Harul aduce mântuire în Ierihon pentru cel pierdut
Intrat în Ierihon, Isus prezintă măreţia harului în ciuda duhului fariseilor, şi îl recunoaşte pe Zacheu ca fiind fiu al lui Avraam deşi, este adevărat, el se afla într-o poziţie nepotrivită. Totuşi, prin har, el avea o conştiinţă delicată şi o inimă generoasă*. Harul făcea ca faptul că era vameş să nu constituie în ochii Domnului o piedică în a-l considera fiu al lui Avraam (altfel cine ar fi putut să primească oare vreo binecuvântare?), şi să nu stingherească ajungerea mântuirii la cei care erau pierduţi, din moment ce mântuirea intra odată cu Isus în casa acestui fiu al lui Avraam. Isus aducea mântuirea oricui trebuia să o moştenească.
* Nu mă îndoiesc că Zacheu prezintă lui Isus lucrurile pe care obişnuia să le facă, înainte ca Domnul să vina la el. Totuşi, în acea zi a intrat mântuirea în casă la el.
Vestirea plecării Domnului; responsabilitatea slujitorilor
Săi în timpul absenţei Sale
Totuşi Domnul nu le ascunde plecarea Sa şi caracterul pe care
Împărăţia urma să-l ia în absenţa Lui. Iudeii erau preocupaţi de
Ierusalim şi aşteptau curând instaurarea Împărăţiei, de aceea
Domnul trebuie să le explice lucrurile care urmau să se întâmple
(versetul 11 şi următoarele). El este Cel care urmează să plece şi
să primească o Împărăţie, urmând să revină; până atunci El
încredinţează bunurile Sale (darurile Duhului) slujitorilor Săi
pentru a fi puse în valoare în timpul absenţei Sale. Diferenţa
dintre pilda de aici şi cea din Matei 25
este următoarea: în
Matei este prezentată suveranitatea şi înţelepciunea Celui care
dă talanţii, şi care dăruieşte potrivit aptitudinii fiecărui slujitor;
în timp ce în descrierea lui Luca se scoate în evidenţă, în mod
deosebit, responsabilitatea slujitorilor, care au primit fiecare
aceeaşi sumă. Aici unul aduce mai mult profit decât altul,
pentru interesul Stăpânului său; de asemenea nu se spune ca
în Matei „intră în bucuria Stăpânului tău“ expresie minunată
adresată tuturor de a intra în aceeaşi parte de binecuvântare,
care reprezintă măsura cea mai înaltă a fericirii. Aici se spune
unuia: „primeşte autoritate peste zece cetăţi, iar altuia peste
cinci cetăţi“, adică este dată fiecăruia o parte în gloria Împărăţiei
potrivit cu slujirea lui. Slujitorul nu pierde ceea ce a câştigat,
deşi cele câştigate aparţin de fapt Stăpânului; dar slujitorul se
bucură de câştigul său, cu excepţia celui care nu a folosit mina
încredinţată, mină dată aceluia care câştigase zece. Ceea ce
am câştigat aici, în spiritualitate, în pricepere şi în cunoaşterea
lui Dumnezeu prin Duhul, nu este pierdut în lumea viitoare,
dimpotrivă, vom primi mai mult. Gloria moştenirii ne este
dată şi ea potrivit lucrării noastre, dar totul este har.
Vestirea lepădării lui Isus de către iudei
Dar mai este un element în istoria Împărăţiei. Concetăţenii
omului de neam ales, iudeii, nu numai că şi-au respins
Împăratul, dar atunci când El a plecat să Îşi primească
Împărăţia, au trimis în urma Lui un mesager, pentru a-I spune că nu doresc ca El să împărăţească peste ei. Astfel iudeii, atunci
când Petru în Fapte 3
le arată păcatul lor, şi le vesteşte (dacă ei
s-ar fi pocăit) revenirea lui Isus şi odată cu El a vremurilor de
înviorare, resping această mărturie şi, ca să zicem aşa, îl trimit
pe Ştefan în urma lui Isus pentru a confirma faptul că nu Îl
vor sub nici o formă. Astfel această naţiune stricată este deja
judecată pentru momentul când Domnul va reveni în glorie.
Vrăjmaşii declaraţi ai lui Hristos vor primi răsplata răzvrătirii
lor.
Ultima prezentare a împărăţiei făcută de Domnul către
locuitorii Ierusalimului
După ce Isus declară starea prezentă şi starea viitoare a
Împărăţiei, vine pentru a o prezenta într-o ultimă încercare, în
propria Sa persoană, înaintea locuitorilor Ierusalimului, potrivit
profeţiei din Zaharia 11
. În studiul Evangheliilor după Matei şi
Marcu, am meditat deja asupra acestei scene remarcabile, cel
puţin în aspectele ei generale, dar câteva detalii se cer prezentate
aici. Toată mulţimea ucenicilor Săi se reuneşte în locul în care
Mântuitorul Îşi face intrarea; ucenicii şi fariseii sunt puşi în
contrast. Ierusalimul se afla în ziua cercetării sale, pe care
însă nu o recunoaşte. Din gura ucenicilor mişcaţi de Duhul
lui Dumnezeu se aud cu această ocazie cuvinte remarcabile.
Dacă ar fi tăcut ei, pietrele ar fi strigat pentru a proclama gloria
Celui respins. Iar aici ucenicii în aclamaţiile lor triumfătoare nu
salută doar partea pământească a Împărăţiei, ca în Matei; acolo,
aşa cum am văzut, ucenicii strigă: „Osana, Fiul lui David!“ şi
„Binecuvântat este Cel care vine în Numele Domnului! Osana
în locurile preaînalte!“ În fond, cele două afirmaţii exprimă
acelaşi lucru; dar aici este mai mult. Nu se mai spune nimic
despre Fiul lui David. Sigur că El este Împăratul care vine în
Numele Domnului. Dar aici nu mai este prezentată rămăşiţa lui
Israel care caută izbăvirea în Numele lui David, recunoscând că
acest titlu aparţine lui Isus, ci aici se spune: „Pace în cer în cele
preaînalte!“ Împărăţia este privită aici ca depinzând de pacea
statornicită în locurile cereşti; Fiul Omului, ridicat în înălţime şi biruitor al lui Satan, a împăcat cerurile, iar gloria harului este
întemeiată acolo pe persoana Sa, spre slava eternă şi supremă
a Dumnezeului dragostei. Împărăţia pe pământ este doar o
consecinţă a acestei glorii întemeiate prin har. Puterea care l-a
alungat pe Satan, statorniceşte pacea în ceruri. În versetul 14
din capitolul 2 al acestei Evanghelii, găsim în harul celebrat
de îngeri: „Glorie lui Dumnezeu în locurile preaînalte; iar pe
pământ pace şi bună plăcere (a lui Dumnezeu) în oameni“.
Pentru întemeierea Împărăţiei se face pace în cer, iar gloria lui
Dumnezeu este în întregime statornicită în locurile cele mai
înalte.
Domnul plânge pentru Ierusalim; prezentarea distrugerii
cetăţii; via este dată altora
Vedem aici cum Domnul, apropiindu-Se de cetate, plânge pentru
ea (versetul 41), ceea ce nu se spune în Matei, unde, discutând
cu iudeii, Isus le prezintă cetatea ca aceea care respinsese şi
omorâse pe profeţi şi era din acea clipă, până la întoarcerea
Lui, sortită pustiirii. Domnul Însuşi, ca fiind Emanuel, fusese
respins în modul cel mai josnic, El care de atâtea ori ar fi vrut
să strângă sub aripile Sale pe copiii acestei cetăţi.
Iată ceasul cercetării ei, pe care nu l-a cunoscut. Dacă ar
fi răspuns măcar în această clipa chemării pe care i-o adresa
Dumnezeul ei...! Dar ea este abandonata în mâinile naţiunilor,
vrăjmaşii ei, care nu vor lăsa piatră peste piatră în ea. Adică
din pricină că n-a cunoscut faptul că fusese cercetată de
Dumnezeu, în har, în persoana lui Isus, ea urma să fie pusă
deoparte. Mărturia nu continuă dincolo de momentul acesta,
ci se face loc pentru o altă ordine de lucruri.
Ceea ce Domnul vestea aici era distrugerea cetăţii prin Titus. Domnul are în vedere caracterul moral al templului (versetul 46). Duhul nu menţionează aici că templul ar fi o casă de rugăciune pentru toate popoarele, făcând astfel din acest templu un centru de închinare şi pentru alţii din afara lui Israel. În acelaşi sens, în Luca 20:16 se spune ca va da via altora. „Via o va da altora.“ Au căzut peste piatra de poticnire, iar când ea va cădea asupra lor - la venirea lui Isus pentru judecată - ea îi va spulbera.