Deja în predica de pe munte, Domnul introduce o serie de mici parabole în învăţăturile Sale. Imediat după fericirile din Matei 5 , găsim prima parabolă dublă din Noul Testament: parabola despre „sarea pământului“ şi despre „lumina lumii“. Vom trata aceste parabole separat, una după alta, pentru a arăta apoi ce le leagă şi în ce se deosebesc una de alta.
„Voi sunteţi sarea pământului; dar, dacă sarea îşi pierde gustul, cu ce va fi sărată? Nu mai este bună de nimic, decât să fie aruncată afară şi să fie călcată în picioare de oameni“ (Matei 5:13 ).
Domnul Isus a arătat în primele doisprezece versete din capitolul 5 caracterul celor care aparţin de împărăţia cerurilor. Ce reprezintă această împărăţie, vom vedea mai târziu mai detaliat, când ne vom ocupa de parabolele despre împărăţia cerurilor. Pentru moment este suficient să spunem că prin „împărăţia cerurilor“ nu trebuie să înţelegem nici cerul ca atare, nici Adunarea (Biserica) lui Dumnezeu, ci acel domeniu pe pământ, unde Împăratul lepădat de iudei, care acum este în cer, Isus Hristos, este recunoscut. Dacă deci fericirile arată trăsăturile de caracter potrivite pentru împărăţia cerurilor, Domnul arată acum poziţia ucenicilor Săi pe pământ în timpul absenţei Sale.
Ce înseamnă „sare“?
În primul rând, El spune: „Voi sunteţi sarea pământului.“ Cuvântul „voi“ este foarte subliniat în textul original: „Voi – numai voi – sunteţi sarea pământului.“ Domnul vorbeşte despre ucenicii Săi, deci despre unii care s-au recunoscut de partea Lui, a Împăratului de drept al acestei împărăţii. Această mărturisire poate ce-i drept să fie sau să devină nesinceră, aşa cum se înţelege din propoziţiile care urmează. Dar Domnul pleacă mai întâi de la premisa, că ea este sinceră, şi astfel El spune: „Voi sunteţi…“ Aşa priveşte întotdeauna Scriptura când este vorba de domeniul recunoaşterii de partea creştinismului pe pământ. Ar trebui să punem la inimă acest mod de a privi lucrurile, să ni-l însuşim şi să nu ne gândim imediat la un necredincios, când auzim despre un „mărturisitor“.
Deci, Domnul Isus nu le spune ucenicilor că ei ar trebui să fie sarea pământului, ci că ei sunt sarea pământului. El nu vorbeşte sub forma unui îndemn, ci prezintă un adevăr. Acest mod de învăţare este mereu o îmbărbătare pentru credinţă. Realitatea incontestabilă, că ei sunt sarea pământului, subliniază elementul de avertizare în astfel de explicaţii. Astfel, în Ioan 10 , Isus spune, că oile Sale Îl urmează (versetele 4, 27). Oile Sale sunt caracterizate de faptul că Îl urmează pe Bunul Păstor. Dacă oile nu o fac (principial), atunci ele nu aparţin de oile Sale. Dar ce îndemn este pentru noi în această constatare, când ne gândim cât de puţin corespundem în viaţa zilnică acestui adevăr absolut! Întorcându-ne la Matei 5 , aflăm din gura Domnului ce caracterizează poziţia ucenicilor Săi aici pe pământ: ei sunt sarea pământului.
Sarea a jucat un rol important deja în Vechiul Testament. Fiecare jertfă trebuia să fie sărată cu sare (Marcu 9:49 ); nu numai darul de mâncare (Levitic 2:13 ), ci şi arderea-de-tot (Ezechiel 43:24 ), chiar şi tămâia sfântă (Exod 30:35 ). Împlinirea slujbei în templu era de neînchipuit fără sare (Ezra 6:9 ; 7:22 ). De asemenea, sarea a servit ca şi confirmare pentru contracte şi legăminte, ea le făcea simbolic trainice şi permanente (Numeri 18:19 ; 2. Cronici 13:5 ). Profetul Elisei a vindecat apa rea din Ierihon aruncând sare în izvorul apei ( 2:19-22 ). „Sarea“ reprezintă principiul care menţine, care conservă, acţionând contra stricăciunii sau putrefacţiei. Ea simbolizează drepturile lui Dumnezeu, principiile Sale drepte în acţiunile Sale cu oamenii. Nu la voia întâmplării, judecata lui Dumnezeu asupra soţiei lui Lot a luat forma aceasta, încremenind-o într-un stâlp de sare (Geneza 19:26 ).
Sarea împiedică stricăciunea, aluatul o produce. De aceea, în jertfe nu era permis să fie niciodată aluat, în timp ce sarea era un component indispensabil pentru fiecare jertfă. Toate acestea ne oferă cheia pentru însemnătatea simbolică a „sării“: ea protejează de stricăciune şi oferă lucrului bun stabilitate. Într-adevăr, ea nu poate reabilita sau vindeca ceea ce deja este stricat; dar, ceea ce este încă bun, poate păstra în această stare.
În ce măsură „sărează“ ucenicii Domnului pământul? Prin ce menţin ei drepturile lui Dumnezeu într-o lume, care nu recunoaşte nici pe Dumnezeu, nici drepturile Sale? În ce mod acţionează ei contra stricăciunii morale care există printre oameni? Foarte simplu: printr-o viaţă în temere de Dumnezeu şi dreptate. Duhul Sfânt îi păzeşte de tot ce este necurat şi produce în inimile lor sfinţire şi dedicare pentru Dumnezeu. Ei au îmbrăcat „armura luminii“ (Romani 13:12 ), au „armele dreptăţii, cele din dreapta şi din stânga“ (2. Corinteni 6:7 ). Desigur, când este potrivit, vor depune şi prin cuvântul lor o mărturie contra răului.
Aceasta însă nu înseamnă că la orice ocazie demască şi biciuie păcatele oamenilor, pornind la luptă contra nedreptăţii şi imoralităţii, care domină tot mai mult lumea. Mai degrabă, o viaţă trăită în temere de Dumnezeu va fi o vorbire mult mai eficientă şi apoi: „un cuvânt spus la timp este ca nişte mere de aur în coşuleţe de argint“ (Proverbe 25:11 ). Creştinii adevăraţi nu au nimic a face cu conflictele sociale, sindicale şi politice ale lumii. Ei sunt străini şi fără drept de cetăţenie şi nu sunt din lume. Dacă însă se amestecă în aceste certuri, se aseamănă cu acela, despre care Sfânta Scriptură spune: „Ca unul care apucă un câine de urechi este trecătorul care se amestecă într-o ceartă care nu-l priveşte“ (Proverbe 26:17 ). Urmările vor fi grave „răni de muşcătură“, aşa cum bine s-a exprimat cândva cineva.
Suntem noi suficient de conştienţi, că suntem lăsaţi aici pentru a reprezenta principiile dreptăţii lui Dumnezeu pe pământ? Oamenii din jurul nostru ne observă mai mult decât gândim noi. Dacă observă la noi sfinţire practică, dacă îşi dau seama că ne lăsăm călăuziţi în viaţa noastră de principii divine, vor fi impresionaţi într-un mod sau altul, fără să vrea să recunoască aceasta. În orice caz, extinderea răului va fi împiedicată într-o oarecare măsură şi într-un anumit sens. Este efectul „sării“ care se extinde asupra altora.
Găsim un gând asemănător în 2. Tesaloniceni 2 . Taina fărădelegii acţionează deja acum, „numai până când cel care o opreşte acum va fi luat din cale; şi atunci va fi descoperit cel fărădelege“ (versetele 7-8). Atât timp cât Duhul Sfânt este în Adunare pe pământ, este tras un zăvor în faţa unei dezvoltări nestingherite a fărădelegii până la punctul ei culminant, arătarea antihristului.
O dată cu răpirea Adunării, situaţia se va schimba dintr-o dată din temelie. Atunci, Duhul Sfânt, şi împreună cu el, Adunarea, „va fi luat din cale“ (cât de remarcabilă este această expresie!), iar atunci fărădelegea şi violenţa pe pământ se vor extinde nestingherite cu o forţă şi rapiditate îngrozitoare.
De ce sarea „pământului“?
Este remarcabil că Domnul Isus vorbeşte despre ucenicii Săi mai întâi că sunt sarea pământului şi apoi că sunt lumina lumii. Schimbarea în exprimare de la „pământ“ în „lume“ nu poate fi întâmplătoare. Domnul a dorit să exprime prin „pământ“ un alt gând decât prin cuvântul „lume“. „Lumea“ înseamnă în astfel de contexte oamenii în totalitatea lor, cum ar fi de exemplu în versetul cunoscut din Ioan 3 : „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu.“ Dumnezeu n-a iubit nici cosmosul, nici sistemul lumii, ci oamenii din lume.
Dar „pământul“ pare să indice spre un domeniu în care predomină atât în sens moral, cât şi în sens religios o anumită ordine. Această ordine morală este rezultatul felului de a acţiona şi de a lucra al lui Dumnezeu. Dumnezeu nu S-a lăsat fără mărturie în domeniul parafrazat prin „pământ“, El S-a descoperit acolo într-o anumită măsură, El a dat binecuvântări şi le-a încredinţat responsabilităţii oamenilor. Cuvântul „pământ“ desemnează astfel un domeniu al privilegiilor divine şi astfel şi al responsabilităţii omeneşti. Sau am putea spune: „pământul“ este domeniul unei mărturisiri religioase de apartenenţă de Dumnezeu.
Pentru o înţelegere mai bună a cuvântului trebuie să remarcăm că „pământ“ ar mai putea fi tradus tot aşa de bine şi prin „ţară“. Într-adevăr, în timpul Vechiului Testament, ţara Israel a fost acest domeniu al privilegiilor şi al responsabilităţii. În acest domeniu, ucenicii ar fi trebuit atunci să-şi înceapă mărturia lor şi ca „sare a pământului“.
Astăzi, prin „pământ“ putem înţelege creştinătatea. Aici, Dumnezeu S-a descoperit mult mai mult decât în Israel, iar o dată cu mărimea binecuvântărilor creşte şi măsura responsabilităţii. Pentru ucenicii Domnului din timpul nostru este important să înţeleagă că acesta este domeniul unde ei trebuie să acţioneze ca „sare“: în creştinătate. Nu poate fi trecut cu vederea faptul că creştinătatea s-a stricat. Ea se va abate şi mai mult până la renunţarea deplină la Hristos şi la adevărul divin. Aceasta va fi atunci apostazia. De aceea nu suntem surprinşi când citim în ultima carte a Bibliei cum va veni judecata lui Dumnezeu tocmai asupra acestui „pământ“, asupra creştinătăţii decăzute. În cartea Apocalipsa se face o deosebire clară între „mulţimea mare“ din orice naţiune şi seminţii şi popoare şi limbi (Apocalipsa 7:9 ), păgânii, şi „pământul“ care va fi lovit de judecata dreaptă a lui Dumnezeu. Dar astăzi este încă timp de har, iar Domnul să ne ajute să acţionăm ca „sare a pământului“ contra stricăciunii morale şi religioase din jurul nostru – spre binele şi salvarea multor oameni!
Sărat cu foc şi sare
Înainte să ne preocupăm cu problema pierderii gustului sării, dorim să aruncăm o privire în Evanghelia după Marcu, pentru că acolo sunt adăugate cuvinte ale Domnului, care lipsesc în Evanghelia după Matei.
„Pentru că fiecare va fi sărat cu foc şi orice jertfă va fi sărată cu sare. Sarea este bună; dar, dacă sarea îşi pierde gustul, cu ce o veţi drege? Să aveţi sare în voi înşivă şi fiţi în pace unii cu alţii“ (Marcu 9:49, 50 ).
Aici, ucenicii Domnului nu sunt descrişi ca şi sare a pământului. Ei ar trebui mai degrabă să aibă în ei înşişi principiul sfinţitor şi să-l întreţină, şi în felul acesta să fie în pace între ei. Dacă ne judecăm singuri înaintea lui Dumnezeu, creşte dispunerea de a suporta şi ierta greşelile altora. Dacă avem deci sare în noi înşine, atunci aceasta duce la pace cu alţii. Oare ne-am gândit suficient la acest aspect?
Dar la ce Se referă Domnul Isus când spune că fiecare va fi sărat cu foc şi orice jertfă va fi sărată cu sare? „Focul“ este simbolul judecăţii lui Dumnezeu care cercetează şi răsplăteşte, şi „fiecare“ se referă la fiecare om. Fiecare om va trebui să ajungă într-un oarecare mod în legătură cu focul judecăţii divine, pentru că din fire el este un păcătos. Dacă omul respinge harul lui Dumnezeu în Hristos şi leapădă Persoana şi lucrarea lui Hristos, în cele din urmă el îşi va avea locul în „iazul de foc“, „iazul care arde cu foc şi pucioasă, care este moartea a doua“ (Apocalipsa 20:15 ; 21:8 ). Dumnezeu este un „foc mistuitor“ (Evrei 12:29 ). Omul credincios se supune însă sentinţei cercetătoare a lui Dumnezeu, se verifică şi se judecă singur. El înţelege în credinţă, că focul judecăţii lui Dumnezeu a lovit pe un Altul în locul său. În felul acesta, el ajunge direct, prin jertfa lui Hristos, în legătură cu focul. Într-adevăr, Domnul Isus - ca Suplinitor pentru noi - a fost „sărat cu foc“ într-un mod desăvârşit, când a suferit pentru noi din cauza păcatelor noastre la cruce în cele trei ore de întuneric.
După părerea mea, spre jertfa Sa desăvârşită indică în primul rând şi următoarea propoziţie: „ ...orice jertfă va fi sărată cu sare“. Jertfa lui Isus Hristos dăinuie veşnic. Ea s-a făcut odată pentru totdeauna şi prin aceasta Dumnezeu i-a desăvârşit pentru totdeauna (sau: fără întrerupere) pe cei care sunt sfinţiţi (Evrei 10:10, 14 ). Ce har minunat! Acest har este şi mai mult mărit prin faptul că acum şi credincioşii îşi pot aduce trupurile lor ca „jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu“ (Romani 12:1 ). Rezultatele unei vieţi sfinte, dedicate lui Dumnezeu nu vor rămâne, aşa cum am văzut, fără efect asupra celor care ne înconjoară şi le vom regăsi în cer. Rezultatele vor supravieţui acestui pământ şi a tot ce este vizibil, spre proslăvirea veşnică a lui Dumnezeu.
Sare fără gust
Domnul Isus încheie această scurtă pildă cu o avertizare serioasă:
„ ...dar, dacă sarea îşi pierde gustul, cu ce va fi sărată? Nu mai este bună de nimic, decât să fie aruncată afară şi să fie călcată în picioare de oameni“ (Matei 5:13 ).
Poate deveni sarea fadă, fără gust şi nesărată? În sine nu. Sarea (clorură de natriu) este o combinaţie chimică stabilă, care nu se distruge în natură. De aceea, mulţi comentatori sunt de părere, că Domnul a vrut să arate aici o absurditate (nonsens). Dar aceasta ar contrazice gândul principal al unei parabole şi această supoziţie ar fi nevrednică de Domnul. Avea nevoie oare El pentru explicarea gândurilor Sale de comparaţii absurde? De neînchipuit aşa ceva.
Locuitorii din Palestina erau obişnuiţi dintotdeauna să obţină sare prin evaporarea apei din Marea Moartă. Dar această sare conţinea, pe lângă sare de bucătărie pură, şi o mare cantitate de impurităţi, cum ar fi calcar, magneziu şi resturi de plante. Dacă ajungea umiditate la această „sare“, sarea de bucătărie era spălată şi rămâneau preponderent celelalte componente. O astfel de „sare“ nu putea fi folosită pentru prepararea mâncării şi era aruncată pe drumuri şi pe acoperişurile plate ale caselor pentru întărirea terenului. Astfel, „sarea“ devenită fără valoare era realmente „călcată în picioare de oameni“. Acesta este procesul evident la care face aluzie Domnul în această parabolă, un proces cunoscut bine ascultătorilor Săi.
Vrea Domnul Isus să spună prin aceasta că credincioşii, dacă nu corespund chemării lor, în cele din urmă vor merge totuşi în pierzare? În această parabolă nu este deloc vorba despre aşa ceva. Este vorba despre ucenicie, este vorba despre un domeniu al mărturisirii aici pe pământ. Domnul a pregătit pe ucenicii Săi cu aceste cuvinte pentru realitatea că printre ei vor fi cândva dintre aceia care în exterior mărturisesc că aparţin creştinismului, dar care în interiorul lor s-au lepădat de creştinism şi vor tăgădui puterea acestuia. Ne gândim automat la descrierea oamenilor din „ultimele zile“, în care trăim noi: „...având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea“ (2. Timotei 3:1-5 ).
Într-adevăr, creştinătatea este caracterizată printr-o mare lipsă de putere şi indiferenţă faţă de interesele lui Dumnezeu. Ea a pierdut „sarea“ şi a devenit pentru mulţi oameni o chestiune găunoasă, privită mai dispreţuitor decât iudeii sau păgânii. Aşa de slab, aşa de deplorabil se prezintă astăzi creştinismul, încât trebuie să ne temem că produce mai mulţi necredincioşi decât produc cărţile batjocoritorilor şi ale criticilor necredincioşi.
Domnul Isus indică spre încă ceva grav: ireversibilitatea acestei evoluţii. Dacă s-a renunţat o dată la Hristos şi la adevărul lui Dumnezeu, nu există niciun mijloc de oprire a tendinţei descendente. Desigur, Dumnezeu lucrează încă într-un loc sau altul în harul Său, lucrează în unul sau altul, cheamă şi salvează. Masa de mărturisitori creştini însă nu poate şi nu va fi reabilitată. Aceştia vor progresa în nelegiuirile lor şi la urmă vor avea parte de judecata meritată.
Cartea Apocalipsa ne arată în imaginea „Babilonului“, a „curvei“, ultima fază a creştinătăţii fără Hristos. Înainte să o lovească judecata lui Dumnezeu, se va împlini ceea ce a prezis Domnul Isus în această parabolă: dispreţul şi duşmănia oamenilor va lovi acest sistem. „Şi mi-a spus: Apele pe care le-ai văzut, unde şade curva, sunt popoare şi mulţimi şi naţiuni şi limbi. Şi cele zece coarne, pe care le-ai văzut, şi fiara, aceştia o vor urî pe curvă şi o vor face pustie şi goală şi carnea ei o vor mânca şi pe ea o vor arde în foc“ (Apocalipsa 17:15, 16 ).
Să rezumăm învăţătura acestei parabole. Cuvintele Domnului în Evanghelia după Marcu şi în Evanghelia după Matei se completează unele pe altele. Dacă ucenicii au sare în ei înşişi, atunci prin aceasta sunt sarea pământului. Dacă însă creştinii renunţă la sfinţenia lor practică şi la dedicarea pentru Dumnezeu, îşi pierd caracterul lor de „sare“, şi astfel sunt fără valoare pentru lume. Chiar dacă se implică pentru îndepărtarea necazului din această lume, chiar dacă vor încerca în alte moduri să se dovedească de folos în lume – dacă nu au sare în ei înşişi, atunci nu sunt buni de nimic, decât să fie aruncaţi afară şi să fie călcaţi în picioare de oameni. Orice ar reproşa şi ar spune oamenii inteligenţi, acesta este punctul de vedere al lui Dumnezeu.
Domnul să ne ajute în aceste ultime zile grele, să avem sare în noi înşine, aşa încât să judecăm tot ce este în noi şi ar putea sta contra clarităţii şi curăţiei mărturiei noastre înaintea lumii. Exemplul nostru, viaţa noastră lucrează mai mult decât toate cuvintele.