Iona a fost un profet căruia Dumnezeu a trebuit să-i dea de două ori aceeaşi misiune, până ce a fost dispus să meargă. „Ridică-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare...“ Aceleaşi cuvinte i le-a spus Dumnezeu şi prima dată. S-a pierdut mult timp, dar răbdarea lui Dumnezeu este mare. Înainte să poată lucra în Ninive, Dumnezeu trebuia să lucreze în inima lui Iona. Bunătatea şi harul lucrează cu răbdare şi îndelungă-răbdare. De câte ori nu i-am creat probleme Domnului nostru! Pe ce căi a trebuit să ne conducă deseori pentru a ne aduce pe cărarea cea dreaptă! Cât timp trece adesea până ce devenim ascultători şi suntem dispuşi să facem o slujbă pentru Domnul!
„Iona s-a ridicat şi a mers la Ninive.“ El a mers „după cuvântul Domnului“. Aceasta este întotdeauna o cale bună. Cât de fericită şi mulţumită, cât de liniştită şi binecuvântată este inima noastră, când ne aflăm pe calea „după cuvântul Domnului“, când ştim: calea mea este calea lui Dumnezeu, o cale după voia Sa! O lucrare bazată pe voia lui Dumnezeu şi realizată după voia lui Dumnezeu nu va sfârşi niciodată în faliment; o căsnicie încheiată şi trăită „după cuvântul Domnului“ va fi spre bucuria şi onoarea lui Dumnezeu.
Iona şi-a început lucrarea, strigând: „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi răsturnată!“ Oamenii L-au crezut pe Dumnezeu, au postit de la cel mai mare la cel mai mic, împăratul şi mai-marii săi. Ei s-au pocăit, au strigat tare la Dumnezeu şi s-au întors de la căile lor rele. „Cine ştie dacă Dumnezeu nu Se va întoarce... de la aprinderea mâniei Sale?“
Dumnezeu a văzut şi a auzit şi S-a întors de la răul pe care avea de gând să-l facă, pentru că El este „încet la mânie şi de o mare bunătate“.
Dar slujitorul Său Iona? Bunătatea lui Dumnezeu l-a supărat foarte mult şi s-a mâniat. Ce deosebire între atitudinea sa şi atitudinea Domnului! Ah, poţi merge pe calea lui Dumnezeu după Cuvântul lui Dumnezeu îndeplinind cu răceală obligaţiile, poţi citi oricând Cuvântul lui Dumnezeu, îţi poţi ocupa locul în mijlocul credincioşilor, sau ca profetul în Ninive, poţi predica, poţi ţine cu exactitate învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu, te poţi ruga lui Dumnezeu, dar totul fără inimă, fără sentimente şi fără îndurare în Hristos Isus, fără să fie în tine gândul care era şi în Hristos Isus!
Dumnezeu a purtat de grijă să fie descoperit şi acest lucru. Iona s-a îndreptăţit. El Îl cunoştea pe Dumnezeu şi ştia că este milos şi îndurător, încet la mânie şi de o mare bunătate, că Se va întoarce de la răul care avea de gând să-l facă. De aceea a fugit imediat la Tarsis. De ce avea Dumnezeu nevoie de un profet în Ninive, dacă totuşi nu va împlini profeţia Sa?
„Şi acum, Doamne, Te rog, ia-mi viaţa, pentru că este mai bine pentru mine să mor decât să trăiesc.“ Aici privim în adâncimea unei inimi omeneşti meschine, în inima mea şi a ta. Trecând cu vederea vina proprie, putem să ne aprindem de mânie. Dar Îl vedem pe Dumnezeul nostru răbdător şi blând aplecându-Se spre slujitorul său: „Bine faci tu că te mânii?“
O avertizare, o mustrare! Desigur! Dar mai mult decât atât, o venire în ajutor; observăm cum Dumnezeu îi întinde mâna; dar simţim ceva mai mult: cuvintele acestea au un ton trist. Ochii Domnului Isus au privit cu tristeţe spre Petru în curtea marelui preot. De câte ori n-am simţit această tristeţe în ceasurile liniştite de judecare serioasă de sine prin vorbirea lui Dumnezeu către noi! De câte ori n-am observat privirea Domnului tristă şi totuşi plină de dragoste îndreptată spre noi!
„Şi Iona a ieşit din cetate.“ Acesta este vechiul Iona, acelaşi care a coborât la Iafo. El i-a întors spatele lui Dumnezeu şi cetăţii, şi-a construit o colibă şi a şezut la umbră în ea, „până va vedea ce se va întâmpla cu cetatea“. Avem aici imaginea unui slujitor supărat, îngrijorat numai de persoana sa, şi care acum privea ce va face Domnul cu cetatea.
Dar Domnul trebuia să vorbească acum cu Iona. Să observăm ce face El cu slujitorul Său neînfrânt, întristat. Câţi dintre noi nu am fi concediat un astfel de slujitor! Dar Dumnezeu a „pregătit o plantă şi a făcut-o să crească peste Iona, ca să-i fie ca umbră deasupra capului său, ca să-l scape de întristarea lui“. Aceasta este bunătatea lui Dumnezeu care conduce la pocăinţă.
Dar Iona nu s-a gândit la judecată de sine. El s-a gândit doar la sine şi s-a bucurat „de acea plantă cu mare bucurie“. Iona şedea sub acea plantă şi se bucura. Dar Dumnezeu are timp. El a dat cetăţii Ninive 40 de zile. El Şi-a luat timp şi pentru Iona.
A doua zi, „la revărsatul zorilor“, Dumnezeu a pregătit un vierme. Dumnezeu „întinde tare hăţurile“. Viermele şi-a făcut lucrarea, planta s-a uscat. Dar Dumnezeu Şi-a continuat lucrarea.
De data aceasta, când a răsărit soarele, a pregătit un vânt arzător de răsărit. La Dumnezeu, totul are timpul său, iar ceea ce pregăteşte El este spre folosul nostru.
Şi soarele şi-a făcut lucrarea; el a bătut pe capul lui Iona, încât acesta a leşinat. „Şi cerea pentru sine să moară.“
L-a rugat pentru a doua oară pe Dumnezeu să-l concedieze din slujba sa. Nu a învăţat încă nimic. El considera că ştie mai bine decât Domnul său singura cale corectă: „Mai bine este pentru mine să mor decât să trăiesc“, a spus el în loc să se smerească.
Din nou putem admira bunătatea şi îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu cu Iona. Dumnezeu S-a aplecat din nou în bunătatea Sa spre el şi l-a întrebat: „Bine faci...?“
Bine faci? Care sunt gândurile şi dorinţele noastre, visurile şi năzuinţele noastre, acţiunile şi faptele noastre? Cum este comportamentul nostru faţă de vecini, faţă de fraţii de credinţă, faţă de soţie, faţă de copii, faţă de angajaţi, faţă de superiori, faţă de Dumnezeu? Bine faci?
Bine faci? Este dreaptă plângerea şi mânia noastră, munca sau trândăvia noastră, alergarea şi goana noastră, viaţa şi preocuparea noastră? Bine faci? Dumnezeu întreabă: „Bine faci?“ Suntem conduşi în totul de propriul eu, de binele propriu, de onoarea noastră sau de onoarea lui Dumnezeu?
Ah, lui Iona i-a părut rău de acea plantă! A şezut bucuros sub ea aşteptând să vină asupra cetăţii Ninive focul mâniei divine. El aparţinea de oamenii care rareori (sau niciodată) gândesc la alţii, care gândesc numai la ei şi la binele lor, aparţinea de aceia care când sunt sătui nu-şi imaginează că ar exista şi flămânzi, şi care spun: „bine fac eu că mă mânii, până la moarte“ când planta lor se usucă.
Dumnezeu i-a vorbit în continuare lui Iona, străduindu-se mereu cu slujitorul său îndărătnic. Acesta i-a făcut mai multe probleme decât cetatea Ninive.
La sfârşitul cărţii Iona putem privi din nou în inima plină de dragoste şi de îndurare a lui Dumnezeu. El S-a îndurat nu numai de cetatea cea mare cu suflete nemuritoare, ci şi de animale. Într-adevăr, Dumnezeu este bogat în bunătate, iar îndurările Lui nu s-au sfârşit.