; este ascultarea credinţei (Romani 1:5 ; 16:26 ).  Cuvântul din Geneza a fost tradus de alţii (KJV, JND note) ca „strângere“ („la El se vor strânge popoarele“). Hristos este Centrul de atracţie pentru toţi ai Săi care sunt adunaţi la El. Prin credinţă, El ne atrage la Sine şi ne supunem cu plăcere acestei autorităţi. Oricum, această profeţie mesianică răzbate mai departe în viitor, cum apare evident din versetele citate din Isaia şi Mica. Ea marchează toată calea împărăţiei păcii, care va fi întemeiată după a doua venire a lui Hristos. Atunci El va apărea în toată măreţia Sa şi va fi servit şi ascultat în mod public de naţiuni. Domnia Lui se va întinde până la marginile pământului (Psalmul 72:8 ; Zaharia 9:10 ), iar El va fi Centrul de binecuvântare atât pentru Israel, cât şi pentru neamuri.

Bucuria Împărăţiei
Pe această linie, ultimele versete ale acestei binecuvântări descriu extazul Împărăţiei păcii şi gloria Prinţului păcii. N-ar fi corect să spunem că aceste versete se referă numai la Iuda profeţind rodnicia moştenirii lui Iuda în Canaan. În afară de o explicaţie istorică, aceste versete au aplicaţii atât în sens profetic, cât şi în sens spiritual. Din legătura cu versetul 10 reiese evident că şi aici Mesia este figura centrală: „El îşi leagă măgarul de viţă şi de cel mai bun butuc de viţă mânzul măgăriţei lui“ (versetul 11). Viţa se va găsi într-o asemenea abundenţă, încât va fi folosită chiar şi în acest scop. Hristos a intrat în Ierusalim călare pe mânzul unei măgăriţe (Zaharia 9:9 ), ceea ce s-ar putea să se repete la cea de-a doua venire a Lui la ai Săi. Atunci ei vor striga din nou: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului“ (Matei 21:1-9 ; 23:39 ).

Abundenţa viţei este cea mai tipică trăsătură a viitoarei Împărăţii a păcii (Isaia 25:6 ). Când blestemul va fi luat de pe pământ, munţii vor picura vin şi lapte (Ioel 3:18 ; Amos 9:13 ). Această abundenţă reiese evident şi din cuvintele versetului 11. Mesia va putea să-Şi spele hainele în vin. Să luăm notă de contrastul remarcabil dintre acest verset şi Ioan 2 , unde vinul se terminase. Ori de câte ori oamenii ascultă Cuvântul Domnului, lipsa este transformată în belşug. Vinul este un simbol binecunoscut al bucuriei (Judecători 9:13 ; Psalmul 104:15 ), pe care Hristos îl oferă din abundenţă oricând I se asigură locul cuvenit. Bucuria noastră ajunge deplină prin părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul, care ne asigură această binecuvântare chiar acum.

Sfârşitul frumos al versetului 12 cuprinde descrierea gloriei personale a lui Hristos: „Are ochii mai roşii decât vinul şi dinţii mai albi decât laptele“ (conform traducerii: New American Standard Bible). Aceste culori contrastante îi sporesc frumuseţea, după cum este cazul şi în descrierea mirelui din Cântarea Cântărilor a lui Solomon (5:10-16). În timp ce Hristos va fi făcut mare în Împărăţia păcii, aceasta se întâmplă chiar acum în adunarea fraţilor Săi. Datorită belşugului de binecuvântare pe care ni-l dă, noi îl adorăm şi ne închinăm Lui.