Diotref

A existat o perioadă minunată în istoria Bisericii Domnului Isus Hristos, când Duhul Sfânt a putut mărturisi: „Iar inima şi sufletul mulţimii celor care crezuseră erau una“ şi „toate le aveau în comun“ (Faptele Apostolilor 4:32 ). Aceasta nu a fost o lucrare făcută în puterea naturii omeneşti, ci a fost o lucrare a lui Dumnezeu, rodul acţiunii Duhului Sfânt, care a fost trimis jos, pe pământ, la Rusalii, care şi-a făcut locuinţă în cei credincioşi şi care acum îi îndrumă în fiecare clipă să facă ceea ce Îi place Domnului. Istoria relatează că însăşi lumea mărturisea despre primii creştini: „Vedeţi ce mult se iubesc!“

Acolo unde printre copiii lui Dumnezeu este activă dragostea, există înviorare. Acolo se împlineşte cuvântul: „Iată ce bine şi ce plăcut este să locuiască fraţii uniţi împreună! ...pentru că acolo a poruncit Domnul binecuvântarea, viaţa pentru totdeauna“ (Psalmul 133 ).

Din păcate ştim cât de repede a reuşit vrăjmaşul să distrugă buna-înţelegere. Natura, carnea, a acţionat spre paguba credincioşilor şi a mărturiei lor. De aceea epistolele apostolilor aduc învăţături cu privire la comportarea noastră unii faţă de alţii. Mulţumiri fie aduse Domnului pentru aceste învăţături! El a venit aici jos, având în vedere toate roadele cărnii, pentru a se ocupa de noi în har şi cu răbdare, pentru a ne forma tot mai asemenea chipului care ne este prezentat în Cuvântul Său despre El. Cu ruşine trebuie să recunoaştem că ostenelile Sale nu sunt adesea încoronate de succesul dorit. Dacă cercetăm cauza, vedem că ea se află în principal în aceea că sărmanul eu firesc cu dorinţele şi aspiraţiile sale nu este ţinut acolo unde îi este locul - în moarte.

Modul în care se poate descoperi şi acţiona carnea, în timp ce omul vrea să fie ceva, ne este arătat atât de bine în imaginea lui Diotref din 3. Ioan 9-10 . Informaţiile pe care le găsim despre acest bărbat în epistola apostolului Ioan către Gaiu sunt scurte, dar potrivite pentru a acţiona ca învăţătură şi ca mustrare asupra fiecăruia care doreşte să exercite o slujbă în mijlocul iubiţilor Domnului.

Apostolul scrisese o scrisoare adunării, în mijlocul căreia se aflau cei doi bărbaţi, Diotref şi Gaiu. Despre conţinutul scrisorii nu ni se relatează nimic amănunţit. Nu ştim dacă trata principii importante ale „adevărului“, despre care Ioan vorbeşte aşa de mult, sau conţinea învăţături şi îndemnuri pentru credincioşi; totuşi trebuia să servească spre binecuvântarea destinatarilor. Aceasta însă nu a fost după placul lui Diotref, căci aproape de încheierea scrisorii, Ioan spune: „Am scris ceva adunării; dar Diotref, căruia îi place să aibă întâietatea între ei, nu ne primeşte.“

Ce trist este când un credincios este atât de încrezut, încât gândeşte că este mai presus de ceilalţi, când pretinde primul loc în mijlocul lor şi caută să stăpânească peste ei! O asemenea gândire descoperă unde se află inima. Dacă un om umblă în lumina lui Dumnezeu şi are părtăşie cu Domnul blând şi smerit cu inima, care nu a venit pentru ca să i se slujească, ci pentru a sluji, atunci acela învaţă să ia locul cel mai de jos. Cuvântul acestui Domn, care, cu privire la gândirea care domneşte în lume, le-a spus alor Săi: „Dar între voi nu este aşa; ci oricine ar vrea să fie mare între voi va fi slujitorul vostru; şi oricine ar vrea să fie cel dintâi între voi va fi robul tuturor“ (a se compara Marcu 10:42-45 ), l-ar fi păzit pe Diotref de mândrie şi de dorinţa de a stăpâni. Exemplul lui Hristos, îndemnurile Duhului Sfânt şi învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu l-au îndemnat să devină tot mai asemenea apostolului Pavel care, chiar dacă a trebuit să suporte atâtea de la corinteni, totuşi le-a putut scrie: „Eu, dar, foarte bucuros voi cheltui în totul pentru sufletele voastre, chiar dacă, iubindu-vă mai mult, sunt iubit mai puţin“ (2. Corinteni 12:15 ).

Aşa vorbeşte un adevărat slujitor al Domnului. Un asemenea comportament descoperă o umblare în lumina şi în părtăşia cu Domnul. Dar din păcate, acest comportament, asemenea unei perle de preţ, se găseşte rareori în poporul lui Dumnezeu. Şi totuşi, nu ar trebui noi, cei care spunem că Îl iubim pe Domnul nostru, să ocupăm locul care ni se cuvine, fiind plini de altruism şi de abnegaţie, ca slujitori şi servitori ai Săi şi să urmărim să atragem spre noi plăcerea Sa?

Comportamentul lui Diotref a pus de asemenea în lumină că el nu se cunoştea pe sine. Cine s-a cunoscut într-adevăr pe sine, nu va vrea niciodată să fie primul. Din contră, îi va fi teamă de sine, recunoscând cât de dezgustător este tot ce se arată în el din natura veche; el îi va considera pe alţii mai presus şi va ocupa cu plăcere ultimul loc.

În al treilea rând, Diotref nu s-a gândit ce sunt credincioşii pentru inima Domnului Isus, cât de scump şi de preţios este pentru El cel mai slab şi cel mai neînsemnat dintre ei.

Şi în acest punct putem învăţa de la Pavel. Chiar pe drumul spre Damasc, unde Domnul l-a întâlnit şi i-a spus: „Saule, Saule, pentru ce mă persecuţi?“, iar la întrebarea sa plină de teamă: „Cine eşti, Doamne?“ a primit răspunsul: „Eu sunt Isus, pe care tu Îl persecuţi“ (Faptele Apostolilor 9:5 ), da, chiar acolo, Pavel a putut să recunoască ceva din ceea ce sunt credincioşii după gândurile lui Dumnezeu: una cu Isus. Mai târziu i s-a descoperit că ei sunt „mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale“ (Efeseni 5:29,30 ). De aceea îi dorea pe toţi în dragostea lui Hristos Isus (Filipeni 1:8 ) şi dorea să fie turnat ca jertfă de băutură peste jertfa şi slujba credinţei lor (Filipeni 2:17 ), pentru ca să facă astfel jertfa lor mai plăcută înaintea lui Dumnezeu. De aceea a şi îndurat totul „pentru cei aleşi, ca şi ei să aibă parte de mântuirea care este în Hristos Isus, împreună cu gloria eternă“ (2. Timotei 2:10 ).

Dacă cineva a înţeles puţin gândurile Domnului cu privire la ai Săi, poate vedea ca un drept, ca o favoare faptul de a putea sluji alor Săi. În loc să vrea să fie primul, să-i influenţeze unilateral pe credincioşi sau chiar să stăpânească peste ei, impunându-şi gândurile şi deciziile, le slujeşte în dragoste şi dependenţă, nu ca şi cum ar domni peste turma lui Dumnezeu, ci fiind exemple în urmarea Domnului în smerenie şi în credincioşie.

Lui Diotref i-au lipsit deci trei lucruri: preocuparea cu Domnul blând şi smerit, cunoaşterea de sine şi înţelegerea valorii iubiţilor Domnului. Chiar dacă ştia anumite lucruri, chiar dacă era un bărbat dibaci, lucrurile preţioase şi serioase amintite erau străine inimii lui.

Având în vedere seriozitatea acestui fapt, dorim să accentuăm încă o dată: cât de dezgustător este când, acolo unde harul se dovedeşte aşa de minunat, i se permite naturii, cărnii să se arate! Diotref era de compătimit! El a dorit o glorie deşartă! Atunci nu a corespuns inimii Domnului, care S-a golit pe Sine Însuşi, a luat chip de rob, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi chiar moarte de cruce (Filipeni 2:5-8 ). De aceea, credincioşii n-au putut avea o binecuvântare de la Diotref. El nu a putut arăta nimic din ceea ce ar putea confirma sau recunoaşte Domnul, căci cu un om mândru, Domnul nu poate merge pe cale. Domnul urăşte mândria (Proverbe 8:13 ). El trebuie să se „împotrivească“ celor mândri (Iacov 4:6 ), pentru a-i aduce la realitate. Da, este scris: „Şi oricine se va înălţa pe sine va fi smerit.“ Nu este în-grozitor când un credincios caută propria sa onoare şi tinde spre un loc de cinste? Celor smeriţi Dumnezeu le dă har; şi: „oricine se va smeri pe sine va fi înălţat“ (Matei 23:12 ).

Un om mândru, chiar dacă este foarte talentat, nu poate aduce nici o binecuvântare credincioşilor. Închipuindu-şi că este ceva, îi face pe ceilalţi să se îndepărteze de el. Slujba sa nu este spre zidire şi promovare, nu merge de la inimă la inimă, căci el nu este mişcat de Duhul Sfânt, ci de activitatea propriului eu. De asemenea este foarte greu să te apropii de un asemenea om şi să-i slujeşti. Plin de el însuşi şi orb pentru lumina Cuvântului lui Dumnezeu, el se simte superior oricărei învăţături şi oricărui îndemn.

Chiar şi slujba unui apostol chemat de Domnul, Diotref nu a recunoscut-o. Ce aroganţă şi orbire! În timp ce alţii erau mulţumitori pentru orice slujbă, care le-a fost adusă din dragostea pentru Domnul şi pentru cei sfinţi, acest om orb i-a respins pe slujitorii lui Dumnezeu, indiferent că erau apostoli, învăţători sau evanghelişti. Ce stare! Dar nu s-a mulţumit numai cu atât, ci a căutat să-l şi denigreze pe slujitorul Domnului prin vorbiri rele, defăimătoare şi să submineze încrederea în el, încât să facă imposibilă slujba lui.

Aceasta desigur nu a întrerupt desăvârşirea puterii apostolului. El dorea ca la vizita sa să acţioneze cu autoritate cu privire la Diotref şi „să amintească lucrările lui“.

În acele zile, pe lângă apostoli, existau unii care erau înzestraţi de Domnul recoltei pentru lucrarea Sa şi care îndemnaţi de dragostea lui Hristos, pentru „Numele Său“ au plecat să se pună în slujba Sa. Dar din partea lui Diotref nu li s-a arătat dragoste, primire. Diotref nu s-a gândit că primirea de oaspeţi este plăcută înaintea lui Dumnezeu şi că unii au găzduit fără să ştie îngeri (Evrei 13:2 ). Nu avea trebuinţă de slujba acelor bărbaţi. Unde era el, nu era necesar ca să vină şi alţii! Dacă cineva dorea să ştie ceva, putea să se informeze de la el! O, ce binecuvântare i se răpeşte unei adunări prin apariţia unui astfel de om! Ea pierde îmbărbătarea şi înviorarea pe care Domnul doreşte să o dea prin alte canale iubiţilor Săi. Exercitarea darurilor, pe care le-a dat spre zidirea Trupului Său, este împiedicată.

Erau unii în adunare care nu încuviinţau un asemenea comportament, gândindu-se la cuvântul Domnului: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; şi cine vă respinge pe voi, pe Mine Mă respinge; iar cine Mă respinge pe Mine, respinge pe Cel care M-a trimis pe Mine“ (Luca 10:16 ). Ei ar fi dorit ca slujitorii Domnului să fie primiţi şi găzduiţi în dragoste; dar nici acest lucru, Diotref nu l-a acceptat. El exercita o stăpânire asupra lor, încât pe fiecare care îndrăznea să găzduiască pe fraţii care erau în călătorie, îi dădea afară din adunare.

Ce imagine întunecată, tristă ne prezintă aceste două versete! Acel bărbat mândru, încăpăţânat împiedica orice efect duhovnicesc şi excludea mădulare credincioase, cu dăruire, fără să gândească la drepturile lor. Faţă de un asemenea comportament trebuia luată o poziţie hotărâtoare.

De remarcat este aici că despre adunare nu se spune nimic. Era într-o stare slabă, decăzută? În orice caz existau mădulare care suspinau şi sufereau din cauza răului existent, dar nu erau suficient de tari pentru a i împotrivi într-un mod corect. Trebuie să acceptăm că la strângerile generale, ca urmare a prezenţei şi acţiunii lui Diotref, caracterul unei adunări nu iese la iveală. Acţiunea sa a făcut ca adunarea să nu fie prezentată, pentru că era exact contrariul la ceea ce trebuie să descopere strângerile laolaltă ale unei adunări locale. Ne gândim aici înainte de toate la un fapt care nu trebuie să fie întunecat niciodată, şi nicidecum pierdut, şi anume că: ne strângem în jurul Persoanei Domnului nostru iubit (Matei 18:20 ). Nu în jurul unui om sau pentru un om ne adunăm, nu, acest drept sau acest loc Îl merită doar Domnul, şi niciodată nu îl va da unui slujitor de-al Său, chiar dacă ar fi cel mai bun şi cel mai credincios. De asemenea Duhul Sfânt vrea să fie conducătorul nostru ca să se slujească de cine vrea el şi să acţioneze cum vrea el, corespunzător nevoilor şi stării adunării.

Este nevoie de multă atenţie şi sensibilitate, dacă vrem să savurăm prezenţa Domnului în mijlocul celor adunaţi în jurul Lui; este nevoie şi de adevărată dependenţă şi linişte a inimii, pentru ca nimic să nu împiedice acţiunea Duhului Sfânt.

Având în vedere ceea ce ar putea veni, Domnul ne dă de gândit cu privire la Diotref în această scurtă epistolă, pe de o parte ca să ne arate ce înseamnă pentru El dacă cineva are o asemenea gândire, pe de altă parte ca să ne dea un exemplu de atenţionare când se ridică în noi oarecare îndemnuri plăcute nouă şi mândre. Să ne temem de orice înălţare şi aroganţă şi nimeni dintre noi să nu gândească despre sine mai mult decât se cuvine! Să fim înţelepţi, după cum Dumnezeu i-a dat fiecăruia măsura credinţei, şi să nu gândim la lucruri înalte, ci să rămânem la cele smerite!

„Preaiubitule, nu imita răul, ci binele“, i se spune lui Gaiu. Aceasta putem să o luăm şi pentru noi în aceste zile ale sfârşitului. Dar pentru a rămâne păziţi de rău, este necesar „să rămânem în El“ (1. Ioan 2:28 ). Rămânând în El, suntem siguri în faţa atacurilor duşmanului şi putem înainta cu inimi fericite, în întâmpinarea Lui, în timp ce suntem o binecuvântare pentru alţii.