În viaţa lui David a existat un capitol care ar putea fi intitulat „Reabilitarea“. Aceasta are să ne spună ceva şi nouă, care am găsit mântuirea în Hristos.
Lecturând 1. Samuel 19 - 30 îl însoţim pe tânărul David, care a fost uns ca împărat de profetul Samuel, în fuga lui de Saul. Se pare că a trecut zile îndelungate prin mare strâmtorare şi necazuri deosebite. Dar Dumnezeu a fost locul sigur de refugiu al sufletului său. Despre aceasta mărturisesc diferiţi psalmi. De exemplu, Psalmul 63 descrie cum înseta şi tânjea după Dumnezeu în mijlocul pustiului lui Iuda. Care a fost urmarea? Sufletul său a fost săturat de măduvă şi de grăsime, iar gura sa L-a lăudat cu buze care cântă de bucurie. Există o stare mai fericită decât aceasta pentru credincios?
În 2. Samuel 1 - 10 se relatează despre urcarea pe tron a lui David şi despre puterea şi onoarea de care a avut parte. El a învins toţi duşmanii din jur şi după o perioadă de prigoană şi de presiune extraordinară au venit ani de succes, de domnie, de bogăţie şi de bunăstare. Cât de periculoase pot fi astfel de împrejurări pentru bunul mers al credinciosului! Ele nu îl îndeamnă să caute mereu faţa Domnului. Întristările şi nu bunăstarea produc răbdare, experienţă şi speranţă.
Dar şi timpurile bune pot fi pentru credincios timpuri de binecuvântare, dacă „veghează şi se roagă“. Cât timp a făcut acest lucru, David a făcut „judecată şi dreptate pentru tot poporul său“ (2. Samuel 8:15 ).
Dar apoi a căzut (capitolul 11). În ziua luptei l-a trimis pe front pe Ioab cu tot poporul, iar el s-a întins pe un pat moale să doarmă! Cum a alunecat în această neveghere? De cât timp dura această stare? Nu ştim, dar diavolul ştia. În momentul potrivit l-a atacat pe David cu o ispită gravă, iar împăratul a devenit adulter!
Cât de mult l-a schimbat aceasta pe bărbatul evlavios! Nu-l mai recunoaştem. El nu L-a căutat pe Dumnezeu, nu a căutat iertare pentru păcatul său, ci mai degrabă a vrut să se ascundă de oameni. Când Urie nu a vrut să-şi petreacă concediul împreună cu soţia sa, împăratul a poruncit să fie pus în primele rânduri pentru a muri! Apoi a ştiut să mascheze acest păcat ca un eveniment din război. Ce necinstire a lui Dumnezeu! David a dat „prilej vrăjmaşilor Domnului să hulească“.
Primul pas spre reabilitare
Se pare că această stare de împietrire a conştiinţei sale a durat luni de zile. Dumnezeu este însă cel care declaşează primul pas spre reabilitare. După ce împăratul a luat-o de soţie pe Bat-Şeba rămasă văduvă, iar aceasta i-a născut un fiu, Domnul l-a trimis pe prorocul Natan la David. Natan i-a istorisit împăratului povestea despre un om bogat. Această istorisire avea multe asemănări cu propria sa istorie rea (capitolul 12). David, încă orb faţă de propria sa acţiune, l-a judecat pe acel om bogat ca fiind un „fiu al morţii“, pentru că acel om, în egoismul său, şi-a folosit greşit puterea şi nu a avut milă de cei săraci. Exclamând: „Tu eşti omul acela!“, prorocul a rupt perdeaua din faţa ochilor lui David şi i-a comunicat ceea ce avea de spus Dumnezeu cu privire la greşelile sale grave şi ce urmări amare vor avea ele pentru el. Până la urmă, David a recunoscut: „Am păcătuit!“ Dar această recunoaştere a fost încă foarte slabă şi a durat mult timp până a venit în lumina lui Dumnezeu în care a trăit odinioară.
Când Dumnezeu a lovit copilul Bat-Şebei, David L-a căutat „pentru prunc“. El a postit şi s-a culcat pe pământ. Dar când a auzit că pruncul a murit, nu a mai văzut niciun motiv pentru post şi smerire: s-a spălat şi s-a uns, şi-a schimbat hainele şi a mâncat. El nu s-a întristat din cauza păcatului său, ci a crezut că Dumnezeu va diminua urmările dacă va posti.
O altă împrejurare ne lasă să aruncăm o privire în starea sa de inimă de atunci: omorârea groaznică a amoniţilor învinşi (2. Samuel 12:31 ). Poate acţiona credinciosul atât de neîndurător, când îşi recunoaşte vina sa proprie şi ştie cât de mare este harul care i l-a arătat Dumnezeu (Matei 6:12-15 ; 18:21-35 )?
„Păcatul meu este întotdeauna înaintea mea“
Scopul lui Dumnezeu cu credinciosul căzut în păcat este reabilitarea deplină a acestuia. Dacă prin atenţionările Duhului şi ale Cuvântului Său nu ajunge la acest scop, Dumnezeu încearcă să-l readucă la Sine prin căi grele de conducere. Pentru David au început să-şi facă efectul celelalte urmări vestite ale păcatului său. Experienţele cu fiii săi l-au mişcat şi l-au smerit mult. Psalmii 51 şi 32 ne prezintă în mod deosebit modul în care sufletul său a fost reabilitat.
În Psalmul 51 întâlnim un David smerit. El vorbeşte aici numai de-spre nelegiuirile sale şi mărturiseşte: „păcatul meu este întotdeauna înaintea mea“ (versetul 3). El dorea să stea ca odinioară în faţa lui Dumnezeu (versetul 11), dar fiind conştient de greşelile sale, de vina sângelui, stătea departe de apropierea sfântă a lui Dumnezeu. El a pierdut bucuria mântuirii lui Dumnezeu; de aceea în inima sa nu mai era veselie şi bucurie (versetele 8, 12). Nu-L mai putea lăuda pe Dumnezeu cu gura sa; buzele sale trebuiau deschise din nou pentru a putea vesti laudele lui Dumnezeu (versetele 14, 15).
David tânjea aici după binecuvântările şi roadele mântuirii pe care le posedase şi savurase odinioară din belşug. Expresia: „spală-mi deplin fărădeleagea mea şi curăţeşte-mă de păcatul meu“ poate fi explicată nu numai prin constatarea că David era un credincios al Vechiului Legământ şi de aceea nu cunoştea ca şi noi creştinii învăţătura mântuirii în Hristos. Cu cât credinciosul cade mai adânc şi cu cât stăruie mai mult în păcat, cu atât mai mult durează până când se poate bucura de o reabilitare deplină. Rădăcinile pe care şi le întindea odinioară până la pârâul lui Dumnezeu, dar pe care apoi le-a smuls de acolo, nu îşi pot găsi atât de repede iarăşi locul lor.
„Ferice de acela ... al cărui păcat este acoperit“
În Psalmul 32 , David era sigur de iertarea vinei sale. Ce bine că mâna lui Dumnezeu a apăsat atât timp zi şi noapte asupra sa şi nu i-a dat odihnă până nu a descoperit totul în faţa Lui, iar în duhul său nu mai era viclenie! Acum, David era fericit. El se putea ruga din nou nestingherit (versetul 6). Dumnezeu a devenit din nou un loc de adăpost, chiar şi în necazul care a apărut prin urmările păcatului său (versetul 7). El a înaintat în dependenţă de Dumnezeu (versetele 8, 9) şi s-a încrezut în Dumnezeu (versetul 10). El s-a putut bucura din nou în Domnul, s-a putut bucura şi striga de bucurie (versetele 10, 11).
Duhul lui Dumnezeu ne-a relatat această istorie pentru a trage învăţătură din ea. Este foarte grav când cel salvat cade în păcat, pentru că el a fost eliberat de păcat (Romani 6:18 ).
„Am ascuns Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta“ (Psalm 119:11). „Oricine rămâne în El nu păcătuieşte“ (1. Ioan 3:6 ).