A trecut o vreme îndelungată mai înainte ca noi să ajungem la timpul din acest capitol. Ca şi cursul vieţii lui Moise, cursul vieţii lui Isus a fost întrerupt de raţionamentele şi întunecimea firii.
Moise a presupus că fraţii Săi vor fi înţeles cum că Dumnezeu, prin mâna lui, îi va elibera, însă ei nu au înţeles; iar necredinţa lor l-a despărţit de ei timp de patruzeci de ani.
Tot aşa Isus, Acela mai mare decât Moise, făcea voia Tatălui Său în mijlocul lui Israel; însă fraţii Săi nu au înţeles, iar El a trebuit să coboare la Nazaret, înstrăinat de Israel pentru o altă perioadă de timp. Totuşi El nu poate să petreacă această perioadă decât în aceeaşi perfecţiune înaintea lui Dumnezeu. Necredinţa omului nu poate decât să otrăvească această scenă, însă nimic nu a atins inima Acestui Sfânt. El a coborât la Nazaret pentru a fi acolo în supunere, ca un Copil evlavios crescând în înţelepciune şi statură, şi în har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Însă aici, în acest capitol, intrăm în întregime în alte scene şi vremuri. Copiii au crescut, şi sunt copţi pentru a se arăta lui Israel. Şi tocmai în acest moment solemn evanghelistul nostru examinează lumea amănunţit. Era o sarcină care îi aparţinea de drept sub călăuzirea Duhului, căci Duhul prin el, după cum am spus, priveşte la om, şi se ocupă de om. El ne arată aici cât de liniştită stătea întreaga lume la odihnă, căci fiarele naţiunilor aveau totul sub control (Zaharia 1:11 ). Împăratul roman era Tiberius, proconsulii săi erau fiecare în guvernările lor corespunzătoare, Iudeea însăşi fiind sub puterea sa, şi o parte din gloria lui. Preoţii, de asemenea, erau în templul lor. Totul pe pământ, atât cu privire la religie cât şi la guvernare, era aşa cum ar fi dorit omul. Dar sub privirea lui Dumnezeu, toate acestea erau o pustie; şi prin urmare, în loc să ocupe un loc acolo, şi să Îşi găsească odihnă acolo, glasul slujitorului Său este trimis să le trezească pe toate, precum Ilie în zilele întunecate ale lui Ahab, şi să perturbe somnul satisfacţiei carnale în care omul şi lumea erau învăluiţi.
Gândurile lui Dumnezeu nu sunt, cu adevărat, gândurile omului. Sabatul omului Îi era acum o pustie, iar El îl va trata ca pe o pustie. Dispensaţia legii îl încercase până la acest timp pe om, şi a arătat că el este fără speranţă de departe faţă de dreptate. Iar Ioan, potrivit cu aceasta, este trimis acum să îndemne pe om să ia locul unui păcătos condamnat. El arată către remediul care era în Dumnezeu pentru unul ca acesta, însă el nu îl descoperă ca deja îndeplinit şi introdus. El a denunţat deşertăciunea cărnii, descoperindu-i rădăcinile. Însă mâna lui nu a purtat sămânţa unei recolte mai bune. El a pus sentinţa morţii în om, însă el nu i-a adus viaţă. El l-a pus în ţărână, însă nu i-a dat putere să se ridice. Viaţa şi puterea urmau să vină mai târziu prin Fiul. „Ioan, în adevăr, n-a făcut nici un semn”. „Nu era el lumina, ci a venit ca să mărturisească despre lumină.” El a stat între Israel şi Dumnezeul lor, spunându-i lui Israel pe de o parte, că ei erau cu toţii carne, şi a arătat spre Iahve - Isus, Dumnezeul lui Israel, ca Acela care aduce răsplata cu El.
Era un amestec de har şi dreptate în lucrarea lui. El a venit „în felul celui drept”, stând deoparte şi refuzând orice contact cu lumea, iar astfel prin lumina sa, mustrând întunericul. El a jelit către generaţia lui, nebând şi nemâncând, pentru că îi îndemna pe oameni să se recunoască păcătoşi, şi să ocupe o astfel de poziţie. Însă el a venit de asemenea în felul harului, deoarce el era înainte-mergătorul lui Isus şi a mers înaintea feţei Domnului pentru a pregăti calea salvării şi a împărăţiei. Astfel era un amestec de har şi dreptate în lucrarea lui şi era în mod clar ceva mai mult decât atât legea cât şi profeţii. Legea a căutat să stăpânească omul în carne potrivit dreptăţii ei; iar profeţii au fost trimişi, într-un sens, în ajutorul legii, pentru a chema poporul înapoi la ascultare, pentru ca omului să îi fie acordat orice avantaj şi ajutor. Iar răbdarea din abundenţă a lui Dumnezeu a dovedit în momentul încercării, dacă omul a fost sau nu în stare să se reabiliteze singur, şi să stea în dreptate. Însă misiunea lui Ioan a presupus zădărnicia tuturor presupunerilor de acest fel, şi l-a privit pe om ca pe un păcătos condamnat. Însă atunci, şi astfel este ordinea sfântă în înţelepciunea divină, nu era o misiune atât de măreaţă ca aceea care este introdusă acum. Apostolii după înviere, au îndemnat pe oameni să ia prin credinţă locul unui păcătos iertat. Iar astfel deasupra noastră, lumina harului şi a mântuirii şi-a atins puterea ei de la amiază, iar noi aşteptăm doar lumina gloriei şi împărăţia.
În planul Dumnezeului nostru, îngăduiţi-mi aici să spun, a fost de la început, o lucrare cu mult mai profundă şi mult mai minunată decât cea a vechii creaţii. Vechea creaţie a fost, într-un anume sens, lăsată la dispoziţia omului. Supunerea sau neascultarea lui urmau să îi determine istoria. Însă sfatul divin de dinainte de creaţie a plănuit şi a hotărât o lucrare în şi prin Fiul, care nu putea niciodată da greş, şi care nu putea să fie condiţionat de o altă putere decât a Sa. Şi această taină o are Domnul înaintea Sa când spune „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nicidecum nu vor trece.” Creaţia era ceva care putea fi înlăturat, mântuirea (lucrarea Cuvântului) este neclintită, deoarece Însuşi Dumnezeul cel viu S-a unit cu ea. Şi astfel profetul, adresându-se lui Isus Fiul, spune „Tu ai întemeiat pământul la început şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale; ele vor pieri, dar Tu vei rămâne”. Şi astfel toate lucrurile care sunt create se pot clătina (Evrei 12:27 ), pentru că Dumnezeu Însuşi nu este unit cu ele; El nu este temelia lor. Însă Cuvântul era cu Dumnezeu, şi era Dumnezeu, şi S-a făcut carne, fiind totuna cu lucrarea însăşi. El este Viţa, piatra de unghi, piatra din capul unghiului. Aceasta îi dă răscumpărării o glorie negrăit mai minunată decât a avut creaţia vreodată. Iar astfel Botezătorul, în lucrarea pe care o vedem aici în acest capitol al Evangheliei noastre, spune „Iarba se usucă, floarea se ofileşte, dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne pentru totdeauna.” (Isaia 40:8 ). Totul în această lucrare este nestricăcios. Sămânţa vieţii pe care dăruieşte este nestricăcioasă - trupul cu care va îmbrăca acea viaţă este nestricăcios - moştenirea pe care o introduce este nestricăcioasă (1. Corinteni 15 , 1. Petru 1 ). Dumnezeu a intrat prin spărtura pe care păcatul omului a făcut-o în vechea creaţie, şi S-a unit pe Sine cu teribila ruină într-un astfel de mod, şi pentru un astfel de sfârşit, încât va fi spre lauda veşnică a Numelui Său care este cel mai binecuvântat şi de asemenea spre trăinicia noii Sale creaţii nepieritoare.
Psalmul 90 pare a fi cuvântarea unui suflet care a învăţat ceva din această taină. Profetul priveşte la Însuşi Dumnezeu ca fiind deasupra tuturor puterilor create; apoi el urmăreşte deşertăciunea care a însoţit vechea creaţie; iar în cele din urmă îşi găseşte alinarea de la o astfel de privelişte în lucrarea de îndurare a lui Dumnezeu, sau lucrarea de ispăşire prin Cuvânt. Şi tot astfel este şi cu noi preaiubiţilor. Lucrarea Cuvântului, sau a lui Dumnezeu manifestat în carne, este alinarea inimilor noastre de la simţul dureros al deşertăciunii universale din jurul nostru. Lucrarea lui Ioan ar putea să conducă sufletul în acel simţ al deşertăciunii, însă a rămas ca Altul să ne dăruiască această binecuvântată şi sigură alinare în El, şi în lucrarea Lui care dăinuieşte în veci.
După aceea se urmăreşte genealogia Domnului până la originile familiei omeneşti; nu doar până la David şi Avraam, ca în Evanghelia după Matei, ci până la Adam. Iar aceasta este în totalitate potrivit gândului general al Duhului în Luca, despre care deja am vorbit. Iar absenţa oricărei astfel de genealogii în Ioan este, în acelaşi fel, plină de înţeles. Căci genealogiile recunosc relaţiile omeneşti sau naţionale; iar păstrarea lor, după cum se face în scripturile iudaice (1 Cronici, etc.) arată o gelozie pentru ordinea şi întreţinerea sistemului omenesc. Acel sistem va fi susţinut în împărăţie, când inimile copiilor se vor întoarce către părinţi, iar inimile părinţilor către copii (Zaharia 12:10-14 ). Însă nouă ni se spune să nu luăm aminte la genealogii (1. Timotei 1:4 , Tit 3:9 ), pentru că Biserica nu trebuie să fie în slujba ordinării şi menţinerii sistemului omenesc, ci ea este dusă în relaţii cereşti.
Mai înainte de a trece la următorul capitol, aş observa că poziţia Domnului nostru de Fiu al lui Dumnezeu este recunoscută aici în timpul botezului Său, după cum fusese şi mai înainte la vestirea naşterii Sale, şi urma să fie la transfigurarea Lui după aceea (Luca 1:35 , Luca 9:35 ). Însă în fiecare sunt valori diferite. Copilul fecioarei, de la umbrirea Duhului Sfânt, urma să fie numit „Fiul lui Dumnezeu”. Persoana Lui urma să fie recunoscută. Acum, la botezul Său, este făcută aceeaşi mărturisire pentru a doua oară, cu această adăugare: „în Tine Îmi găsesc plăcerea”. Acum este recunoscută lucrarea Lui (căci botezul Lui Îl introducea în lucrarea Sa), recunoscută ca aceea care produce o satisfacţie divină deplină. Iar aceasta este binecuvântat de mângâietor pentru noi păcătoşii. Legea nu a fost niciodată astfel recunoscută, pentru că legea pretindea dreptate. Ioan Botezătorul nu a fost niciodată recunoscut astfel, căci el a condamnat omul, fără a-l elibera. Însă acum, că Fiul venea cu har şi vindecare pentru păcătoşi, gândul Lui Dumnezeu se putea odihni, căci aceasta era împlinirea scopului dragostei Sale; iar astfel se putea spune acum despre Fiul şi despre lucrarea Lui, sau despre Fiul la botezul Său, sau la ungerea Sa care a urmat imediat după botezul Său. „Tu eşti Fiul Meu Preaiubit, în Tine Îmi găsesc plăcerea”. Şi treptat El va fi astfel recunoscut, pentru a treia oară, atunci când gloria împărăţiei străluceşte pentru un moment pe muntele sfânt. Atunci aceeaşi recunoaştere va veni cu această adăugare, „de El să ascultaţi”. Însă acesta este tot atât de perfect la timpul ei, căci El este astfel recunoscut în împărăţia Lui - orice genunchi trebuie să se aplece înaintea Lui, iar sufletul care nu Îl va asculta va fi nimicit din poporul Său *(Fapte 3:22,23 ).
*Aceste cuvinte „de El să ascultaţi”, au fost o mustrare pentru Petru pentru că îi aşezase pe Moise şi Ilie pe aceeaşi treaptă cu Domnul Isus.
Astfel în trei ocazii - la anunţul naşterii Sale, la botezul Său, şi la transfigurarea Sa, poziţia Lui de Fiu al lui Dumnezeu este atestată în mod divin. Cu alte cuvinte, Persoana Lui, lucrarea Lui şi domnia Lui, toate sunt recunoscute de Tatăl; plăcerea deplină a lui Dumnezeu odihnindu-se peste El şi deplina supunere a pământului aveau nevoie de El. Dumnezeu este satisfăcut în El, iar pământul trebuie să Îl asculte. Iar după aceste recunoaşteri de către glasul din ceruri, învierea la timpul potrivit vine să le întărească prin faptă, şi să Îl proclame pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu „în putere” (Romani 1:4 ).