Iosif

„Iosif este Vlăstarul unui pom roditor, Vlăstarul unui pom roditor sădit lângă un izvor; ramurile lui se înalţă deasupra zidului. Arcaşii l-au provocat, au aruncat săgeţi şi l-au urmărit cu ura lor. Dar arcul lui a rămas tare şi mâinile lui au fost întărite de mâinile Puternicului lui Iacov. De acolo este păstorul, stânca lui Israel. De la Dumnezeul tatălui tău care te va ajuta şi de la Cel Atotputernic, care te va binecuvânta cu binecuvântările cerurilor de sus, cu binecuvântările adâncului de jos, cu binecuvântările sânilor şi ale pântecelui. Binecuvântările tatălui tău întrec binecuvântările părinţilor mei şi se înalţă până în creştetul dealurilor veşnice: ele vor fi peste capul lui Iosif, peste creştetul capului celui ce a fost pus deoparte de fraţii săi“ (Geneza 49:22-26 ).

Un pom roditor
Faptul că Iosif era fiul pe care Iacov l-a iubit cel mai mult (Geneza 37:3 ) este confirmat şi de lungimea şi importanţa acestei binecuvântări. Citind-o, nu putem să nu ne gândim la ceea ce s-a spus despre Isaac, fiul favorit al lui Avraam: „...şi lui i-a dat el tot ce are“ (Geneza 24:36 ). De fapt, toate aceste lucruri date lui Iosif cuprind mult mai mult decât ceea ce poseda Iacov şi putea acorda fiului său. El a vorbit despre tot ceea ce Dumnezeu pusese deoparte pentru Iosif şi pentru urmaşii lui. Ca profet, Iacov a vestit această binecuvântare divină, care se defineşte mai ales în ultimele două versete (25-26) şi care este precedată de două comparaţii.

Mai întâi, Iosif este un pom roditor (sau o viţă roditoare), ale cărui ramuri trec peste zid (versetul 22). Această imagine este urmată de un simbol complet diferit, cel al unui arcaş. Iosif este şi un bun arcaş, care nu a cedat atacurilor vrăjmaşilor, pentru că Dumnezeu i-a dat putere (Geneza 49:23-24 ). Aşa că, în fapt, binecuvântarea are trei părţi. În ultima parte, Iosif este descris ca „prinţul“ (NIV, NEB) sau ca „cel deosebit“ (NASB) între fraţii săi (a se vedea şi binecuvântarea lui Moise din Deuteronom 33:16 ). Alte versiuni notează aici cel „care a fost despărţit de fraţii săi“ (NKJV, RSV) sau „acel unul separat de fraţii săi“ (JND, NIV note). Aceasta este prima situaţie din Scriptură în care întâlnim ideea de nazireu, o persoană pusă deoparte în totul pentru Domnul.

În toate aceste aspecte - pom roditor, arcaş şi prinţ - Iosif este în mod frapant un tip al lui Hristos. Am putea spune că atât în umilinţă cât şi în înălţare, Iosif reprezintă unul dintre cele mai frumoase tipuri ale lui Hristos din Vechiul Testament. Aceasta ne este demonstrată clar şi în Noul Testament, pentru că în cuvântarea lui Ştefan din Faptele Apostolilor 7 , suferinţele cauzate lui Mesia de către ai Săi sunt ilustrate prin vieţile lui Iosif şi Moise. Aşa cum Iosif a fost urât de fraţii lui şi vândut ca rob în Egipt, Isus a fost respins de „ai Săi“ (Ioan 1:11 ) şi dat în mâinile naţiunilor. La fel, Moise a fost renegat şi respins de neamul său când a venit la ei prima dată.
Dar şi în înălţarea lui, Iosif este un tip al lui Hristos. Aşa cum Dumnezeu a fost cu Iosif şi l-a scos din toate necazurile, făcându-l domn peste Egipt, Hristos a fost eliberat din moarte şi înălţat ca să stea la dreapta lui Dumnezeu, fiind acum Mântuitorul vieţii şi al lumii (conform noului nume al lui Iosif din Geneza 41:45 ). Fiecare trebuie să vină acum la Hristos ca să primească „pâinea vieţii“.

În imaginea tânărului pom fructifer sau a viţei (literal: „fiu al unuia care aduce roade“), vedem două trăsături ale vieţii lui Hristos în umilinţă aici pe pământ. Hristos a trăit o viaţă în perfectă dependenţă de Dumnezeu şi a adus rod bogat pentru El. Vlăstarul de lângă izvor (versetul 22) ne reaminteşte de binecunoscutul tablou al copacului sădit lângă izvoare, care apare adesea în Scriptură (Psalmul 1:3 ; Ieremia 17:8 ). Ca Om dependent, Hristos Şi-a găsit toate resursele în Dumnezeu, astfel încât a putut aduce mult rod pentru Dumnezeu atât din Israel cât şi dintre naţiuni. Acestea din urmă sunt indicate în partea a doua a versetului 22: ramurile trec peste zid. Slujirea lui Hristos a fost fructuoasă chiar şi în afara zidului despărţitor dintre Israel şi naţiuni (pentru că poporul Israel era îngrădit de Lege şi despărţit de naţiuni prin aceasta). Un exemplu în acest sens îl oferă discuţia Lui cu samariteanca şi convertirea samaritenilor, care a urmat (Ioan 4 ).

Această purtare a roadelor, desigur, nu se limitează la viaţa lui Hristos pe pământ, ci continuă până acum. Prin lucrarea Duhului Său, Hristos aduce multă roadă în afara viei lui Israel. Harul lui Dumnezeu se întinde spre toţi oamenii, aducând roade pentru Dumnezeu în întreaga lume. În ce priveşte viaţa lui Iosif însuşi, rodnicia menţionată aici este legată de obicei de naşterea lui Efraim. Dumnezeu îl făcuse roditor pe Iosif în ţara Egiptului şi îl binecuvântase cu fii (Geneza 41:52 ).

Un arcaş
În versetele care urmează găsim imaginea ofensivă a arcaşului asaltat de vrăjmaşii lui. Arcaşii (literal: „maeştrii săgeţilor“) l-au lovit cu atâta vrăjmăşie încât, în versetul 23, se folosesc nu mai puţin de trei verbe diferite pentru a exprima aceasta („l-au provocat“, „au aruncat săgeţi“ şi „l-au urmărit cu ura lor“). Aplicate la Iosif, aceste versete se referă probabil la vrăjmăşia fraţilor săi şi la încercările din casa lui Potifar. Referirea lor la Hristos este, de asemenea, destul de limpede. Ce multe săgeţi s-au aruncat asupra Lui! Conducătorii iudei îi erau vrăjmaşi şi L-au hărţuit neîncetat. Profetul Ieremia compară limba mincinoasă cu o săgeată ucigătoare (9.8). Multe întrebări înşelătoare „au fost trase“ asupra lui Hristos, dar El a putut para toate aceste „săgeţi“ (Matei 22:15-46 ).

Ne amintim de asemenea de ispitirea din pustie, unde satan a tras zadarnic cele mai ascuţite săgeţi asupra lui Hristos. În final, acest „maestru al săgeţilor“ a trebuit să recunoască superioritatea lui Hristos şi să plece de la El. Hristos i-a putut contracara atacurile luând de fiecare dată o altă săgeată potrivită din „tolba“ Scripturii. Satan nu a putut rezista repetatelor cuvinte: „Este scris“. Acesta este totdeauna secretul puterii în lupta spirituală. Aşa a fost Hristos victorios asupra vrăjmaşului aici pe pământ, ca Om dependent. Noi, de asemenea, putem rămâne neclintiţi, trăind numai prin puterea pe care ne-o dă Dumnezeu prin Cuvântul Său. Tot aşa şi Iosif a fost întărit şi testat prin Cuvântul lui Dumnezeu (Psalmul 105:19 ).

Acest principiu al dependenţei totale de Dumnezeu în luptă este elaborat în versetul 24: „Dar arcul lui a rămas tare şi mâinile lui (literal: „braţele mâinilor lui“) au fost întărite de mâinile Puternicului lui Iacov“. Imaginea întrebuinţată aici este aceea că Dumnezeu Însuşi îşi pune mâinile puternice pe braţele arcaşului pentru a-l sprijini şi a-i face toate mişcările agile şi pline de forţă. Dumnezeu este Ajutorul desăvârşit al războinicului, pentru că El este „Puternicul lui Iacov“ (Isaia 1:24 ; 49:26 ; 60:16 şi Psalmul 132:2, 5 ).

Iacov ştia din proprie experienţă cât de puternic este Dumnezeu ca să ajute şi să aducă eliberare chiar şi din cele mai grele situaţii. Spre sfârşitul vieţii sale, Iacov a avut o cunoaştere apropiată a lui Dumnezeu, aşa cum probează celelalte titluri pe care le-a folosit pentru Dumnezeu în aceste versete. Dumnezeu este, de asemenea, „Stânca lui Israel“, „Păstorul“ (versetul 24), „Dumnezeul tatălui tău“ şi „Cel Atotputernic“ (versetul 25). În calitate de Piatră sau Stâncă, Dumnezeu este fundamentul solid pe care credinţa poate apoi zidi (Deuteronom 32:4, 18 ; Psalmul 18:31 ; 31:2-3 ; 62:2, 6-7 ). Hristos este atât Piatra din capul unghiului cât şi Piatra de boltă, respinsă de oameni, dar aleasă şi scumpă în ochii lui Dumnezeu (Isaia 28:16 ; Psalmul 118:22 ; Zaharia 4:7 ; Matei 21:42 ; Efeseni 2:20 ; 1. Petru 2:4-7 ).

În Scriptură mai este o învăţătură foarte importantă despre Dumnezeu ca Păstor al poporului Său. În capitolul precedent, Iacov a spus că Dumnezeu fusese Păstorul lui în tot timpul vieţii până în acea zi (Geneza 48:15 ). Ca şi David, putem spune la modul cel mai personal: „Domnul este Păstorul meu“ (Psalmul 23:1 ). În viitor, Israel va fi condus de un singur Păstor (Ezechiel 34:23 ; 37:24 ). Hristos este Păstorul cel bun (Ioan 10:11, 14 ), marele Păstor (Evrei 13:20 ) şi „Păstorul cel Mare“ (Căpetenie - NASB) al poporului Său (1. Petru 5:4 ).

Versetele 24 şi 25 sunt, de fapt, o frază lungă care ne zugrăveşte diversele trăsături ale lui Dumnezeu, ca Acela care întăreşte şi susţine pe arcaş. Pe lângă aceea că Îl cunoştea pe Dumnezeu ca Păstorul, Stânca lui Israel şi Puternicul lui Iacov, patriarhul Îl cunoştea personal şi ca Dumnezeul său şi ca Cel atotputernic. Iar dorinţa lui pentru fiul său era ca şi acesta să fie ajutat şi binecuvântat de Cel atotputernic. Dumnezeu S-a descoperit în mod special lui Avraam, Isaac şi Iacov ca Dumnezeul Cel atotputernic (Geneza 17:1 ; 28 .3; Exod 6:3 ) şi, în această calitate, El este izvorul întregii griji şi al tuturor binecuvântărilor alor Săi.

O binecuvântare întreită
Menţionarea Dumnezeului Celui Atotputernic îl conduce pe Iacov la binecuvântările care aveau să fie efectiv partea lui Iosif: „Cel Atotputernic, care te va binecuvânta cu binecuvântările cerurilor de sus, cu binecuvântările adâncului de jos, cu binecuvântările sânilor şi ale pântecelui“ (versetul 25). Este o triplă binecuvântare, care cuprinde în primul rând darurile bune de sus, cum ar fi ploaia, roua şi soarele; în al doilea rând, ceea ce este dedesubt, cum ar fi pânzele subterane de apă care alimentează izvoarele şi pâraiele (Deuteronom 8:7 ; 33:13 ); şi, în al treilea rând, ceea ce-i este dat omului aici, pe pământ, fertilitatea omului şi a animalelor. Astfel Iosif este binecuvântat sub toate aspectele. Împlinirea istorică a acestei profeţii se poate vedea în marea şi fertila moştenire a lui Efraim şi Manase în ţara Canaan. Astfel, în cei doi fii ai săi, Iosif a primit partea dublă la care avea drept întâiul-născut. Totuşi, cum am văzut mai înainte, Iuda avea să fie seminţia împărătească.

Binecuvântările strânse pentru Iosif erau atât de bogate, încât Iacov a putut spune: „Binecuvântările tatălui tău (adică binecuvântările date de tatăl tău) întrec binecuvântările părinţilor mei“ (versetul 26). Astfel, binecuvântarea lui Iosif a întrecut toate binecuvântările anterioare date de Dumnezeu patriarhilor. Unele traduceri moderne spun „binecuvântările munţilor din vechime“ (NIV) sau „munţilor veşnici“ (RSV) în loc de „binecuvântările părinţilor mei“. Acest gând se repetă în propoziţia următoare: „...până în creştetul (sau dărnicia) dealurilor veşnice“. Cele mai bune produse ale pământului, roadele cele mai alese (Geneza 27:28 ; Deuteronom 33:15-16 ), aveau să fie strânse peste capul lui Iosif, cum spune versetul 26: „Ele să vină peste capul lui Iosif, peste creştetul capului domnului fraţilor săi“. Poate că trebuie să ne gândim la punerea mâinilor, aşa cum Iacov şi-a pus mâinile pe capul lui Iosif pentru a-l binecuvânta. Fiind un profet, el era canalul pentru binecuvântarea divină pregătită lui Iosif.

Această ultimă parte a binecuvântării (Geneza 49:25-26 ) are mult în comun cu binecuvântarea lui Moise pentru Iosif (Deuteronom 33:13-16 ). Când vorbeşte despre favoarea Celui care locuia în rug, Moise menţionează încă o trăsătură a lui Dumnezeu. Şi în acest fel a ajuns Moise să-L cunoască pe Dumnezeu: ca Cel Sfânt care, deşi este un foc mistuitor, putea locui în mijlocul unui popor păcătos. Pe lângă toate celelalte binecuvântări, asupra capului lui Iosif avea să vină favoarea Celui care locuia în rug, Iosif fiind din nou numit „cel distins între fraţii săi“. Sensul literal al cuvântului folosit aici este „cel despărţit“ sau „nazireul“, o binecunoscută idee ce reiese din viaţa lui Samson şi din legea nazireului în Numeri 6 .

Iosif a avut un loc aparte şi unic între fraţii săi şi este, în această privinţă, şi un simbol frumos al lui Hristos, Acela care a fost consacrat lui Dumnezeu şi recunoscut ca întâi-născut între mai mulţi fraţi. În timpul vieţii Sale aici pe pământ, Hristos S-a dăruit total lui Dumnezeu şi, după ce a înlăturat păcatul prin sacrificiul Său, trăieşte acum pentru Dumnezeu în sfinţenia cerului (Romani 6:10 ; Ioan 17:19 ). El este adevăratul Nazireu, adevăratul Iosif, căruia fi sunt date toate binecuvântările (Iosif = El va adăuga). Într-adevăr, Tatăl a dat toate lucrurile în mâinile Fiului Său iubit (Ioan 3:35 ). Dumnezeu L-a întâmpinat cu binecuvântări bogate şi L-a binecuvântat pentru totdeauna (Psalmul 21:3 ; 45:2 ).

Şi noi Îl cunoaştem, prin credinţă, ca Fiul Binecuvântat al Tatălui şi Moştenitorul a tot ceea ce este în cer şi pe pământ. Contemplându-L astfel, ştim că, fiind ai Lui, suntem şi noi binecuvântaţi cu orice binecuvântare în Cel iubit. El va veni curând să ne ia sus, spre a ne duce în gloria pe care a pregătit-o pentru fraţii Săi. Atunci vom primi întreaga măsură a mântuirii, pe care în prezent încă o aşteptăm (Geneza 49:8 ). Dar chiar şi acum, dorinţa Lui este să fie glorificat în vieţile noastre, astfel încât să fim schimbaţi după chipul Său, pentru că scopul întregii creşteri spirituale este ca El, Întâiul-născut între mai mulţi fraţi, să fie văzut în ei (Romani 8:29 ).

Dar, la întoarcerea Sa, şi poporul Lui pământesc Îl va cunoaşte ca fiind Domnul din cer, pe care Dumnezeu L-a copleşit cu onoruri şi cu binecuvântări. Întocmai cum fraţii lui Iosif s-au plecat înaintea celui pe care odinioară îl respinseseră şi îl dăduseră în mâinile naţiunilor, Israel se va pocăi şi se va pleca înaintea Hristosului preamărit. Vor privi pe Cel pe care L-au străpuns (Zaharia 12:10 ). Când Se va arăta El, nu numai că va binecuvânta rămăşiţa poporului Său, ci va şi nimici cu desăvârşire pe toţi vrăjmaşii Săi. Această judecată va aduce restaurarea tuturor lucrurilor. Aceasta ni se prezintă în tip în binecuvântarea lui Beniamin.