Iosafat

„Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei“. (2. Corinteni 6:17 )

Parcurgând istorisirea biblică referitare la împărăţiile lui Israel şi Iuda, după despărţirea lor sub Roboam, recunoaştem cu uşurinţă deosebirea profundă care există între ele.

Şirul de împăraţi ai lui Israel de la Ieroboam la Ozia nu este decât o tristă succesiune de oameni care fac ce este rău înaintea lui Dumnezeu, astfel că vom căuta zadarnic vreo excepţie. Chiar Iehu, care dovedise atâta râvnă şi energie ca să nimicească idolatria, a devedit mai târziu că inima lui era departe de a fi dreaptă înaintea lui Dumnezeu. În adevăr, un nor gros de idolatrie pare să fi acoperit toată casa lui Israel, până în ziua când cele zece seminţii au fost duse dincolo de Babilon şi împrăştiate printre naţiuni.

Nu tot aşa a fost cu Iuda. Aici găsim câteva excepţii şi vedem licărind, din timp în timp, raze strălucitoare din lumina pe care Dumnezeu, în harul Său, a promis să o păstreze la Ierusalim, din dragoste pentru robul Său, David. Sufletul se reconforteză citind istoria unor oameni ca Ioas, Asa, Iosia şi Ezechia, ale căror inimi erau devotate slujbei altarului şi, în consecinţă, exercitau o influeţă sfântă.

Aş dori să mă opresc puţin asupra vieţii unuia dintre aceşti oameni ai lui Dumnezeu, cu încrederea că Domnul va face să găsim în ea folos şi învăţătură. Iosafat, împărat al lui Iuda, este prezentat pentru prima dată în 2. Cronici 17 . Îl vedem pe Dumnezeu, în harul Său, aşezându-Şi robul ca împărat, confirmat de popor, peste Iuda.

Prima decizie a lui Iosafat a fost să se întărească „împotriva lui Israel“. Acest fapt este vrednic de luat în seamă. Israel şi împăratul său au fost totdeauna o cursă întinsă în calea lui Iosafat. Dar la începutul domniei sale, ca împărat evalvios, el a fost capabil să-şi întărească împărăţia împotriva puterii lui Israel. Adesea acest fapt se observă şi în istoria creştinilor. Răul care constituie pentru ei cea mai mare cursă este acela de care s-au ferit la început cu cea mai mare grijă. Cât de fericiţi ar fi dacă la spiritul de veghere ar adăuga o cunoaştere mai atentă a tendinţelor inimii! Dar nu este totdeauna aşa, ci dimpotrivă, creştinul ajunge deseori, după ani de veghere, să-şi îngăduie lucruri de care altădată îşi ferea cugetul. El poate considera aceasta ca o eliberare de spiritul legalist, deşi, mai degrabă, este pierderea sensibilităţii cugetului.

Ar fi un lucru trist dacă „vederi mai largi“ ar avea ca rezultat un „spirit nepăsător“ sau o „conştiinţă împietrită“ sau dacă cunoaşterea celor mai înalte principii ale adevărului n-ar servi decât ca să-i facă comozi, indiferenţi şi lumeşti pe aceia care mai înainte trăiau în lepădare de sine şi despărţiţi de lume. Dar lucrurile nu sunt aşa. A creşte în cunoaşterea adevărului înseamnă a creşte în cunoaşterea lui Dumnezeu şi, cu cât Îl cunoşti mai mult pe Dumnezeu, sufletul creşte în manifestările de sfinţenie practică. Conştiinţa care poate să treacă, fără să le judece, peste lucruri din faţa cărora s-ar fi retras în momente anterioare, în loc să rămână sub acţiunea adevărului lui Dumnezeu, este, mai degrabă, sub influenţa de împietrire a înşelăciunii păcatului.

Întreaga scenă pe care o prezintă capitolul 17 din 2. Cronici este plină de învăţăminte.

Iosafat nu numai că păstrează cuceririle tatălui său Asa, ci, prin strădaniile lui, reuşeşte chiar să sporească bunăstarea împărăţiei. Totul era bine rânduit: „Domnul a fost cu Iosafat pentru că a umblat în cele dintâi căi ale tatălui său David şi n-a căutat pe Baali; căci a alergat la Dumnezeul tatălui său şi a urmat poruncile Lui, fără să facă ce făcea Israel. Domnul a întărit domnia în mâinile lui Iosafat, căruia tot Iuda îi aducea daruri. Şi a avut o mulţime de bogăţii şi slavă. Inima lui s-a întărit din ce în ce în căile Domnului şi a îndepărtat din Iuda chiar şi înălţimile şi idolii“ (2. Cronici 17 .3-6).

„Inima lui s-a întărit din ce în ce în căile Domnului“. Aceasta era taina belşugului său. Când inima se întăreşte în căile Domnului, totul merge bine. Dar ce schimbare găsim în capitolul 18! Bogăţia lui Iosafat a ajuns o capcană întinsă de satan în calea lui. „Iosafat a avut bogăţii şi slavă din belşug şi s-a încuscrit cu Ahab“ (versetul 1). Am remarcat deja că Iosafat şi-a întărit împărăţia; dar vrăjmaşul recurge la o tactică împotriva căreia Iosafat nu pare să se fi pregătit: el nu-i atacă împărăţia, ci inima. El nu i se înfăţişează ca un leu, ci ca un şarpe. Oile şi boii lui Ahab impresionează mai mult decât oamenii de război. Dacă ar fi declarat război lui Iosafat, acesta ar fi cerut ajutor de la Dumnezeu; dar Ahab s-a ferit. Iosafat îşi întărise împărăţia împotriva atacurilor lui Ahab, dar inima lui a rămas deschisă faţă de ispitele venite din partea împăratului lui Israel. Acest lucru este foarte important. Facem de multe ori eforturi mari împotriva răului care îmbracă o formă anume, în timp ce îl lăsăm să ne pătrundă atunci când se prezintă sub o altă formă. Iosafat se întărise la început împotriva lui Israel şi acum se aliază prin căsătorie cu împăratul lui Israel! De ce această schimbare? Era vreo îmbunătăţire în purtarea lui Ahab? Inima lui Ahab se întorsese spre Domnul? Nicidecum. El era acelaşi, dar cugetul lui Iosafat îşi pierduse mult din sensibilitatea dintâi. El s-a apropiat de rău, s-a unit cu răul, s-a atins de noroi şi s-a murdărit. El „s-a încuscrit cu Ahab“. Aici era răul, un rău care oricât de încet ar lucra, mai devreme sau mai târziu va da roade. „Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică“ (Galateni 6:8 ). Urmarea este de neînlăturat; principiul se împlineşte inevitabil. Harul poate birui, iertând păcatul, dar roadele păcatului vor apărea la vremea lor, potrivit guvernării divine. Domnul şterge păcatul lui David în problema cu Urie, dar copilul moare şi Absalom se revoltă. Totdeauna va fi aşa: dacă semănăm în firea pământească vom secera putrezirea. Firea pământească, nu poate naşte altceva.

În cazul lui Iosafat au trebuit câţiva ani ca să se arate urmările paşilor greşiţi pe care îi făcuse. „După câţiva ani, a coborât la Ahab în Samaria. Ahab a tăiat pentru el şi pentru poporul care era cu el un mare număr de oi şi boi şi l-a rugat să se suie la Ramot din Galaad“ (2. Cronici 18:2 ). Satan cunoaşte terenul. El ştie dacă răul a prins rădăcină şi dacă inima este gata să răspundă ispitei. El ştie că încuscrirea dintre împăratul lui Iuda şi împăratul Israel însemnase primul pas pe drumul acesta fatal. Când un creştin se uneşte cu lumea, se expune să fie convins de ea şi să pornească pe o cale care nu este creştină. David primise de la împăratul Achiş cetatea Ţiclag, apoi s-a unit cu Achiş ca să lupte împotriva lui Israel (1. Samuel 27:6 ). Lumea nu va da niciodată nimic unui copil al lui Dumnezeu, fără să-i ceară în schimb mult. Pentru că împăratul lui Iuda primise ca Ahab să taie pentru el oi şi boi, el nu putea să refuze ceea ce i se cerea cu privire la Ramot din Galaad. Poziţia cea mai sigură este de a nu datora nimic lumii. Iosafat trebuie să nu aibă nimic a face cu Ahab. El trebuia să rămână curat. Domnul nu era cu Ahab, cu toate că era de dorit să smulgă una din cetăţile de scăpare din mâinile vrăjmaşului. Iosafat trebuia să ştie că de la rău nu poţi aştepta binele. Dacă ne amestecăm în treburile lumii, trebuie să ne aşteptăm să fim învăluiţi în tulburările ei.

Cetatea Ramot din Galaad fusese cândva aleasă ca cetate de scăpare pentru ucigaşii fără voie (vezi Deuteronom 4:43 ) şi expediţia lui Ahab avea ca scop să o ia din nou de la împăratul Asiriei. În spatele acestei expediţii transpare o cursă a vrăjmaşului căruia puţin îi pasă de cetatea de refugiu, atât timp cât prin acest mijloc poate deturna un copil al lui Dumnezeu de pe calea curăţiei şi a separării de lume. Diavolul a înţeles din totdeauna că obiectivele religioase şi caritabile sunt cele mai eficace pentru a-şi exercita influenţa asupra celor care-I aparţin lui Dumnezeu. El nu vine la ei cu propuneri evident rele şi nu-l va angaja pe un creştin să se alăture lumii pentru cine ştie ce scopuri vinovate; ştie bine că o conştiinţă trează îl va refuza. Mai degrabă le plimbă prin faţa ochilor un scop bun şi de dorit, acoperindu-şi planurile în mantia religiei şi a binefacerii, pentru a înlănţui pe cei pe care vrea să-i ademenească.

Există totuşi un adevăr care poate elibera de amestecul cu lumea pe orice credincios care îl respectă. Apostolul Pavel ne învaţă, prin Duhul Sfânt, că cei necredincioşi sunt „netrebnici pentru orice faptă bună“ (Tit 1:16 ); acest lucru este de ajuns pentru o inimă ascultătoare; nu trebuie să ne unim cu astfel de oameni. Nu contează ce ne propun ei, lucrare de binefacere sau religioasă. Scriptura ne spune că sunt „netrebnici“, chiar dacă mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu. Aceste cuvinte ar trebui să ne fie de ajuns. Dumnezeu nu poate să primească faptele sau darurile celor a căror inimă este departe de El; iar Biserica nu trebuie să se unească cu ei chiar când ţinta lor este lăudabilă. „Pe tine însuţi păstrează-te curat“ (1. Timotei 5:22 ) este un îndemn de folos pentru toţi. „Ascultarea face mai mult decât jertfele şi păzirea Cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor“ (1. Samuel 15:22 ). Ar fi fost mult mai de preţ pentru Iosafat să se fi ferit de orice intrare în contact cu Ahab, decât să recucerească Ramotul din mâinile sirienilor - presupunând că ar fi reuşit aceasta.

Iosafat a trebuit să înveţe acest lucru printr-o experienţă tristă; în general şi noi învăţăm astfel din experienţele noastre. Noi putem să vorbim mult despre unele adevăruri pe care le cunoaştem foarte puţin din experienţă. Când, la începutul carierei sale, Iosafat se întărise împotriva lui Israel, nu bănuia că mai târziu va cădea în capcana celui mai rău dintre israeliţi. Singura apărare eficace împotriva răului este să fii, în ceea ce te priveşte, în comuniune cu Dumnezeu. Dacă privim răul în lumina sfinţeniei divine, vedem nu numai fapta, ci şi principiul; şi dacă principiul nu este bun, rezultatul nu are importanţă, noi nu avem nimic de-a face cu el. Dar, ca să te comporţi astfel faţă de rău, trebuie un serios exerciţiu de inimă înaintea lui Dumnezeu, multă spiritualitate, judecată de sine, rugăciune şi veghere. Domnul ne acordă aceste lucruri împreună cu un cuget treaz, sensibilizat de prezenţa Lui.

Sunt imprevizibile urmările triste ale unui pas greşit în umblarea unui copil al lui Dumnezeu. Rezultatele nu apar totdeauna în toată amploarea lor, dar vrăjmaşul are grijă să se folosească de ele nu numai pentru a lovi în cel care a greşit, ci şi în cei care sunt martori la greşeala făcută şi care trebuie deci să-i suporte consecinţele. Iosfat n-a căzut singur în cursă, ci şi-a antrenat şi poporul. „Eu ca tine“, a spus el lui Ahab, apoi a adăugat: „şi poporul meu ca poporul tău“. Ce nivel inferior şi de dispreţuit, pentru un om al lui Dumnezeu! „Eu ca tine“, spusese Iosafat şi, până la urmă, cuvintele lui nu s-au împlinit. Dumnezeu nu l-a judecat ca pe Ahab. În aceasta consta scăparea lui, chiar în mijlocul teribilelor consecinţe ale purtării sale necugetate. El n-a fost ca Ahab, la sfârşitul carierei sale, cu toate că s-a aliat cu el în intenţia de a-i urma planurile; el n-a fost ca Ahab, când acesta a fost străpuns de o săgeată; el n-a fost ca Ahab, căruia câinii i-au lins sângele. Domnul a făcut deosebire între el şi Ahab.

Atunci când un creştin se uneşte cu lumea, pentru un scop oarecare, religios s-au filantropic, este ca şi cum ar spune (ca şi Iosafat lui Ahab) „eu (sunt) ca tine“. Cititorul creştin trebuie să se întrebe: este adevărat lucrul acesta? Este pregătit să spună aşa? Nu serveşte la nimic să pretindem că nu îi judecăm pe alţii. Iosafat ar fi trebuit să judece, cum bine i-a spus Iehu la întorcerea sa din Ramot: „cum ai ajutat tu pe cel rău şi ai iubit pe cei care-L urăsc pe Dumnezeu?“ Cum ar fi putut el să-l cunoască, fără să-l judece, pe acela care era rău şi care ura pe Dumnezeu? Hotărât, noi nu avem nici un drept să-i judecăm pe cei de afară, dar suntem datori să ne exercităm judecata faţă de cei cu care intrăm în comuniune. Aceasta nu implică în nici un fel ideea unei superiorităţi personale asupra nimănui şi în nici o problemă. Aceasta nu înseamnă: „stai departe, nu mă atinge, pentru că eu sunt mai sfânt decât tine“. Principiul de bază este: „trebuie să stau deoparte, pentru că Dumnezeu este sfânt“. Acesta este adevăratul principiu. Ne separăm de răul cunoscut şi manifestat pentru ceea ce este Dumnezeu, nu pentru ceea ce suntem noi: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt“.

Iosafat nu a ştiut să menţină această separare şi, prin greşeala lui, i-a antrenat şi pe alţii în căderea sa. Este o lecţie importantă pentru noi. Pentru devotamentul de care dăduse dovadă faţă de Domnul, se presupune că îşi câştigase o considerabilă influenţă asupra poporului său. Încrederea şi afecţiunea inimilor îi aparţineau şi, până la un anumit punct, era drept. Este bine ca cei care merg cu devotament să fie iubiţi şi să li se acorde încredere; dar va trebui să veghem cu grijă asupra tendinţei periculoase a influenţei personale. Nimeni fără o influenţă majoră nu ar fi putut spune: „poporul meu ca poporul tău“. Ar fi spus: „eu ca tine“, dar nu mai mult. Această mare influenţă întrebuinţată în afara comuniunii cu Dumnezeu nu poate decât să potenţeze ca instrument al răului pe omul care o posedă.

Satan ştia aceasta şi cunoştea poziţia lui Iosafat. El nu se apropie de un om de rând din Iuda, ci de acela spre care se îndreptau toate privirile şi care avea cea mai mare influenţă. Dacă ar fi reuşit să-l devieze, ştia bine că ceilalţi îl vor urma. Şi aşteptarea nu i-a fost înşelată.

Poate vor spune unii: „ce este rău în a te alătura expediţiei lui Ahab? Dacă ar fi aşa, un om credincios ca Iosafat nu s-ar fi angajat la aceasta. Cât timp îl vom vedea cu noi, putem sta liniştiţi!“ Dacă această discuţie n-a avut loc în vremea lui Iosafat, în mod sigur se face auzită în zilele noastre. Cât de frecvent credincioşii spun: „Cum ar putea fi rău în cutare sau cutare lucru, când vedem atâţia oameni de o credincioşie deosebită asociindu-se şi ocupându-se cu ele?“ O astfel de gândire este greşită şi rea de la un cap la altul; este tot ce se poate spune! Să facă alţii ce cred ei că este bine, noi avem răspunderea înaintea lui Dumnezeu de a ne comporta potrivit principiilor Sale. Va trebui să fim capabili, prin har, să dăm socoteală cu smerenie, dar cu hotărâre, într-un fel sănătos şi înţelept, de conduita pe care am adoptat-o, indiferent de ce fac alţii. Ştim, de altfel, că oamenii cei mai buni pot să se înşele şi să se comporte nepotrivit. Ei nu sunt şi nici nu pot să fie călăuză pentru noi. „Dacă stă în picioare sau cade este treaba stăpânului său“. O pricepere spirituală, o conştiinţă luminată de Cuvântul lui Dumnezeu, sentimentul răspunderii personale şi, în acelaşi timp, intenţiile bune sunt lucrurile de care avem nevoie cu precădere. Fără ele, drumul nostru în viaţă ar fi nerodnic. Poate vom spune că sunt puţini oameni, sau deloc, care să poată exercita, asemenea lui Iosafat, prin conduita lor o influenţă atât de mare. Ca să răspundem la această obiecţie este necesar să ne oprim un moment asupra unui adevăr neglijat, în mod trist, în zilele noastre. Este vorba de unitatea Trupului lui Hristos, în care conduita celui mai neînsemnat mădular se răsfrânge asupra întregului Trup. Se pare că marea învăţătură a unităţii Bisericii pe pământ este puţin înţeleasă şi slab realizată chiar de credincioşii cei mai pricepuţi şi spirituali. Motivul este clar. Această învăţătură este privită din punctul de vedere al condiţiei actuale a Bisericii, mai degrabă decât în felul prezentat de Noul Testament, ceea ce face ca ea să nu poată fi înţeleasă.

Dacă luăm drept călăuză Scriptura, care spune: „Dacă sufere un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el“, orice dificultate dispare. Acest principiu nu avea nici o aplicaţie în timpul împăratului Iosafat, pentru că Trupul lui Hristos (Biserica) nu exista încă. Toate mădularele erau scrise în cartea lui Dumnezeu, dar, în fapt, nu exista nici unul. Ele erau doar în planurile lui Dumnezeu, care nu fuseseră încă realizate. Şi chiar dacă Iosafat a antrenat pe mulţi prin influenţa pe care o exercita, aceasta nu avea legătură cu principiul de mai sus. Ei nu sufereau în urma hotărârii unuia singur, ca fiind un singur trup, ei se rătăciseră urmând exemplul unuia singur. Deosebirea este foarte mare. Nu există mădular al Bisericii, oricât de neînsemnat, al cărui mers şi conduită să nu le afecteze într-o măsură oarecare pe toate celelalte: „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur Trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh“ (1. Corinteni 12:13 ). Iată de ce, dacă mersul unui credincios este neatent, dacă nu trăieşte în părtăşie cu Dumnezeu, dacă nu se roagă, dacă nu veghează şi nu se cercetează, el face rău întregului Trup, în timp ce, invers, dacă mersul îi este sănătos şi plin de vigoare spirituală, el favorizează binele tuturor.

Iosafat nu a cedat fără luptă cererilor lui Ahab. Se poate vedea un cuget neliniştit când spune: „Întreabă acum, te rog, Cuvântul Domnului“. Cerea în zadar călăuzire, după ce spusese: „Eu ca tine şi poporul meu ca poporul tău vom merge la luptă împotriva lui cu tine“ (2. Cronici 18:3 ). Este o batjocură să ceri călăuzire după ce ai luat hotărârea; şi totuşi, cât de frecvent procedăm aşa! De câte ori decidem ce vom face şi după aceea cerem lui Dumnezeu să ne călăuzească! Aceasta înseamnă să-L cinsteşti pe Dumnezeu cu buzele, în timp ce inima este răzvrătită împotriva Lui. În loc să obţinem călăuzirea cerută, nu ne putem teme oare că vom fi conduşi de un duh de minciună?

Ahab nu ducea lipsă de consilieri. El a strâns imediat „patru sute de profeţi“, toţi gata să-l sfătuiască după dorinţa inimii sale. „Suie-te, spun ei, şi Dumnezeu o va da în mâinile împăratului“. Era ceea ce dorea el. Nu este de mirare că Ahab a fost deplin mulţumit de astfel de profeţi; îi convenea de minune. Cu siguranţă că Iosafat n-ar fi trebuit să-i recunoască ca profeţi ai lui Dumnezeu, cum de altfel a şi făcut, când a zis: „Nu mai este aici nici un profet al Domnului?“ Dacă ar fi fost credincios Domnului, el ar fi trebuit să infirme pe loc competenţa acestor profeţi mincinoşi în a da un sfat. Dar, vai, el încurajează din plin religia lumii şi pe slujitorii săi. El nu se poate hotărî să rănească sentimentele lui Ahab, comportându-se cu credincioşie în privinţa profeţilor săi. S-ar putea crede că ei erau toţi oameni la locul lor. Este foarte trist să ai o atitudine de inimă care să te facă incapabil în a da o mărturie clară de credincioşie împotriva lucrărilor lui Satan!

„Trebuie să fim largi“, se spune; „trebuie să evităm să rănim sentimentele oamenilor“; „peste tot sunt oameni cinstiţi“. Dar adevărul este adevăr. Nu putem să luăm adevărul drept minciună şi minciuna drept adevăr. Dacă nu este dorinţa ascunsă de a te avea bine cu lumea, nimic nu va conduce la această comportare indiferentă faţă de rău. Dacă dorim să fim în termeni buni cu lumea, atunci măcar s-o facem pe socoteala noastră, nu în detrimentul adevărului lui Dumnezeu. Se spune adesea: „adevărul trebuie prezentat într-o formă atrăgătoare“; în realitate, aceasta înseamnă să faci din adevăr ceva variabil, elastic, care poate lua orice dimensiune şi formă adaptabilă gusturilor şi obiceiurilor celor care ar dori bucuroşi să-l facă să dispară. Dar adevărul nu se lasă tratat astfel; el nu poate coborî la nivelul lumii. Cei care pretind că-l apără pot să-l trateze în felul acesta, dar el rămâne întotdeauna acelaşi martor sfânt, curat şi credincios, împotriva lumii şi a căilor ei. El va vorbi cu claritate, dacă vocea lui nu va fi înăbuşită de practicile celor care-l împart nedrept. Când Iosafat a coborât atât de jos încât să-i recunoască pe falşii profeţi, pentru a fi pe placul lui Ahab, unde să găseşti o mărturie clară pentru Dumnezeu? Totul pare să coboare la acelaşi nivel, iar vrăjmaşul tinde să aibă cale liberă. Vocea adevărului este redusă la tăcere, profeţii prezic fals, Dumnezeu este uitat. Aşa este întotdeauna. Încercarea de a adapta adevărul la gândirea celor din lume nu poate duce decât la un total insucces. Nu există posibilitate de apropiere. Adevărul să rămână la înălţimea sa cerească şi sfinţii să-i rămână alături, cu fermitate, îndemnându-i pe cei păcătoşi să ocupe şi ei un astfel de loc; să nu coboare la problemele şi obiceiurile josnice şi rele ale lumii şi să ia seama să nu răpească, atât cât ţine de ei, tăişul şi puterea adevărului. Este mai de preţ să lăsăm să se vadă limpede contrastul dintre adevărul lui Dumnezeu şi căile noastre, decât să încercăm să le identificăm aparent, în timp ce, în realitate, ele nu au nici o contigenţă.

Adesea se imaginează prezentarea adevărului, faţă de cei din lume, asociată de efortul de a ne conforma felului lor de viaţă; dar prin aceasta, în loc de a-l prezenta, îl expunem la dispreţ. Cu siguranţă, Iosafat n-a slujit cu nimic cauzei adevărului, aliniindu-se felului de a vedea al lui Ahab şi recunoscând drepturile falşilor profeţi. Omul care se pune de acord cu lumea va fi vrăjmaş al lui Hristos şi al ucenicilor Săi. Nu va putea fi altfel: „Prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu“; cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş al lui Dumnezeu.

Cele spuse capătă o confirmare deplină în cazul lui Iosafat. El devine prietenul şi tovarăşul lui Ahab, care-l ura pe Mica, slujitorul lui Dumnezeu; iată cu ce consecinţe. Fără să-l persecute deschis pe acest martor credincios şi drept, el face un lucru rău, asistând alături de Ahab şi văzând cum profetul Domnului este întâi bătut şi apoi aruncat în închisoare, pentru simplul motiv că nu vrea să mintă pentru plăcerea unui rege rău şi în acordul celor patru sute de falşi profeţi.

Ce va fi simţit Iosafat, văzându-l pe fratele său bătut şi întemniţat din pricina credincioşiei sale, ca martor împotriva unei expediţii în care era el însuşi angajat! Dar aceasta era poziţia în care l-a plasat obligatoriu alianţa sa cu Ahab; el nu putea să fie martorul acestor acte de răutate şi să participe la ele. Când cineva se asociază cu lumea, trebuie să meargă până la capăt. Vrăjamaşul nu se mulţumeşte cu jumătăţi de măsură; dimpotrivă el va depune toate eforturile de a-l împinge pe un sfânt care a ieşit din comuniunea cu Dumnezeu până la ultimele limite ale răului. Începutul răului este ca şi cum ai da drumul la ape. Dar micile începuturi conduc la urmări grozave. Întâi nu este decât o atingere a răului, ca de la distanţă; apoi, treptat, se face o apropiere care se strânge, iar în final este o scufundare deplină, din care nimic, afară de intervenţia pozitivă a lui Dumnezeu, nu ne mai poate scoate.

Iosafat „s-a încuscrit cu Ahab“; apoi a acceptat ospitalitatea sa; s-a lăsat apoi convins să se asocieze pe faţă cu el şi, în sfârşit, ia locul lui Ahab în bătălia de la Ramot din Galaad. El spusese: „eu ca tine“ şi Ahab l-a luat pe cuvânt, astfel că i-a spus: „Vreau să-mi schimb hainele, ca să mă duc la luptă; dar tu, îmbracă-te cu hainele tale“ (2. Cronici 18:29 ). Astfel Iosafat şi-a dezbrăcat identitatea atât de bine în faţa lumii, încât se spune: „când au zărit mai-marii carelor pe Iosafat, au zis: Este împăratul lui Israel“. Grozavă poziţie pentru Iosafat! Să se vadă acolo, reprezentându-l pe cel mai rău împărat al lui Israel şi luat drept el, ce tristă dovadă a pericolului de a te asocia cu oamenii din lume! Iosafat a fost fericit că Domnul n-a ţinut cont de ceea ce i-a spus el lui Ahab: „eu ca tine“. Domnul ştia că Iosafat nu este Ahab, chiar dacă, luând locul lui, a putut fi luat drept acesta. Harul a făcut deosebire între ei şi drumul lui Iosafat trebuia să arate ce a făcut harul pentru el. Dar, glorificat fie Domnul, El ştie să-i scape din încercare pe oamenii evlavioşi şi, în mila Sa, El l-a scăpat pe sărmanul Său slujitor de răul în care singur s-a aruncat şi în care ar fi pierit, dacă mâna puternică a lui Dumnezeu nu s-ar fi întins ocrotitoare spre el. „Iosafat a scos un ţipăt. Domnul l-a ajutat şi Dumnezeu i-a îndepărtat de la el“. Cititorul ar putea observa că în acest verset Dumnezeu este prezentat sub două nume diferite. „Domnul“ este numele care exprimă relaţia Sa cu slujitorul Său în strâmtorare - relaţie de har; în timp ce numele „Dumnezeu“ arată controlul suprem pe care-l exercită asupra conducătorilor sirieni. Deosebire divină!

Cum se comportă Dumnezeu faţă de poporul Său răscumpărat? Mergând înaintea alor Săi în slăbiciunile lor şi suplinind toate nevoile lor. Cum ţine El în mâna Sa atotputernică inimile tuturor oamenilor, direcţionându-le cum Îi place! În general, persoanele neîntoarse la Dumnezeu folosesc cuvântul „Dumnezeu“, mai curând decât „Domnul“ sau „Stăpânul“. Ei gândesc la Dumnezeu ca la cineva care exercită o influenţă de la distanţă, mai curând decât la cineva de care eşti apropiat sau cu care eşti în relaţie. Iosafat ştia cine era Acela care „l-a ajutat“. Şefii sirieni nu ştiau cine este Acela care „i-a îndepărtat“.

Ne găsim în momentul decisiv al acestei perioade din viaţa lui Iosafat. Vedea bine poziţia în care se aşezase cu voia lui, dar, neînţelegând răul moral din conduita sa, nu vedea pericolul la care era expus. Prins în strânsoare de conducătorii sirienilor, a simţit ce înseamnă să iei locul lui Ahab. Din fericire pentru el, în adâncul disperării sale, la capătul puterilor, a putut să privească şi să strige către Domnul. Dacă n-ar fi aşa, săgeata ascuţită a duşmanului l-ar fi străpuns şi ar fi cunoscut urmarea dureroasă a alianţei sale nelegiuite. „Iosafat a scos un ţipăt“ şi ţipătul său a urcat la Domnul, ale Cărui urechi sunt totdeauna pentru cei care I se adresează în nevoia lor. „Petru a ieşit afară şi a plâns cu amar“. Fiul risipitor a zis: „Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu“.„Tatăl a alergat la el, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult“. Aşa procedează totdeauna Dumnezeul harului faţă de cei care, înţelegând că sunt puţuri crăpate, care nu ţin apă, se întorc la El, izvorul apelor vii. Toţi cei care simt că s-au întors într-o oarecare măsură de la Hristos, lăsându-se antrenaţi în vârtejul acestui secol, să se întoarcă din drum, cu supunere şi pocăinţă, la Acela care a spus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine“ (Apocalipsa 3:20 ).

Cât de diferită a fost soarta lui Ahab! Cu toate că a fost rănit de moarte, el a stat în carul său până seara, încercând să-şi ascundă slăbiciunea şi să-şi vadă îndeplinită dorinţa. Nici un strigăt de umilinţă, nici o lacrimă de căinţă, nici o privire în sus, nimic altceva decât ceea ce s-a arătat în toată viaţa sa. A murit aşa cum a trăit, făcând ce este rău înaintea Domnului. Cât de inutile au fost toate eforturile lui de supravieţuire! Moartea l-a cuprins şi, cu toate că s-a străduit timp de câteva ore să salveze aparenţele, „a murit pe la apusul soarelui“. Grozav sfârşit al omului care s-a vândut „ca să facă rău înaintea Domnului“ (1. Cronici 21:25 ). Cine ar dori să fie prieten cu lumea? Cine este acela care, ştiind valoarea unei vieţi simple şi curate, ar vrea să se unească cu lumea în dorinţele şi căutările sale şi în felul ei de a trăi? Cine dintre cei care doresc un sfârşit liniştit şi fericit al vieţii lor, ar cuteza să se lege de destinele lumii?

Drag cititor credincios, să ne silim, cu ajutorul lui Dumnezeu, să scuturăm influenţa lumii şi să ne curăţim căile. Noi nu ne putem imagina îndeajuns cât de uşor alunecă ea în noi. Vrăjmaşul caută întâi să ne devieze de la deprinderile cu adevărat simple şi creştineşti şi, treptat, cădem şi suntem antrenaţi în curentul gândurilor lumii. Oh! Să veghem, cu o sfântă gelozie şi cu o conştiinţă sensibilă, împotriva apropierii răului, de teamă ca nu cumva cuvintele solemne ale profetului să ni se potrivească: „Părinţii ei erau mai strălucitori decât zăpada, mai albi decât laptele; trupul le era mai roşu decât mărgeanul, faţa le era ca safirul“; (dar ce schimbare!) „înfăţişarea le este mai negricioasă decât funinginea, aşa că nu mai sunt cunoscuţi pe uliţe, pielea le este lipită de oase, uscată ca lemnul“ (Plângeri 4:7-8 ).

Să aruncăm acum o privire asupra capitolului 19. Vedem aici urmările binecuvântate ale încercării prin care a trecut Iosafat: „Împăratul lui Iuda s-a întors în pace acasă la Ierusalim“. Fericită scăpare! Dumnezeu a intervenit şi l-a scos din laţul păsărarului şi, fără îndoială, inima sa era plină de recunoştinţă faţă de Acela care a făcut deosebire între el şi Ahab, cu toate că el spusese: „Eu (sunt) ca tine“. Ahab coborâse în groapă, în ruşine şi degradare, în timp ce Iosafat se întorcea în pace în casa lui. Dar ce lecţie învăţase el! Cât de important era pentru el să-şi amintească că a fost atât de aproape de marginea prăpastiei! Totuşi Domnul avea să-i spună câteva lucruri, referitor la ceea ce făcuse el. Cu toate că i-a îngăduit să se întoarcă în pace la Ierusalim, fără să fie înspăimântat de duşman, Domnul voia să-i vorbească conştiinţei sale în privinţa păcatului său. El l-a condus departe de câmpul de luptă, pentru a i se adresa în particular: „Iehu, fiul profetului Hanani, i-a ieşit înainte şi a zis împăratului Iosafat: Cum de ai ajutat tu pe cel rău şi ai iubit pe cei ce urăsc pe Dumnezeu? Din pricina aceasta este mâniat Domnul pe tine“ (2. Cronici 1:2-3 ). Era o chemare solemnă care şi-a atins ţinta.

„Iosafat a mai făcut o călătorie prin mijlocul poporului, de la Beer-Şeba până la muntele lui Efraim, şi i-a adus înapoi la Domnul, Dumnezeul părinţilor lor“ (versetul 4). „Tu, deci, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi“ (Luca 22:32 ), a spus Domnul lui Petru. Aşa a făcut Petru şi aşa a făcut împăratul Iosafat. Este mare lucru atunci când, prin mila Domnului, greşelile şi lipsurile duc la semenea rezultate. Doar harul divin poate face aceasta.

După ce l-am văzut pe Iosafat împresurat de mai-marele carelor siriene, îl vedem parcurgând ţara în lung şi în lat, ca să înveţe pe fraţii săi frica de Domnul; şi atunci nu putem decât să strigăm: „Iată ce a făcut Domnul!“ Iosafat era omul care putea spune astfel. Experimentase fructele amare ale unui cuget nepăsător şi acum putea cel mai bine să spună: „Luaţi seama la ce veţi face!“ După lepădarea sa, Petru a reluat părtăşia cu Domnul şi a fost instrumentul folosit pentru a-i acuza pe iudei că au făcut acelaşi lucru şi pentru a le prezenta acelaşi sânge preţios, care i-a eliberat cugetul de povara păcatului său. În acelaşi fel Iosafat, reabilitat, aproape de Dumnezeu, revine din bătălia de la Ramot din Galaad pentru a face să răsune în urechile fraţilor săi avertismentul solemn: „Luaţi seama la ce veţi face!“ Cel care abia scăpase din capcană era calificat să spună în ce constă ea şi cum se poate scăpa.

Să remarcăm care este trăsătura de caracter a Domnului asupra căreia Iosafat atrage aici atenţia: „la Domnul Dumnezeul nostru, nu este nici nelegiuire, nici nu se are în vedere faţa oamenilor, nici nu se primesc daruri“ (2. Cronici 19:7 ). Capcana lui pare a fi fost darul lui Ahab: „Ahab a tăiat pentru el şi pentru poporul care era cu el un mare număr de oi şi boi şi l-au rugat să se suie la Ramot din Galaad“ (2. Cronici 18:2 ). Ospitalitatea lui Ahab i-a înduplecat inima, apoi a fost lesne antrenat de argumentele împăratului lui Israel. Este ca şi cu Petru care, îndată ce a fost primit ca să se încălzească la foc în curtea marelui preot, s-a lepădat de Domnul. Noi nu vom putea discuta cu un duh liniştit argumentele şi sugestiile lumii, atât timp cât respirăm atmosfera sa şi acceptăm avansurile sale. Afară din lume şi independenţi de ea este cea mai bună poziţie pentru a-i îndepărta propunerile şi pentru a triumfa asupra corupţiei sale.

Este folositor să remarcăm că, după reabilitarea sa, Iosafat insistă asupra acelei trăsături de caracter a lui Dumnezeu pe care el o trecuse cu vederea, lucru care l-a dus la o gravă alunecare. Părtăşia cu Dumnezeu este cea mai puternică ocrotire împotriva tuturor ispitelor, pentru că nu există păcat care să ne ispitească şi căruia Dumnezeu să nu-i poată sta împotrivă. Nu putem evita răul decât prin părtăşia cu binele. Iată un adevăr care, pe cât este de simplu, pe atât este de practic. Dacă Iosafat ar fi fost în părtăşie cu Dumnezeu, n-ar fi putut fi în comuniune cu Ahab. Putem spune că este singurul fel acceptat de Dumnezeu de a pune problema asocierii cu lumea. Să ne întrebăm: asocierea cu lumea, oricare ar fi ea, este în acord cu părtăşia noastră cu Dumnezeu? În realitate, aceasta este problema. Este o ticăloşie să participi la toate binecuvântările care decurg din Numele lui Hristos şi, în acelaşi timp, să dezonorezi acest Nume, amestecându-te cu oamenii din lume pe acelaşi teren cu ei. Ce lesne se rezolvă toate lucrurile când ne situăm în prezenţa divină şi sub puterea pătrunzătoare a adevărului lui Dumnezeu: „ai ajutat tu pe cel rău şi ai iubit pe cei care urăsc pe Domnul?“

Adevărul smulge toate valurile minciunii pe care inima care a pierdut părtăşia cu Dumnezeu obişnuieşte să le arunce asupra lucrurilor. Numai când adevărul îşi aruncă razele sale pătrunzătoare asupra căii noastre, putem vedea lucrurile în adevărata lor lumină. Să remarcăm felul în care adevărul dumnezeiesc smulge vălul de pe faptele lui Ahab şi ale Izabelei. Izabela voise să arunce o frumoasă mantie peste răutatea ei revoltătoare. „Scoală-te“, spune ea împăratului, „şi ia în stăpânire via lui Nabot din Israel, care n-a vrut să ţi-o dea pe preţ de argint, căci Nabot nu mai trăieşte, a murit“. Aşa expune ea situaţia; dar iată cum o înfăţişează Dumnezeu: „Aşa vorbeşte Domnul: Nu eşti tu un ucigaş şi un hoţ?“ Cu alte cuvinte: nu ai ucis şi ai furat? Dumnezeu Se întemeiază pe realităţi. Înaintea Lui, oameni şi lucruri îşi iau locul şi valoarea proprie: frumoasele înfăţişări exterioare, prefăcătoria, pretenţiile nu înseamnă nimic. Totul este adevărul. Aşa era cu Iosafat. Scopul său - care în ochii oamenilor putea să pară religios - nu era, potrivit judecăţii divine, decât un ajutor dat celui rău şi o afecţiune vinovată pentru cei care-L urăsc pe Dumnezeu. În timp ce, poate, oamenii îl aplaudau, Domnul era mâniat pe el: „din pricina aceasta este mâniat Domnul pe tine“ (2. Cronici 19:2 ).

Cu toate acestea, Iosafat avea motiv să fie recunoscător pentru lecţia folositoare pe care o învăţase din căderea sa. Aceasta îl deprinsese să continue să meargă în teamă de Dumnezeu şi să se străduiască să-i înveţe şi pe alţii. Nu era puţin lucru! Este adevărat că era un mod trist şi dureros de a învăţa, dar este bine când învăţăm chiar din căderile noastre şi când putem recunoaşte, printr-o experienţă, marele rău pe care îl aduce amestecul cu lumea. Dumnezeu doreşte ca să simţim acest lucru la cel mai înalt nivel şi să ne continuăm drumul temându-ne de legăturile cu lumea şi de tendinţa noastră de a ne lăsa murdăriţi de ele. Vom putea astfel să-i învăţăm cu eficacitate pe alţii, vom fi în măsură să le spunem cu oarecare autoritate: „Luaţi seama la ce veţi face“ şi „Domnul să fie cu cel care va face binele“ (2. Cronici 19:11 ).

Capitolul 20 ni-l prezintă pe Iosafat în împrejurări cu mult mai fericite decât capitolul 18. El trece acum prin încercare, datorită atacurilor duşmanilor lui Iuda: „După aceea, fiii lui Moab şi fiii lui Amon şi cu ei nişte maoniţi au pornit cu război împotriva lui Iosafat“ (2. Cronici 20:1 ). Este infinit mai puţin de temut pentru Iosafat de a fi expus la ostilitatea vrăjmaşului, decât atenţiei lui Ahab. În primul caz el este gata să se abandoneze în mâna lui Dumnezeu, în timp ce, în celălalt, este gata să cadă în cursa lui Satan. Este de dorit pentru un om al lui Dumnezeu să se situeze în opoziţie faţă de duşmanii lui Dumnezeu şi nu în relaţie cu ei. Nu putem conta în nici un fel pe simpatia şi călăuzirea divină, dacă ne unim cu vrăjamşii Domnului. Zadarnic a întrebat Iosafat pe Domnul într-o problemă despre care ştia că este rea. Nu este acelaşi lucru în situaţia de faţă. El avea dreptate când „şi-a îndreptat faţa să caute pe Domnul şi a vestit un post pentru tot Iuda“. Nu este un lucru de glumă. Nimic nu-l face mai bine pe cel credincios să se despartă de lume, decât încercarea care vine din partea ei. Când lumea ne surâde, suntem în pericol de a fi atraşi de ea; dar când ne ameninţă, suntem împinşi în fortăreaţa noastră; acest lucru este bun şi de dorit.

Iosafat n-a spus unui moabit sau unui amonit: „Eu ca tine“; el ştia bine că nu era aşa, pentru că, prin ceea ce făceau, nu-l puteau determina să gândească astfel. Este necesară cunoaşterea adevăratei poziţii în raport cu lumea. Trei puncte deosebite sunt formulate în cuvintele pe care Iosafat le adresează Domnului (versetele 6-12): 1) măreţia lui Dumnezeu; 2) făgăduinţa făcută lui Avraam, referitoare la ţară; 3) încercarea vrăjmaşului de a-i izgoni din ţară pe urmaşii lui Avraam. Rugăciunea împăratului este preţioasă şi instructivă - plină de înţelepciune divină. El face din acest atac o chestiune care se rezolvă exclusiv între Dumnezeul lui Avraam şi fiii lui Moab şi Amon, împreună cu cei din muntele Seir. Aşa procedează totdeauna credinţa şi rezultatul va fi mereu acelaşi.

„Ei vin, spune el, să ne izgonească din moştenirea Ta, pe care ne-ai dat-o în stăpânire“. Cât este de simplu! Ei vor să ia ceea ce ne-ai dat Tu! Cu alte cuvinte, Dumnezeu era chemat ca să-Şi menţină legământul. „O, Dumnezeul nostru, nu-i vei judeca Tu pe ei? Căci noi suntem fără putere înaintea acestei mari mulţimi care înaintează împotriva noastră şi nu ştim ce să facem, dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine!“ Putem spune spune cu certitudine că biruinţa era asigurată aceluia care putea vorbi astfel lui Dumnezeu. Şi Iosafat a înţeles lucrul acesta, pentru că, „în învoire cu poporul, a numit nişte cântăreţi care, îmbrăcaţi cu podoabe sfinte şi mergând înaintea oştirii, lăudau pe Domnul şi ziceau: Lăudaţi pe Domnul, căci îndurarea Lui ţine în veac“. Numai credinţa putea să cânte un imn de laudă chiar înainte de începerea luptei.

Credinţa se bizuie totdeauna pe promisiune. Credinţa care dăduse lui Avraam siguranţa că Dumnezeu va da în stăpânire urmaşilor săi ţara Canaanului dădea acum lui Iosafat siguranţa că o va păstra. El nu avea nevoie să aştepte biruinţa pentru a lăuda; se bucura deja de rezultatele ei depline. Credinţa putea spune: „Tu ai condus pe poporul acesta până la locuinţa sfinţeniei Tale“, deşi în acel moment poporul nu era decât la intrarea în deşert. Dar ce privelişte ciudată pentru vrăjmaşii lui Iosafat, ca în loc de arme, această oaste să fie înzestrată cu instrumente muzicale! Era cam acelaşi principiu de luptă cu cel pe care şi l-a însuşit Ezechia când s-a acoperit cu un sac în loc de platoşă (Isaia 37:1 ).

De fapt era acelaşi principiu, pentru că amândoi învăţaseră la aceeaşi şcoală şi luptau sub acelaşi steag. Este de dorit ca lupta noastră cu veacul în care trăim - cu moravurile, obiceiurile şi lucrările lui - să se alinieze principiului bine cunoscut: „Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău“ (Efeseni 6:16 ). Ce deosebire este între Iosafat, care luase locul lui Ahab la Ramot, şi Iosafat, care luptă, cu ajutorul Domnului, împotriva vrăjmaşilor moabiţi! Era un contrast puternic sub toate aspectele. Felul de a căuta ajutorul şi călăuzirea lui Dumnezeu era diferit, felul de a proceda în luptă diferă, de asemenea; şi ce rezultate diferite! În loc să se vadă copleşit de vrăjmaşi şi să strige în pericol din adâncul disperării sale, îl vedem unindu-se cu inimile care-L lăudau pe Dumnezeul părinţilor lor, care le dăduse biruinţa fără să fie nevoie să dea o lovitură măcar, făcând pe vrăjmaşii lor să se omoare între ei şi conducându-i cu gingăşie, din întunecata vale Acor (tulburare), în valea Beraca (binecuvântare). Fericită schimbare! Acest exemplu ne conduce să căutăm o cale mai hotărâtă de despărţire, într-o permanentă dependenţă de harul şi credincioşia lui Dumnezeu.

Valea Beraca sau a binecuvântării, „unde au binecuvântat pe Domnul“, este totdeauna locul unde vrea să ne conducă Duhul lui Dumnezeu, dar nu o poate face atât timp cât noi ne unim cu ahabii acestei lumi, cu scopul de a-i ajuta în planurile lor. Cuvântul din partea lui Dumnezeu este: „Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul Cel Atotputernic“ (2. Corinteni 6:17-18 ).

Este însemnat lucru să vezi cum îndeletnicirile mondene stânjenesc şi chiar distrug duhul de laudă. Ele sunt potrivnice acestui duh şi, dacă ne cuprind, vor conduce la profunde nelinişti şi la renunţarea făţişă şi completă la orice aparenţă de evlavie. Din fericire, Iosafat s-a comportat într-un mod potrivit. El a fost smerit, reabilitat şi introdus apoi într-o mai mare binecuvântare. Ar fi fost trist, în adevăr, ca cineva să se cufunde într-o viaţă mondenă, în speranţa că va fi condus pe un drum asemănător cu cel al lui Iosafat. Experienţă zadarnică şi înşelătoare! Aşteptare vinovată! Cine dintre aceia care apreciază valoarea unei umblări în curăţie, în linişte şi pace, ar putea, chiar şi pentru un moment, să admită un astfel de gând? „Domnul ştie să izbăvească din ispită pe cei drepţi“, dar ne vom arunca noi de bunăvoie în ispită din pricina aceasta? Domnul să ne păzească de aşa ceva!

Şi, în acelaşi timp, cine poate pătrunde adâncimile inimii omeneşti - adâncimile răutăţii sale? Cine poate să dezlege labirintul vicleniilor ei? Şi-ar fi imaginat cineva că, după nişte lecţii atât de serioase, Iosafat ar fi încă în stare să se alăture celor răi, pentru a urma planurile lor ambiţioase sau, mai degrabă, avare? Nimeni n-ar fi crezut aceasta, cu excepţia celui care a învăţat să-şi cunoască propria inimă. Iosafat s-a purtat astfel prin aceea că „s-a unit cu împăratul lui Israel, Ahazia, a cărui purtare era nelegiuită“. S-a unit cu el ca să construiască nişte corăbii care să meargă la Tarsis şi au făcut corăbii la Eţion-Gheber. Atunci Eliezer, fiul lui Dodava, din Mareşa, a profeţit, împotriva lui Iosafat şi a zis: „Pentru că te-ai unit cu Ahazia, Domnul îţi nimiceşte lucrarea. Şi corăbiile au fost sfărâmate şi n-au putut să se ducă la Tarsis“ (2. Cronici 20:35-37 ).

Ce este omul? O sărmană creatură, care se clatină, şchioapătă şi cade, aruncându-se totdeauna în cine ştie ce nouă nebunie sau purtare rea. Iosafat de-abia s-a ridicat - ca să spunem aşa - din efectele nefaste ale asocierii cu Ahab şi iată-l în legătură cu Ahazia. Cu greu sau, mai degrabă, prin harul deosebit şi prin intervenţia directă a Domnului, el scăpase de săgeţile sirienilor. Şi acum îl vedem din nou aliat cu împăratul Edomului, pentru a lupta împotriva moabiţilor (2. Împăraţi 3 ). Aşa a fost Iosafat, aşa a fost cariera sa.

S-a mai găsit şi ceva bun în el (vezi capitolul 19:3), dar cursa pentru el erau legăturile lumeşti, iar lecţia pe care trebuie s-o învăţăm din istoria lui este să ne păzim de acest rău. Da, avem nevoie ca fără încetare să ne răsune în urechi şi în inimă îndemnul solemn: „Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei“. Nu putem să ne atingem de smoală, fără ca ea să se lipească de noi, murdărindu-ne. Şi, în nici un caz, nu putem să ne amestecăm cu lumea, lăsându-ne conduşi de principile şi maximile ei, fără să suferim în inimile noastre şi să întunecăm mărturia pe care o avem de dat.

Aş vrea să remarc, în încheiere, că există în cuvintele acestea: „Iosafat a adormit cu părinţii săi“ (capitolul 21:1) o anume uşurare în duh. Este asigurarea că, în sfârşit, el va fi la adăpost de capcanele şi de vicleniile vrăjmaşului şi, mai mult, că a intrat sub binecuvântarea pe care Duhul o exprimă astfel: „Ferice de morţii care mor în Domnul, căci ei se vor odihni de lucrările lor“ - da, într-o odihnă care este departe de orice luptă, cursă sau ispită.