Să ne îndreptăm atenţia spre Filipeni 2 pentru a cerceta împreună rezumatul scurt făcut de apostolul Pavel despre caracterul interesant al lui Epafrodit! Acesta este de o frumuseţe morală mare. Nu ni se relatează multe despre Epafrodit, dar în puţinele rânduri scrise despre el găsim multe lucruri, pe care ni le dorim şi noi în zilele noastre. Pentru început cităm relatarea inspirată despre el. Duhul Sfânt să ne ajute să aplicăm acest text în viaţa noastră şi să ne conducă spre a dezvolta acelaşi duh plăcut al harului, care străluceşte atât de minunat la acest slujitor fidel şi onorat al lui Hristos!
„Am socotit dar necesar să-l trimit la voi pe Epafrodit, fratele, şi împreună-lucrător şi împreună-ostaş cu mine, dar trimisul vostru şi slujitor pentru nevoia mea, fiindcă vă dorea pe toţi şi era mâhnit pentru că aţi auzit că a fost bolnav; pentru că a şi fost bolnav aproape de moarte, dar Dumnezeu a avut milă de el, şi nu numai de el, ci şi de mine, ca să nu am întristare peste întristare. L-am trimis deci mai în grabă, ca, văzându-l, să vă bucuraţi din nou, şi eu să fiu mai puţin întristat. Primiţi-l deci în Domnul cu toată bucuria şi onoraţi pe unii ca aceştia; fiindcă pentru lucrare a fost aproape de moarte, riscându-şi viaţa, ca să împlinească ce lipsea slujirii voastre către mine“ (Filipeni 2:25-30 ).
Citind aceste rânduri, poate ne întrebăm dacă Epafrodit a fost un mare evanghelist, sau învăţător, sau un slujitor talentat al lui Hristos, deoarece apostolul inspirat de Duhul Sfânt îi acordă titluri înalte şi onorabile numindu-l „fratele, împreună-lucrător şi împreună-ostaş“.
Nu se arată că ar fi fost un mare predicator, sau un frate însoţitor în călătorii, sau un învăţător în Adunarea lui Dumnezeu. Tot ceea ce ni se spune despre el se conţine în relatarea mişcătoare mai sus-citată: într-o perioadă de mare şi reală nevoie, el a păşit în faţă pentru a înlocui un element de legătură care lipsea, pentru a umple un gol, cum am spune noi. Preaiubiţii filipeni aveau pe inimă dorinţa de a-i trimite bătrânului apostol un ajutor în închisoarea din Roma. El era în necaz, iar ei aveau dorinţa să răspundă acestei nevoi. Ei îl iubeau pe apostol, iar Dumnezeu pusese în inima lor plină de dragoste gândul de a avea comuniune cu cei aflaţi în nevoi. Deşi apostolul era departe de ei, aceştia se gândeau la el şi doreau mult să-i slujească prin bunurile lor.
Ce plăcută era această dorinţă, cât de mult corespundea ea gândului lui Hristos! Cu ce expresii arzătoare vorbeşte apostolul întemniţat despre slujba lor preţioasă! „M-am bucurat însă mult în Domnul că acum, în sfârşit, v-aţi înviorat gândirea despre mine, deşi vă şi gândeaţi, dar vă lipsea ocazia. ... Bine aţi făcut luând parte la necazul meu. Şi ştiţi şi voi, filipenilor, că, la începutul Evangheliei, când am ieşit din Macedonia, nici o adunare n-a avut comuniune cu mine în ceea ce priveşte darea şi primirea, decât numai voi singuri; pentru că şi în Tesalonic, o dată şi chiar de două ori, mi-aţi trimis ceva pentru nevoia mea. Nu că eu caut darul, ci caut rodul care prisoseşte în folosul vostru. Am însă de toate şi din belşug; sunt copleşit, după ce am primit de la Epafrodit cele de la voi, un parfum de bună mireasmă, o jertfă primită, plăcută lui Dumnezeu“ (Filipeni 4:10-18 ).
Aici vedem locul pe care îl ocupă Epafrodit în această situaţie binecuvântată. Iubitul apostol era în închisoarea din Roma, iar în Filipi era jertfa plăcută a sfinţilor de acolo. Dar cum să ajungă la el? Pe vremea aceea nu exista virament bancar sau mandat poştal. Nu existau nici trenuri. Nu era un lucru simplu în acele zile să ajungi de la Filipi la Roma. Dar Epafrodit, acel slujitor fidel, modest şi devotat al Domnului, s-a oferit să înlocuiască elementul de legătură care lipsea, pentru a face ceea ce era necesar, şi anume de a deveni canalul comunicării între adunarea din Filipi şi apostolul din Roma. Oricât de adevărată şi mare era nevoia apostolului şi oricât de preţios şi util era darul filipenilor, era totuşi necesar un instrument pentru a duce apostolului darul. Epafrodit s-a oferit să facă această lucrare. Nevoia era clară, iar el a răspuns; a existat o spărtură, iar el a umplut-o. El nu intenţiona să realizeze lucrări care izbesc ochii, ceva care să-l aducă în prim-plan şi să-i facă numele renumit. Nu, Epafrodit nu era dintre aceia care, siguri pe sine şi căutând lucruri mari, încearcă să iasă în evidenţă. El era un slujitor fidel al lui Hristos, fără gânduri înalte, unul dintre acei lucrători spre care suntem atraşi irezistibil. Nimic nu este mai atrăgător şi mai recomandat ca un bărbat modest, retras, mulţumit de a umple un loc gol, de a realiza slujba necesară, oricare ar fi ea, pentru a face ceea ce a hotărât Domnul.
Mulţi sunt nemulţumiţi dacă nu pot fi „capul şi coada“ unei lucrări. Se pare că ei cred că nici o lucrare nu se poate face bine dacă n-au pus ei mâna. Ei nu se mulţumesc să înlocuiască un element de legătură care lipseşte. Cât de respingători sunt astfel de oameni! Încrezători în sine şi mulţumiţi de persoana lor, ei se aduc în prim-plan. Ei nu s-au verificat niciodată în prezenţa lui Dumnezeu, nu au căzut niciodată zdrobiţi înaintea Lui, nu au luat niciodată locul pe care îl merită în smerenie.
Epafrodit nu era unul dintre aceştia. El şi-a pus viaţa în joc pentru a sluji altora; când el însuşi a ajuns la porţile morţii, nu s-a preocupat cu sine sau cu durerile sale, ci s-a gândit la alţii. „Vă dorea pe toţi şi era mâhnit“ nu pentru că a fost bolnav, ci pentru că „aţi auzit că a fost bolnav“. Aceasta a fost dragoste adevărată. El ştia ce vor simţi fraţii din Filipi dacă vor afla de boala sa, boală cauzată de slujba pentru ei.
Ce frumuseţe morală! Inimilor noastre le face bine să privească această imagine. Epafrodit a învăţat cu siguranţă în şcoala lui Hristos. El a şezut la picioarele Învăţătorului şi a acumulat în sine duhul Acestuia. În nici un alt mod n-ar fi putut învăţa lecţia sfântă despre dăruire şi dragoste plină de grijă. Lumea nu cunoaşte astfel de lucrări; natura nu poate acorda astfel de lecţii. Ele sunt cereşti, spirituale, divine. De-am cunoaşte şi noi tot mai mult din astfel de lucrări! Aceste trăsături sunt foarte rare printre noi. În fiecare din noi este o măsură de egoism, iar aceasta nu are ce căuta în legătură cu Numele lui Isus.
Înainte de a încheia, dorim să indicăm spre modul mişcător în care apostolul inspirat îl recomandă pe Epafrodit adunării din Filipi. „Vă dorea pe toţi şi era mâhnit pentru că aţi auzit că a fost bolnav; pentru că a şi fost bolnav aproape de moarte, dar Dumnezeu a avut milă de el, şi nu numai de el, ci şi de mine, ca să nu am întristare peste întristare.“ Ce revărsare de afecţiune şi compătimire divină îl înconjurau pe acest slujitor modest şi devotat al lui Hristos! Întreaga adunare din Filipi, apostolul binecuvântat şi mai presus de toate Dumnezeu erau preocupaţi să gândească la un om, care nu se gândea la sine.
Dacă Epafrodit ar fi căutat să iasă în evidenţă, ar fi fost preocupat cu sine, sau cu interesele sale, sau chiar cu lucrarea sa, niciodată n-ar fi fost amintit numele lui în Biblie. El s-a gândit la alţii, nu la sine, şi de aceea Dumnezeu, Adunarea Sa şi apostolul s-au gândit la el.
Un om care se gândeşte mult la sine, îi scuteşte pe alţii să se gândească la el; dar cei smeriţi, cei modeşti, altruişti, cei care rămân în plan secund, care se gândesc la alţii şi trăiesc pentru alţii, care păşesc pe urmele lui Isus Hristos, aceştia sunt persoane iubite şi cinstite de Dumnezeu şi de poporul Său, la care se gândesc şi de care îngrijesc.
„L-am trimis deci mai în grabă, ca, văzându-l, să vă bucuraţi din nou, şi eu să fiu mai puţin întristat. Primiţi-l deci în Domnul cu toată bucuria şi onoraţi pe unii ca aceştia; fiindcă pentru lucrare a fost aproape de moarte, riscându-şi viaţa, ca să împlinească ce lipsea slujirii voastre către mine.“
Aşa au stat lucrurile cu acest fidel şi onorat slujitor al lui Hristos. El nu a ţinut cont de viaţa sa, ci a pus-o la picioarele Învăţătorului său pentru a înlocui un element de legătură care lipsea între Adunarea lui Dumnezeu din Filipi şi apostolul suferind şi în lipsă din Roma. De aceea apostolul i-a cerut adunării să-l onoreze, iar numele său a fost păstrat până în zilele noastre prin pana apostolului inspirat. Slujba sa preţioasă ne este relatată în aceste versete menţionate şi este citită de milioane, în timp ce numele şi faptele slujitorilor care şi-au căutat folosul lor, care şi-au plăcut lor şi cei aronganţi din toate tim-purile şi ţările, au fost date uitării.
din revista „Cercetaţi Scripturile”