Dumnezeu i-a spus lui Avram: „Ieşi din ţara ta şi din rudenia ta şi intră în ţara pe care ţi-o voi arăta“ (Faptele Apostolilor 7:3 ). Aceasta a fost o chemare personală, dar legăturile de familie au fost atât de puternice, încât şi Terah, tatăl său, un închinător la idoli (Iosua 24:2 ), şi nepotul său, Lot, au plecat împreună cu Avram. Grupul s-a oprit în Haran. Tatăl a trebuit să moară înainte ca Dumnezeu să-l lase pe Avram să plece spre Canaan. „Şi Lot a mers cu el“ (Geneza 12:4 ). Acesta era un credincios, „un om drept“, după cum mărturiseşte Scriptura (2. Petru 2:7,8 ), dar poziţia pe care a ocupat-o, nu era roada unei credinţe personale în Dumnezeu. Ea a rezultat mai degrabă din influenţa pe care o avea Avram asupra lui.
Te poţi ataşa unui grup de călători, îţi poţi adapta comportamentul la comportamentul celor care umblă într-adevăr în credinţă, fără să tinzi deloc spre aceeaşi ţintă. Calea credinţei nu reprezintă o atracţie pentru fire. În ceasul încercării te vei dovedi incapabil să rămâi neclintit.
Lot l-a urmat pe Avram prin ţara făgăduinţei. Pentru un timp a împărtăşit viaţa acestui credincios, care a realizat caracterul unui străin şi călător pe pământ. Avram a primit promisiuni. El a zidit un altar şi şi-a ridicat cortul aproape de Betel, „spre munte“, înainte de a merge spre sud. Lot a văzut zilnic această umblare cu Dumnezeu.
Dar credinţa lui Avram a fost pusă la încercare. Patriarhul a părăsit calea dependenţei. S-a îndepărtat de Betel „mergând înainte spre sud“ şi, deoarece foametea apăsa asupra ţării, a coborât în Egipt, urmat de Lot. Acolo, Avram şi-a pierdut caracterul unui adorator. Nu a mai putut conta pe ajutorul divin. Din teamă de oameni a acţionat incorect; până la urmă, Faraon l-a trimis înapoi. Dumnezeu s-a folosit de acest mijloc umilitor pentru a-l aduce înapoi. Avram a plecat din sud spre Betel „până la locul unde fusese cortul său la început... la locul altarului“ (Geneza 13:3,4 ). Lot era încă împreună cu el; averile lor s-au mărit foarte mult şi din această cauză s-a iscat o ceartă între păstorii lor. Avram, reabilitat complet, şi-a dat seama de pericol. Bogăţiile dobândite în Egipt nu trebuiau să devină în mâna duşmanului un mijloc de distrugere a mărturiei faţă de necredincioşii care locuiau în ţară (Geneza 13:7 ). Într-adevăr, acele împrejurări au jucat un rol important. Desigur, până atunci, Lot şi Avram locuiseră împreună, dar dacă relaţiile lor ar fi fost caracterizate de o părtăşie adevărată, atunci certurile slujitorilor nu s-ar fi răsfrânt asupra stăpânilor lor.
Deseori se întâmplă să-l invidiem pe fratele nostru în Hristos din cauza averilor sale spirituale sau materiale. Aceasta este o uşă deschisă pentru dezbinări. Corintenii erau îmbogăţiţi în „orice cuvânt şi în orice cunoştinţă“ (1. Corinteni 1:5 ), dar de aici au rezultat „invidie şi ceartă“ (1. Corinteni 3:3 ) şi s-au lăudat „unul cu altul împotriva celuilalt“ (1. Corinteni 4:6,7 ).
Avram a arătat autenticitatea credinţei sale. Averile s-au înmulţit, dar inima lui nu s-a legat de ele. El a fost cel în vârstă, dar totuşi nu şi-a pretins drepturile. În cuvintele sale era multă blândeţe: „Te rog, să nu fie ceartă între mine şi tine..., pentru că suntem fraţi“ (Geneza 13:8 ). Comportamentul său faţă de Lot arată că nu i-a purtat nici cea mai mică ură ascunsă. Avram a fost gata să renunţe la promisiunile încântătoare, dar amăgitoare ale unei lumi gata să fie judecată. El aştepta „cetatea care are temelii, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu“ (Evrei 11:10 ).
Lot s-a arătat incapabil să-i dea un răspuns spiritual. El ar fi putut să protesteze sau să afirme solemn că apreciază prea mult tovărăşia acestui om al credinţei pentru a putea accepta o despărţire. Ar fi fost mult mai bine, dacă şi-ar fi părăsit turmele sale şi ar fi rămas la moştenirea promisiunilor lui Dumnezeu (Psalm 119:63). La el nu s-a găsit hotărârea lui Rut: „Încotro vei merge tu voi merge şi eu“ (Rut 1:16 ). Lot nici nu a insistat ca unchiul său să aleagă, lucru pe care l-ar fi făcut, dacă ar fi cunoscut şi ar fi recunoscut maturitatea spirituală a acestuia. El şi-a ridicat ochii, dar nu spre cer, pentru că în acea clipă hotărâtoare nu a căutat voia lui Dumnezeu pentru viaţa sa. De aceea nu este de mirare că privirile sale s-au îndreptat spre lucrurile vizibile, dar trecătoare (2. Corinteni 4:18 ). Câmpia Iordanului l-a ademenit. Ea era „bine udată peste tot, înainte de a nimici Domnul Sodoma şi Gomora“ (Geneza 13:10 ). Ea oferea tot ceea ce poate seduce o inimă omenească. Ce mijloc simplu de a-şi mări şi mai mult averile pământeşti! Nu va fi nevoit să sape cu greu fântâni pentru a-şi adăpa turmele! Acea câmpie era aşa de roditoare, încât amintea de grădina Domnului. Dar ea îi aducea aminte lui Lot şi de ţara Egiptului, unde l-a urmat, din nefericire, pe Avram. Atracţia unei lumi înşelătoare a determinat alegerea sa. Din lipsa unei părtăşii permanente cu Dumnezeu, i-a scăpat din vedere caracterul locuitorilor ei. Plăcerea ochilor ne poate duce, ca şi pe Lot, la un sfârşit ruşinos (Galateni 6:7,8 ).
Să observăm ce urmări adânci a lăsat în urma sa căderea lui Avram! Din Egipt a adus şi o slujnică, Agar, care i-a fost o cursă. Plăcerile ascunse din inima lui Lot s-au exteriorizat mai mult în această ţară.
De câte ori greşelile noastre nu au urmări umilitoare şi de durată pentru comportamentul fraţilor noştri, chiar dacă Domnul, în harul Său, ne-a reabilitat complet! Greşelile noastre sunt pentru ei o piatră de poticnire.
Lot a ales pentru sine câmpia Iordanului, s-a despărţit de unchiul său şi a plecat spre răsărit. Acesta a fost primul pas pe o cale pe care nu a mai acţionat influenţa binefăcătoare a lui Avram. A fost o cale pe care s-a afundat tot mai mult în mocirla acestei lumi şi s-a străpuns el însuşi cu multe dureri (1. Timotei 6:10 ). El şi-a „chinuit sufletul lui drept“ până la sfârşitul vieţii, deoarece a preferat lucrurile vizibile în locul părtăşiei cu Domnul.
Avram a locuit în Canaan, dar Lot şi-a ridicat corturile până la Sodoma. Se pare că planul său nu a fost de la început să se aşeze acolo. Dar nu se întâmplă deseori aşa şi cu copiii lui Dumnezeu? La început nu intenţionează „să se înjuge“ la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi, dar apoi fac câţiva paşi în lume şi văd la sfârşit că sunt legaţi de ea. Dorinţa lor de a se despărţi de ceea ce ştiu că este contrar voii lui Dumnezeu, devine insensibilă şi puterea spirituală slăbeşte mereu.
Probabil, această hotărâre cu urmări grave îşi avea originea în influenţa soţiei sale. Mai târziu, în ciuda poruncii îngerilor, ea s-a uitat înapoi spre cetatea blestemată şi a devenit un stâlp de sare (Geneza 19:26 ). Ea îşi lăsase inima acolo. Ea nu a crezut că Dumnezeu va distruge cetatea. Necredinţa ei a atras după sine neascultarea; aproape salvată, ea a căzut sub judecata lui Dumnezeu.
Încheierea unei căsătorii este, desigur, alegerea cea mai importantă, pe care o ia un copil al lui Dumnezeu pentru viaţa prezentă. Dacă această unire se face „în Domnul“, dacă este rodul unei umblări în ascultare şi în dependenţă de Dumnezeu, va rezulta o binecuvântare mare pentru ambii parteneri. Dar dacă nu este aşa, atunci va avea ca urmare o sărăcire spirituală şi mult necaz. Apostolul ne avertizează: „Dar cel căsătorit se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă soţiei“ (1. Corinteni 7:33 ). Un creştin căsătorit poate fi influenţat în ascuns de soţia sa de a sluji idolilor, începând cu bogăţiile (Deuteronom 13:6 ), sau invers, să tindă, în credinţă, spre o moştenire după voia lui Dumnezeu (Judecători 1:14,15 ).
Indiferent cum au stat lucrurile, Lot a purtat înaintea lui Dumnezeu răspunderea pentru alegerea sa. Tot aşa este şi cu fiecare creştin care se lasă prins în mreje de lume, fie chiar şi sub influenţa alor săi.
În acea câmpie a Iordanului a izbucnit dintr-o dată război. Diavolul este mereu în acţiune pentru a provoca între oamenii, pe care îi ţine în robia sa groaznică, mândrie, invidie şi ambiţie. Lot a savurat mult timp în tovărăşia lui Avram purtarea de grijă şi ocrotirea lui Dumnezeu. Dar acum a fost luat prizonier, „pentru că locuia în Sodoma“ (Geneza 14:12 ). Nu se mai vorbeşte despre cortul său; el pierduse chiar şi aparenţa unui străin. Fără îndoială, nu a cunoscut caracterul adevărat al locuitorilor Sodomei când s-a apropiat aşa de mult de ei: aceştia erau „răi şi mari păcătoşi înaintea Domnului“ (Geneza 13:13 ). Dar oare nu ar fi trebuit acest om drept să se despartă cât mai repede posibil de aceşti oameni, după ce a observat caracterul lor (2. Timotei 2:19 )? El s-a obişnuit cu ei, chiar dacă a trebuit să sufere un chin interior. Atunci, Dumnezeu a permis în căile Sale suverane ca să fie luat prizonier, dar în acelaşi timp a vegheat în harul Său ca Avram să afle despre acest lucru. Acest bărbat al credinţei nu ducea lipsă nici de energie, nici de dragoste frăţească. El cunoştea gândurile lui Dumnezeu şi „a scos pe oamenii săi deprinşi la arme, născuţi în casa lui“. A urmărit duşmanul, l-a bătut şi l-a adus înapoi pe Lot, „fratele său“, cu toate averile sale.
Această încercare a fost pentru Lot, care rătăcea pe căile lumii, posibilitatea de care trebuia să se folosească. „Pentru că El nu necăjeşte, nici nu întristează cu plăcere pe fiii oamenilor“ (Plângerile lui Ieremia 3:33 ). Lot ar fi trebuit să vadă că urmase o cale a necazului şi ar fi trebuit să rupă de bunăvoie legăturile sale cu aceşti nelegiuiţi, a căror umblare chinuia sufletul lui drept. Încă era timp pentru a se întoarce la locul în care fusese la început cortul său. Putea să-şi reia locul ca străin şi adorator în părtăşie cu Dumnezeu şi cu slujitorul Acestuia, Avram. În ceea ce-l priveşte pe Avram, acesta a refuzat să primească ceva de la împăratul Sodomei (Geneza 14:23 ). Dar Lot nu s-a folosit de ocazie pentru a se întoarce şi a merge pe calea dreptăţii practice, pe care cei ce-L iubesc pe Dumnezeu moştenesc un bun veşnic (Proverbe 8:20,21 ).
Dumnezeu permite deseori să le fie adus copiilor Săi, care suspină sub urmările îndepărtării de Domnul, un ajutor spiritual. Dacă acele îndemnuri sunt primite în inimă şi în conştiinţă, va rezulta o reabilitare adevărată, iar calea ascultării de Dumnezeu va fi regăsită. Dar dacă nu, atunci vor merge mai departe în rătăcirea lor, vor aduce ruşine asupra Numelui Domnului şi îi vor întrista pe cei care au dorit să-i ajute.
În cursul acestei relatări a Scripturii, Avram a primit un nume nou: Avraam. El a văzut împlinindu-se făgăduinţele lui Dumnezeu, a devenit confidentul gândurilor Sale şi a mijlocit în favoarea altora. Lot însă a şezut ca judecător în porţile Sodomei. Totuşi a recunoscut că îngerii trimişi să distrugă cetatea, nu sunt oameni obişnuiţi. El s-a ridicat pentru a-i întâmpina şi s-a aplecat în faţa lor. A stăruit să intre la el, mai cu seamă pentru că se temea pentru siguranţa lor. Dar ei au primit ospitalitatea lui doar după multă ezitare. Spre deosebire de Sara (Geneza 18:6 ), soţia lui Lot nu a luat parte la primirea vizitatorilor. De altfel, ne putem întreba ce fel de atmosferă domnea în acest cămin, pentru a putea aprecia comportamentul locuitorilor Sodomei.
Ce întrebare serioasă rezultă de aici pentru noi! Are Domnul întotdeauna libertatea să intre în casa mea şi a ta? Se simt ai Săi întotdeauna bine acolo?
Lot a ştiut că trebuie să le ofere musafirilor săi pâine nedospită. Acest fapt era un rod al vieţii spirituale din el, care şi-a păstrat adevăratul sens în contrast cu starea groaznică morală, care înconjura această locuinţă. Lot a fost singurul om drept în acea cetate: Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Săi. Dar în timp ce Avraam era despărţit pentru Dumnezeu, Lot s-a despărţit de Dumnezeu, şezând pe scaunul batjocoritorilor. Comportamentul său, cuvintele sale în următoarele ore arată cât de jos ajunsese starea lui spirituală. El a încercat să-i ocrotescă pe musafirii săi, şi în această intenţie a mers aşa de departe, încât i-a numit pe locuitorii Sodomei „fraţii mei“. În schimb, a primit dispreţ, jignire şi ameninţări: „Acesta a venit să locuiască aici temporar şi mereu este judecător?“ Numai intervenţia îngerilor, a acestor „duhuri slujitoare trimise pentru a sluji celor care vor moşteni mântuirea“ (Evrei 1:14 ), l-au salvat. Dacă Lot s-a gândit să-i facă mai buni, prin influenţa şi sfatul său, pe unii care se simţeau bine în exersarea desfrânării (a se vedea 1. Petru 4:3,4 ), venise pentru el clipa să constate că străduinţele sale erau în zadar şi că viaţa lui era irosită.
Avraam, şi împreună cu el toţi copiii lui Dumnezeu, care se depărtează de rău, sunt pentru Domnul această comoară ascunsă, pe care inima Sa o doreşte. În duhul, pe munte, pot interveni în părtăşie cu Dumnezeu în favoarea altora. Avraam, care s-a gândit mereu la Lot, a întrebat: „Vei nimici Tu şi pe cel drept cu cel rău?“ (Geneza 18:23 ). Nu au fost zece oameni drepţi în cetate. Judecata reţinută mult timp a fost executată (Isaia 28:2 ), dar mai întâi Lot a trebuit să iasă, fiind salvat ca prin foc. Îngerii nu au putut face nimic până ce Lot a fost izbăvit de mânia viitoare. „Oile Mele... Eu le dau viaţă eternă... şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea“ (Ioan 10:28 ). Ce siguranţă se revarsă din Cuvântul Domnului Isus pentru ai Săi! Când ne va înălţa la El, totul va fi har. Dar cum va evalua slujba noastră pen-tru El aici pe pământ (2. Petru 1:11 )?
Dumnezeu şi-a adus aminte de Avraam (Geneza 19:29 ), iar trimişii Săi l-au avertizat pe Lot cu privire la caracterul judecătoresc al însărcinării lor: „Domnul va nimici cetatea“ (Geneza 19:14 ). Cu totul altfel au fost înştiinţările frumoase, al căror obiect a fost Avraam, prietenul lui Dumnezeu (Geneza 18:17-19 )! Părtăşia de care se poate bucura un copil ascultător al lui Dumnezeu, îi este complet necunoscută cuiva care stă în atmosfera lumească. Înţelegerea gândurilor lui Dumnezeu nu poate fi despărţită de o umblare în credincioşie.
Când un creştin stă în legătură cu lumea, aduce atât sufletului său, cât şi celor care îl înconjoară cea mai mare prejudiciere. Lot nu era singur în Sodoma, ci împreună cu soţia şi fiicele sale, dintre care unele erau legate prin căsătorie cu locuitorii acelui loc. Îngerii au arătat har şi au oferit salvarea întregii case a lui Lot. Dar când Lot le-a vorbit ginerilor săi, aceştia au crezut că glumeşte. Întreaga sa viaţă îl acuza de minciună. Din nefericire, nu a trăit ca un prinţ al lui Dumnezeu în mijlocul acelui popor (a se vedea Geneza 23:6 ).
Ce s-ar putea spune despre credincioşii fireşti şi lumeşti, care sunt ocupaţi cu treburile vieţii? Cum ar putea atrage ei atenţia celor din jur că lumea va fi judecată şi că trebuie să se pună sub protecţia sângelui lui Hristos şi să se despartă de rău? Apostolul Pavel, al cărui comportament era determinat de Cuvântul lui Dumnezeu, se recomanda pe sine către orice conştiinţă omenească, înaintea lui Dumnezeu (2. Corinteni 4:2 ). Aşa stau lucrurile şi la noi?
Pentru Lot a fost greu să-şi părăsească averea, roadele muncii sale, locul său în societate şi, probabil, relaţiile sale (Ezechiel 16:49 ). A ezitat... şi a fost nevoie, să spunem aşa, să fie smulşi el, soţia şi fiicele sale din acea cetate. Dumnezeu, de partea Sa, proslăveşte harul şi dragostea Lui. Se făcea dimineaţă, o zi ca oricare alta, gândeau oamenii acestui pământ: „mâncau, beau... a plouat cu foc şi pucioasă din cer şi i-a omorât pe toţi“ (Luca 17:28, 29 ). „Scapă-ţi viaţa; nu te opri în toată câmpia; scapă la munte“ (Geneza 19:17 ). Dar Lot nu a mers în munţi, ci a dorit să locuiască într-o cetate, chiar dacă era mică. El a dorit să păstreze ceva din ceea ce îi era familiar în această lume, chiar şi dacă era foarte puţin. Gândul la o viaţă de credinţă i-a umplut inima de presimţiri întunecoase. „Necredinţa priveşte întotdeauna partea credinţei ca lucrul cel mai înspăimântător care poate fi ales; pentru ea, totul este întunecos pe această cale“.
Dumnezeu a împlinit dorinţa lui Lot în ceea ce priveşte Ţoarul. El nu ne va obliga să primim o binecuvântare pe care nu o dorim. Dar până la urmă, Lot s-a temut să locuiască şi acolo. Pentru a trăi în siguranţă şi fără teamă trebuie să fii în părtăşie cu Dumnezeu. Astfel, Lot a locuit într-un mod jalnic într-o peşteră, departe de Avraam şi de Dumnezeul său.
Ce avertizare este viaţa lui Lot, a acestui om drept, care a fost infidel chemării lui Dumnezeu! Nu se găseşte la el nici o urmă de reabilitare, ci, din contră, o cădere care este tot mai clară. Calea sa, care la început părea să fie asemănătoare cu a lui Avraam, a sfârşit altfel. El nu s-a luptat lupta cea bună, nu a păstrat credinţa şi a pierdut cununa. Mai târziu, Dima a iubit timpul de acum şi l-a părăsit pe Pavel, a cărui viaţă şi slujire îl avea pe Hristos ca singur ţel.
Această relatare despre Lot ne-a fost păstrată pentru „avertizarea noastră, peste care au ajuns sfârşiturile veacurilor“ (1. Corinteni 10:11 ). Cât de strâns legaţi sunt unii creştini, în mod practic, de timpul de acum şi cât de puţin de un Hristos proslăvit! Să dea Domnul să fim din aceia care ne sprijinim pe braţul Mântuitorului şi Domnului nostru, care mergem pe „cărarea celor drepţi“, care este ca „lumina strălucitoare, care luminează tot mai mult, până când ziua e deplină“!