comori.org
comori.org

Capitolul 7

J. N. Darby

Apostolul ia în discuţie acum (capitolul 7) întreaga chestiune a legii. Suntem eliberaţi de lege, în virtutea aceluiaşi mare principiu fundamental, că am fost răstigniţi cu Hristos; pentru că legea are autoritate asupra omului atât timp cât trăieşte. Acest adevăr este pus în evidenţă în cazul căsătoriei, prin lege sau legătura care leagă soţul şi soţia, care ţine evident atât timp cât şi unul şi celălalt trăiesc, şi nu poate ţine mai mult. Supravieţuitorul este liber să fie al altuia când soţul sau soţia a murit. Este foarte important pentru înţelegerea acestui capitol să înţelegem bine că singurul subiect cu care se ocupă aici apostolul, este însemnătatea legii, relaţia sufletului cu ea: el ne dă mai întâi învăţătura cu privire la acest subiect, şi diferenţa care este între un suflet care este sub lege, şi un suflet care este legat în viaţă de un Hristos înviat - şi apoi experienţa unui suflet însufleţit şi reînnoit în dorinţele sale şi în obiectul plăcerilor sale, dar care nu cunoaşte eliberarea prin cunoaşterea marelui fapt că a murit cu Hristos şi că este legat acum de un Altul, de Hristos înviat dintre morţi. Urmează descrierea eliberării, şi apoi condiţia sufletului eliberat în capitolul 8.

Legea are autoritate asupra omului atât timp cât trăieşte; ea nu poate avea autoritate dincolo de acestea, pentru că persoana căreia i se aplică legea, nu există mai mult de atât. Dacă cineva care trebuie să fie pedepsit pentru o crimă moare, legea nu îl mai poate atinge. Am văzut în capitolul 6, că faptul de a nu fi sub lege nu are ca urmare a nu face să trăim în păcat, ci că, dacă cineva este sub lege, nu are nici o putere să reziste păcatului. Legea cere; numai că nu eliberează de sub stăpânirea păcatului: dar noi am fost morţi faţă de lege, prin trupul lui Hristos (versetul 4). Dacă legea ne-ar fi atins, ar fi fost pentru noi moartea, şi mai mult condamnarea; dar suntem eliberaţi de ea fiind făcuţi morţi faţă de lege „prin trupul lui Hristos”. Apostolul schimbă puţin aici imaginea pe care o foloseşte: moartea pune capăt legăturii; dar noi murim, în realitate nu noi; ci Hristos moare pentru noi cu folos, şi suntem acum uniţi cu El, care a fost înviat dintre morţi, pentru ca prin puterea vieţii, de care avem parte, nu doar să fim morţi faţă de păcat, ci să aducem rod lui Dumnezeu.

Fiind făcuţi astfel morţi ca şi copii ai lui Adam, în ceea ce a murit Hristos, nu mai suntem în carne, în această fire, în acest loc sau poziţie înaintea lui Dumnezeu: nu ne aflăm deloc înaintea lui Dumnezeu ca nişte copii ai lui Adam; suntem morţi în această privinţă. De aceea spunem: „Când eram în carne” (versetul 5), ceea ce nu am putea spune dacă am mai fi încă; dar „când eram în carne, pasiunile păcatelor care erau prin lege lucrau în mădularele noastre spre a aduce rod pentru moarte”. Oricât de dreaptă ar fi interzicerea unei voinţe sau a unei pofte, ea nu face decât să provoace lucrurile, făcându-vă să vă gândiţi la ele, şi nu îndepărtează pofta nici nu schimbă firea păcătoasă. Dacă îi spun unui om care iubeşte banii: Nu iubi banii - nu fac decât să-i stârnesc pofta. Dacă mă opun unui copil încăpăţânat, copilul va face mai multe eforturi pentru a înlătura piedica pe care i-o pun înainte. Pasiunile păcatelor sunt prin lege - o biată cale de sfinţenie şi de dreptate! Ele lucrau în noi pentru a produce păcatul efectiv pentru moarte. Dar acum am fost dezlegaţi de lege, fiind morţi faţă de ceea ce ne ţinea (versetul 6). Viaţa în care eram în relaţie cu legea a luat sfârşit; legătura care ne lega de această viaţă nu mai există; a luat sfârşit cu viaţa în care subzista. Legea se adresa copilului lui Adam şi cerea de la El ceea ce era potrivit voii lui Dumnezeu. Omul era în păcat, nesupus legii lui Dumnezeu; carnea lui păcătoasă nici ea nu putea fi supusă acestei legi, altminteri ea nu ar fi fost carnea păcatului. Legea nu făcea decât să aţâţe această carne în voinţa şi în pofta ei; dar acum în Hristos suntem morţi: legătura cu legea este ruptă în moartea noastră cu Hristos, şi noi suntem legaţi de Hristos înviat, slujind în înnoirea Duhului şi nu în învechirea literei, legaţi de un soţ - nu de lege, ci de Hristos; pentru că nu putem fi ai amândorura în acelaşi timp.

Aici este punctul important. Capitolul 6 pune baza învăţăturii şi adevărului arătând că omul nostru cel vechi este răstignit cu Hristos: pentru credinţă, noi suntem morţi. Capitolul 7 face să reiasă importanţa acestui lucru pentru relaţia copilului lui Adam cu legea. Moartea a distrus legătura, (*) şi noi suntem ai Altuia, ai lui Hristos înviat, pentru ca să aducem rod pentru Dumnezeu, pentru că suntem acum vii faţă de Dumnezeu în Isus Hristos. Marele punct pe care pasajul vrea să facă să îl înţelegem, este că nu putem avea în acelaşi timp legea şi pe Hristos, pe cei doi soţi în acelaşi timp: lucrul este imposibil. Dar eliberarea noastră de lege vine din faptul că suntem morţi faţă de păcat: Hristos înviat este acum viaţa noastră şi soţul nostru, şi în această nouă poziţie este putere pentru a aduce rod lui Dumnezeu, rod pe care carnea păcatului nu-l putea niciodată aduce. Contrastul între creştinism şi lege nu există numai pentru îndreptăţire, ci şi pentru viaţă, pentru ascultare şi pentru a aduce rod: sub lege, suntem nu vinovaţi de păcate, ci păcatul stăpâneşte asupra nostră: în Hristos suntem dezlegaţi, eliberaţi şi capabili să aducem rod pentru Dumnezeu.


(*) Nu „în ceea ce ne ţinea fiind mort”, ca şi cum legea era moartă; ci trebuie citit: „fiind morţi faţă de ceea ce ne ţinea”. Unii au schimbat o literă în textul grecesc pentru a menţine comparaţia aparentă, şi au schimbat astfel toată învăţătura pasajului.

Aceasta nu este totul. Legea are folosul ei, prin faptul că ne face să simţim ce suntem, care este starea noastră. Putea fi socotită legea vinovată de această stăpânire a păcatului, când eram sub ea (versetul 7 şi următoarele)? Nu, era vina păcatului şi a poftei pe care legea le condamna. „Dar”, spune apostolul, „eu nu aş fi cunoscut păcatul dacă nu ar fi fost legea; pentru că n-aş fi avut nici conştiinţa poftei, dacă legea nu ar fi spus: „Nu poftiţi!” Dacă un om înfăptuia o crimă, avea conştiinţa faptului; conştiinţa lui firească s-ar fi ocupat de aceasta, dar cum am observat mai sus, apostolul nu dezvoltă aici subiectul păcatelor, ci al păcatului; şi pe acesta nu l-aş fi cunoscut, dar legea nu ar fi avut de-a face cu primele lui imbolduri ca păcat. Multă lume nu a comis crime; nici nu a ucis, nici nu a furat, nici nu a comis adulter; dar cine nu a poftit niciodată? A pretinde aceasta, ar însemna să spui că nu eşti un copil al lui Adam, şi că ne amintim bine, nu vorbim aici de culpabilitatea rezultând din fapte, ci de o stare, nu de judecată, nici de iertare, ci de eliberare, de scăpare. Remarcaţi în plus aici cât de mare este eroarea celor care consideră că pofta nu este păcat când sufletul nu îi cedează. Apostolul vrea să pună aici în evidenţă firea rea prin primul ei imbold, pofta; el nu se ocupă cu ceea ce am făcut, ci cu ceea ce suntem; şi răutatea cărnii se trădează prin acest prim imbold, care este pofta - voinţa în rău: prin răutatea sa, demonstrează din ce izvor păcătos din mine izvorăşte. Ştiu că în mine, în carnea mea, nu locuieşte nimic bun. Aici este o descoperire importantă, deşi umilitoare - descoperirea nu a ceea ce am făcut, repet, ci a ceea ce sunt. Cât de important este aceasta într-adevăr! Ce nebunie mai mare ca gândul de a îmbunătăţi copilul lui Adam, afară doar dacă se naşte din nou!

Dumnezeu, potrivit planurilor Sale, nu face mai bun pomul sălbatic, ci îl taie şi îl altoieşte; când Hristos a fost altoit în noi, rodul acestei vieţi trebuie să se producă. Legea nu condamnă firea; ea socoteşte că trebuie să mai fie pusă la încercare şi că se poate aştepta ceva bun de la ea; dar ea interzice ceea ce este primul ei imbold, pofta; şi astfel ea dă cunoştinţă despre ce este această fire. Este vorba de păcat, să ne amintim bine, nu de păcate (versetul 7); pentru că el nu ar fi judecat şi cunoscut pofta în el însuşi, ca rău şi ca păcat - ceea ce oamenii fireşti nu fac - dacă legea nu ar fi spus: „Să nu pofteşti”. Legea era astfel un mijloc, nu de dreptate, ci de cunoaştere a păcatului. Prin ea, în plus, păcatul ne amăgea şi ne ucidea; el găsea prilej, un mijloc de atac în lege. Astfel a venit Satan, când Adam era nevinovat. Acum păcatul găseşte prilej în interdicţie pentru a provoca voinţa şi a sugera pofta; pentru că până să intervină legea şi să interzică pofta, conştiinţa nu lua cunoştinţă de aceasta din urmă.

Amintesc din nou că apostolul nu tratează subiectul păcatelor, ci al păcatului. Păcatul era provocat şi aţâţat prin poruncă; fără aceasta, păcatul era mort; dar când a venit porunca, păcatul a luat viaţă şi a adus în conştiinţa mea sentimentul vinovăţiei şi al morţii. Altminteri nu era sentinţă de moarte în conştiinţă prin păcat. Păcatele vor fi judecate în ziua judecăţii şi vor aduce condamnarea, dar o astfel de fire păcătoasă nu dă o conştiinţă rea: noi rămânem în viaţă, nepuşi la încercare, netreziţi. Eram copil viu al lui Adam, inconştinet de păcat, cum vedem atâta lume; dar când legea lui Dumnezeu a interzis pofta, conştiinţa a fost atinsă, şi eu am murit sub judecata ei.

Ce s-a spus: „Fă aceasta şi vei trăi”, ce fusese astfel poruncit spre viaţă a fost găsit de mine în mod experimental, a fi spre moarte (versetul 10).

Înţelesesem legea, gândind că prin ea aş avea puterea de a fi bun şi drept: păcatul profită de aceasta pentru a mă înşela astfel şi a aduce moartea asupra mea prin poruncă. Cu toate acestea este în folosul meu: păcatul a devenit prin poruncă din cale-afară de păcătos. Era prezent acolo, şi eu nefiind conştient de el ca de un rău fatal în carnea mea (nu vorbim de păcatele comise); dar s-a arătat ca păcat când a venit legea, şi a devenit din cale afară de păcătos: a apărut în adevărata lui natură de păcat, şi a luat în plus caracterul opoziţiei contra voinţei sfinte, drepte şi bune a lui Dumnezeu, şi al încălcării acestei voinţe.

Un alt element se prezintă aici, cu privire la judecata spirituală, care poate judeca astfel toate lucrurile, spunând: „Ştim”. Acest „ştim” este expresia tehnică prin care Cuvântul lui Dumnezeu arată cunoaşterea care este partea creştinului ca atare (vedeţi 8:4 ; 1. Ioan 3:2 ; 5 .13, etc.). Ştim că legea este spirituală (versetul 14). - Nu o aplicăm numai faptelor rele, greşelilor, ci omului interior: „Eu sunt carnal”. Dacă mă privesc pe mine, ca şi copil al lui Adam, văd că sunt făcut rob de către păcat, „vândut păcatului”. Eu spun: ca şi copil al lui Adam; pentru că apostolul spune: „Ştim că în mine, adică în carnea mea, nu locuieşte nimic bun”. El cercetează omul plasat pe acest teren, cu cunoştinţa creştină cu privire la ce este el; dar ca legat de primul soţ, adică legea: „Când eram în carne”. Aceasta este înţelegerea creştină aplicată judecăţii stării, nu a unui om neînnoit în gândire şi în dorinţă, ci a unui om sub lege. De aceea nu se menţionează decât legea şi nu Hristos sau Duhul, până vine strigătul de durere pentru a fi eliberat de această stare. Nu este vorba aici de a şti dacă este în noi carnea, ci se spune: „când eram în carne” - cu imboldurile de păcat în ea, şi noi în această stare în faţa cerinţelor legii în conştiinţa noastră; pentru că nu suntem consideraţi aici ca răscumpăraţi şi morţi cu Hristos, ca eliberaţi, având puterea vieţii în El, şi având cunoştinţă de aceasta.

Aflăm din învăţătura divină, în lupta legată de această primă stare, trei lucruri de o imensă importanţă. Mai întâi: „În mine, adică în carnea mea, nu locuieşte nimic bun”: aceasta nu este vinovăţia de a fi păcătuit, ci cunoştinţa a ceea ce suntem, ca şi carne. În al doilea rând, aflu că nu „Eu” (versetul 17); pentru că fiind înnoit, ceea ce fac urăsc, nu aş vrea niciodată să comit păcatul; adevăratul „eu” îl urăşte. Deci este păcatul din mine, nu „eu”, lecţie importantă de învăţat! În al treilea rând, dacă nu sunt „eu”, păcatul este prea puternic pentru mine: voinţa este cu mine, dar nu pot să înfăptuiesc binele (versetul 18).

Dar nu va fi inutil să intrăm puţin în detalii. Aici nu este vorba în realitate de vreo persoană anume, ci de judecarea unei firi, şi a unei firi care (până să cunosc răscumpărarea şi să fiu mort faţă de păcat în Hristos şi să fiu în El) constituie „eul” meu, pentru conştiinţa mea. Este de remarcat că acest pasaj presupune că voinţa vrea întotdeauna binele, şi că binele nu poate fi niciodată înfăptuit: aceasta nu este starea creştină, pentru că putem toate lucrurile în Cel care ne întăreşte.

Mai mult, omul pe care apostolul ni-l prezintă aici, este un rob; în capitolul 8:2, dimpotrivă, el este eliberat. În versetul 5 din capitolul 7, suntem consideraţi ca fiind în carne, în versetul 9 din capitolul 8 nu suntem în carne, şi cel puţin Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi. Dacă un om nu a murit cu Hristos, este cu siguranţă în carne: dacă nu o ştie, conştiinţa şi gândurile sale sunt cu toate acestea pe acest teren vizavi de Hristos, este principiul după care îşi judecă starea înaintea lui Dumnezeu. El este - cu privire la poziţia sa, aşa cum are cunoştinţă de ea - în carne; şi apostolul descrie aici lucrarea interioară şi procedeul care eliberează din această condiţie prin umilirea deplină care dă cunoştinţa de sine. El ne prezintă lucrarea legii, harul acţionând fără îndoială în om, dar el, privitor la sufletul şi la conştiinţa lui, fiind sub lege, şi nefiind încă eliberat: „Prin lege vine cunoştinţa păcatului”. Harul a făcut să discernem că legea este spirituală. Conştiinţa a recunoscut prin har că legea este bună; duhul o aprobă, şi mai mult decât aceasta, omul îşi găseşte plăcerea în aceasta, potrivit omului interior: el este un om înnoit.

Avem deci în primul rând starea omului. Dumnezeu a făcut să intre lumina: omul a pătruns că legea este spirituală; dar el este carnal, rob al păcatului, vândut (literal: sub) păcatului, pentru că se vede încă trăind în carne, viaţa unui fiu al lui Adam, în care legea îşi cere drepturile. „Eu sunt carnal” (am conştiinţă de aceasta în mod personal), „vândut păcatului”: - omul priveşte la el însuşi, ca fiind în carne, şi ştie că legea este spirituală; el o pătrunde, fiind învăţat de Dumnezeu.

Avem în plus - ceea ce tocmai am spus fiind descrierea stării sufletului persoanei în chestiune - două situaţii dar nimic, remarcaţi, cu privire la Hristos şi Duhul, pentru că omul nu a ajuns încă acolo; el este doar pe cale, şi obţine, fiind astfel învăţat de Dumnezeu, cunoştinţa păcatului (adică de el însuşi, sub lege). În primul rând, omul face răul pe care nu îl vrea; face ceea ce urăşte; face răul, când nu ar vrea să îl facă. El aprobă legea, recunoscând că este bună: cunoştinţa şi duhul lui recunosc că legea este bună, se potrivesc cu ea; dar el face opusul a ceea ce cere legea. Dar fiind astfel sub har chiar prin acest cuvânt, el află că nu este el care face aceasta, ci păcatul care locuieşte în el (versetele 17 şi 20); el are un om nou, o viaţă nouă, în care, fiind astfel învăţat, poate trata păcatul ca pe un străin, ca nefiind el, deşi păcatul locuieşte în el. El a învăţat acum în mod experimental, nu o simplă învăţătură, acel „ştim” al cuiva care este învăţat de Dumnezeu cu privire la un lucru care este în afara lui însuşi şi aceasta este o lecţie înaltă: „Ştiu că în mine, adică în carnea mea, nu locuieşte nimic bun”. Carnea este pentru el de aici înainte o fire judecată; şi acesta este un imens progres. - Şi acum a doua chestiune de care am vorbit este pusă în evidenţă în omul reînnoit, adică voinţa pozitivă de a face binele: el îşi găseşte plăcerea în legea lui Dumnezeu potrivit omului interior; el nu aprobă numai legea, recunoscând că ea este bună şi dându-i propria lui aprobare ca regulă în conştiinţa sa, ci ar vrea să practice binele, şi răul este cu el; - înfăptuirea binelui nu o află. Îi lipseşte cu totul puterea. Legea nu-i dă nicio putere. Vede în mădularele lui o lege, o putere a răului, care lucrează în mod constant, şi care îl face rob, deşi aceasta este acum contrar voinţei sale.

Sărac, biet om! Dar, avantaj imens, el o ştie, se cunoaşte pe el înşuşi! Dorinţele şi eforturile sale pentru a face binele au dus la aceasta: cunoaşterea de sine şi a adevăratei lui stări: „În mine...carnea mea, nu locuieşte nimic bun”. Ori acest vechi „eu” nu este deloc el, acum că a fost însufleţit de Dumnezeu; dar acest fapt atât de important nu constituie nicio dreptate pentru el, nicio eliberare de puterea păcatului; el este tot sub păcat, fiind sub lege. Este o lecţie înaltă de învăţat, că nu avem deloc putere! Era astfel pentru bietul infirm culcat la scăldătoarea din Betesda: chiar boala de care avea nevoie să fie vindecat, îi luase, chiar dacă dorise să fie vindecat, puterea prin care ar fi putut să fie. Astfel învăţat, omul încetează să devină mai bun, sau să facă mai bine; el a aflat ce este şi caută un mântuitor. Când Dumnezeu l-a adus în acest punct, totul devine clar; el aduce „laudă lui Dumnezeu prin Isus Hristos Domnul nostru”.

Dar, oricare ar fi subiectul pe care îl tratează apostolul aici, fie experienţa sufletului sub lege, atunci când spiritualitatea acestuia este cunoscută prin har, lucrul învăţat nu este ceea ce este legea, ci ceea ce este păcatul - ceea ce suntem noi: pentru că „prin lege vine cunoştinţa păcatului”. De aici vine faptul că, orice lucrare se înfăptuieşte sub lege prin această cunoaştere este obţinută prin mijlocul lucrării ascunse a harului, ceea ce am învăţat să cunoaştem rămâne întotdeauna adevărat, adică ceea ce este păcatul în carne.

De aceea, cum am scos deja în evidenţă, pasajul de care ne ocupăm este descrierea unui suflet sub lege, dar prezentată astfel încât lecţia să rămână adevărată pentru creştin, întotdeauna, nu că el ar fi vreodată sub lege sau în carne, pentru că a murit ca tovarăş al primului soţ, şi pentru credinţă carnea este moartă iar el este eliberat; dar lecţia pe care a învăţat-o rămâne întotdeauna adevărată; el, adică în carnea lui, nu locuieşte nimic bun, şi el are cunoştinţă de aceasta în mod practic. Carnea îl poate amăgi dacă este nepăsător, şi dacă uită să poarte mereu peste tot în trupul său moartea Domnului Isus; dar ea nu îl mai poate înşela cu privire la ce este ea însăşi; poate că a lăsat în casa lui o uşă deschisă pentru un slujitor necredincios, dar de aici înainte nu îl mai priveşte ca pe un slujitor demn de încredere şi de care nu trebuie să se îndoiească. Diferenţa este imensă: puterea cărnii este distrusă, şi mai mult omul nu îşi închipuie că este în carne înaintea lui Dumnezeu. Epistola către Galateni ne arată poziţia unui asemenea om: „carnea pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva cărnii... ca să nu faceţi ceea ce aţi dori. Dar dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub lege” ( 5:17, 18 ), adică nu sunteţi în capitolul 7 al Epistolei către Romani, deşi carnea păcătoasă este prezentată acolo. Sunteţi în libertate, în care v-a aşezat Hristos eliberându-vă. Nu fiţi din nou reţinuţi de un jug de robie. De aceea, după ce eliberarea a fost menţionată aici (versetul 25), apostolul afirmă faptul statornic al celor două firi, deşi nemergând dincolo de lege, subiect pe care îl tratează aici: „Astfel deci eu însumi, cu mintea, slujesc legii lui Dumnezeu; dar, cu carnea, legii păcatului”.

Pe scurt deci starea descrisă în pasajul în care tocmai ne-am ocupat este cea a unui suflet sub lege; dar păcatul a fost cunoscut, şi lupta cu el rămâne: carnea rămâne carne. Dar este un lucru foarte diferit a avea de-a face cu ea, când nu avem deloc putere, când suntem vânduţi păcatului, şi când ne ţine încovoiaţi în luptă sub legea păcatului - sau să putem spune, cum citim puţin mai departe: „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii”. Firile sunt aceleaşi; dar avându-le, este un lucru să fii sub lege, care este puterea păcatului, şi un lucru foarte diferit să ai, fiind mort cu Hristos, viaţa şi Duhul lui Hristos, care este puterea smereniei: este un lucru de a fi făcut rob de puterea sau legea păcatului deşi urând păcatul, şi un alt lucru să te bucuri în libertatea în care Hristos ne-a aşezat eliberându-ne; libertate pe care apostolul o prezintă pe larg în capitolul 8, ca şi starea credinciosului în ea. Cele două chestiuni, care sunt puse astfel înaintea noastră, sunt deci, repet, eliberarea, şi apoi permanenţa legii păcatului în carne; numai că aceasta nu este „eul”. „Eul”, este această pricepere, care slujeşte legea lui Dumnezeu. Este vorba de lucruri trăite şi învăţate.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *