Mama lui Iaebeţ a născut pe fiul ei cu durere şi de aceea i-a dat numele Iaebeţ, adică „durere“ (1. Cronici 4: 9,10 ). Această femeie a gustat urmările păcatului şi a recunoscut blestemul care a rezultat pentru oameni din cauza păcatului. Dumnezeu i-a spus Evei: „Îţi voi mări foarte mult durerile naşterii şi sarcina ta; cu durere vei naşte copii“ (Geneza 3:16 ). Mama lui Iaebeţ a acceptat atât de mult prin credinţă această sentinţă dreaptă a lui Dumnezeu asupra femeii înşelate de şarpe, încât a transpus aceasta asupra fiului ei şi i-a dat numele „durere“. Cu alte cuvinte: ea a recunoscut că, prin păcat, omul a pierdut orice speranţă cu privire la fericire şi că durerea trebuie să fie partea sa.
Istoria lui Iaebeţ s-a aflat de la început sub impresia acestei convingeri. El era „mai preţuit/mai onorabil decât fraţii săi“. De asemenea, „el a chemat pe Dumnezeul lui Israel“ fiind conştient că depindea întru totul de Domnul, pentru a fi eliberat de blestemul păcatului. El ştia că această eliberare putea fi atât de desăvârşită, încât să facă din el, Iaebeţ (durere), un om fără durere.
Iaebeţ a adresat patru rugăminţi către Dumnezeu. Dacă i le-ar asculta, aceasta ar fi dovada eliberării sale depline. Prima rugăminte era: „Dacă m-ai binecuvânta mult...“ Datorită căderii în păcat, Dumnezeu a blestemat pământul şi omul nu avea nici cel mai mic drept la binecuvântare (Geneza 3:17 ). Numai Dumnezeu poate da binecuvântare şi să schimbe împrejurările în aşa fel, încât păcătosul alungat din prezenţa Sa, să poată fi readus la Sine pentru a se bucura de harul Său şi de promisiunile Sale. „Te voi binecuvânta“, i-a spus Domnul lui Avraam. Credinţa lui Iaebeţ s-a întors la sfaturile de har şi la promisiunile lui Dumnezeu, când totul era în decădere. Istoria sa, relatată numai în 1. Cronici, este în deplină concordanţă cu caracterul general al acestor cărţi, care ne permite să aruncăm o privire asupra sfaturilor lui Dumnezeu.
„Şi Dumnezeu a făcut să aibă ce ceruse.“ Şi pentru noi, Dumnezeu a distrus prin jertfa lui Hristos toate urmările păcatului, astfel încât acum putem fi binecuvântaţi cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti.
A doua rugăminte era: „Dacă mi-ai întinde hotarul...“ Genealogiile pe care le găsim la începutul cărţii, evidenţiază anumite persoane, ale căror hotare au fost întinse de Dumnezeu în ţara promisă tocmai în momentul în care marea masă a poporului a eşuat în luarea în posesie a moştenirii. În capitolul 2 găsim o dovadă în Iair. Apoi Caleb, Acsa, Otniel sunt alte dovezi pentru energia personală a credinţei, care găseşte hotare întinse, dacă se bazează pe Dumnezeu. Pentru noi, lucrurile stau la fel: hotarele noastre spirituale în moştenirea cerească se lărgesc în timp ce suntem încă pe pământ. Pentru a le lua în posesie, este necesar să recunoaştem decăderea noastră iremediabilă şi astfel incapacitatea de a lărgi noi înşine hotarele, apoi să arătăm o dependenţă în smerenie, care se bazează pe harul lui Dumnezeu pentru luarea în posesie a hotarelor.
A treia rugăminte a lui Iaebeţ a fost: „Dacă mâna Ta ar fi cu mine...“ El nu se baza pe puterea sa naturală pentru obţinerea posesiunii sale, ci pe puterea lui Dumnezeu. Această situaţie este cu atât mai importantă, cu cât generaţia acestui bărbat era renumită prin energia de a lucra.
În încheiere, Iaebeţ adresează o a patra rugăminte: „Dacă m-ai feri de rău, ca să fiu fără durere.“ Răul care a adus durerea în lume, nu a dispărut din ea; este mereu prezent. Iaebeţ ştia acest lucru foarte bine, de aceea nu s-a rugat să fie luat răul, ci să fie ferit de rău. În acelaşi timp a recunoscut că nu voinţa sa, ci puterea lui Dumnezeu putea să-l păzească.
Încrederea deplină în harul şi în puterea lui Dumnezeu este singurul mijloc pentru a obţine toate aceste lucruri. Iaebeţ le-a obţinut. În inima sa nu şi-a mai putut găsi loc durerea, după ce toate rugăminţile sale au fost ascultate. Fără îndoială, durerea nu a dispărut din lume, şi nici răul, care a cauzat durerea, dar inima lui Iaebeţ, plină cu lucruri mari, nu mai avea loc pentru durere.