În capitolul precedent, L-am văzut pe Domnul Isus inaintând prin puterea Duhului pentru a vesti harul lui Dumnezeu şi lovinde-se imediat de respingerea din partea omului. Am văzut că, în ciuda a orice, Domnul nu Se lasă întors de la lucrarea Lui de har. Acest capitol ne oferă acum o serie de imagini minunate care ilustrează ce împlineşte harul în cei care îl primesc. Patru oameni apar înaintea ochilor noştri: Petru, leprosul, paraliticul, Levi - fiecare marcat de un caracter diferit. Ei se succed într-o ordine care este morală, nu riguros cronologică. Matei şi Marcu ne povestesc amândoi cum a chemat patru pescari ca să devină ucenicii Lui, dar numai Luca ne înştiinţează despre pescuirea minunată care a făcut impresie atât de profundă asupra lui Petru şi vroia să-i fie dator, dar harul, în schimb, răspândeşte peste Petru o binefacere atât de bogată. Acesta este cu atât mai surprinzător, cu cât pescarii tocmai se obosiseră toată noaptea în eforturi complet neroditoare. Acum nu este numai abundenţă, ci supra-abundenţă; acolo unde eforturile zadarnice se înmulţiseră, acolo se înmulţesc prinderile plasei. Singura umbră în scenă vine din capacitatea lor slabă de a reţine ce a dat harul.
Barca lui Petru a ieşit de două ori pe lac, o dată noaptea, când te puteai baza pe peşte, o dată ziua, când nu te bazai pe el. Locul este acelaşi, în cele două dăţi, şi aceiaşi oameni cu acelaşi material. De unde vine diferenţa? Dintr-un lucru, dintr-unul singur. Hristos urcase în barcă. Ochii lui Petru au fost deschişi la acest fapt şi este clar că aceasta a făcut ca Mântuitorul să strălucească asupra lui ca o lumină care venea de la Dumnezeu. A se găsi în prezenţa lui Dumnezeu, chiar dacă este Dumnezeu prezent în plinătatea harului, produce în inima lui Petru convingerea stării lui de păcat.
Ori acesta este primul lucru pe care harul îl aduce cu el - convingerea de păcat. El o produce într-un mod mult mai profund decât a făcut-o vreodată legea şi atrage, producând în acelaşi timp această convingere de păcat. Acolo se găseşte acest minunat contrast. Legea lui Moise, când a fost dată în Sinai, a făcut poporul să simtă carenţa ei, dar aceasta îi respingea şi îi îndepărta de muntele arzător. Harul, în Persoana lui Isus, a adus o asemenea convingere la Petru încât şi-a mărturisit starea de păcat şi s-a aruncat cu toate acestea la picioarele lui Isus, apropiindu-se de Mântuitorul atât cât putea.
Incidentul următor - urmare foarte potrivită - priveşte un om care nu este propriu-zis umplut de păcat, ci plin de această lepră care este o imagine a păcatului. Era atât de plin de lepră încât simţea că oferea o privelişte prea respingătoare pentru a putea cu adevărat să se bazeze pe bunătatea lui Isus. Era convins de puterea Lui, dar nesigur cu privire la harul Său. De aceea se apropie spunând: „Dacă vrei ...”, relevă astfel că trupul lui este plin de lepră şi că inima lui este plină de îndoială. Imediat, harul Domnului îşi arată deplina lui măsură. Cuvântul Lui era cu totul puternic, totuşi Domnul întinde mâna şi îl atinge ca pentru a înlătura pentru totdeauna din mintea leprosului ultima îndoială care persistă şi pentru a-l linişti pe deplin.
Vedem deci aici că harul aduce vindecarea, o vindecare pe care legea nu o aducea, deşi conţinea instrucţiuni, pentru ca preoţii să poată recunoaşte orice vindecare care era făcută prin puterea lui Dumnezeu. Aici puterea lui Dumnezeu este la lucru în plinătatea harului: scenă minunată în adevăr! Nu suntem surprinşi că „mari mulţimi se adunau ca să-L asculte şi să fie vindecate” (v. 15).
Să nu neglijăm versetul 16. Isus a luat locul Omului care rămâne înaintea lui Dumnezeu şi lucrează în puterea Duhului. Harul a picurat, abundent, din Persoana Sa şi El consacră timp comuniunii în rugăciune, departe de locurile frecventate de om, înainte de a lua din nou contact cu nevoile omeneşti. Apoi vine cazul omului lovit de paralizie şi redus la o stare de completă dependenţă. Nu se spune numic despre credinţa lui personală, deşi credinţa arătată de oamenii care aduc bolnavul este extraordinară şi activă şi Domnul îi răspunde din plin. Fariseii şi învăţătorii legii, care sunt acolo, formează un fel de fundal întunecat al tabloului. Ei aveau numeroase nevoi şi puterea Domnului era acolo ca să-i vindece, pentru că harul aduce resursele lui abundente cu generozitate pentru fiecare. Totuşi ei sunt acolo pentru a da şi nu pentru a primi. Ceea ce aduc sunt critici, care se arată a fi eronate. Îşi lansează cu violenţă criticile şi trec pe lângă binecuvântare.
Paraliticul este cel care primeşte binecuvântarea - şi puterea îi este acordată. Este tocmai ceea ce are nevoie. Omul plin de păcat are nevoie nu numai de curăţire de păcatele sale, ci şi de putere asupra păcatului, această putere fiind legată de iertare. În cazul acestui om, paralizia lui era în mod vădit rezultatul păcatului şi Domnul se leagă de rădăcina răului înainte de a se ocupa de rău. Întotdeauna aceasta este calea care urmează harului pentru că nu este niciodată nimic superficial în felul în care lucrează. Fariseii, cu toate criticile lor, nu puteau să elibereze trupul bolnavului de influenţa paraliziei lui, mai mult decât puteau să-i elibereze sufletul de vina păcatelor lui. Isus poate să facă şi una şi cealaltă: demonstrează că are puterea să împlinească miracolul iertării - ceea ce ochiul omenesc nu putea observa - împlinind miracolul vindecării înaintea ochilor lor.
Fariseii aveau dreptate să creadă că nimeni nu poate ierta păcatele, decât numai Dumnezeu. Dar când Îl aud pe Isus iertând păcatele, Îl acuză de a rosti hule. Noi deducem din aceasta că Isus este Dumnezeu. Fiecare dintre noi se găseşte în mod obligatoriu înaintea acestei alegeri clare şi bine definite şi suntem fericiţi dacă alegem bine. Vindecarea a cărui obiect este acest om, îi este acordată în mod divin. El se ridică, după ce şi-a regăsit puterile, capabil, imediat, să-şi ia micul pat şi să meargă la casa lui, ceea ce face glorificându-L pe Dumnezeu.
În al patrulea rând, Levi apare în scenă; el arată că harul are grijă de inima unui obiect. Când Isus îl cheamă, Levi este ocupat cu o muncă plăcută: aceea de a primi bani. Imediat ce mintea şi inima lui se întorc de la aceşti bani şi încep să-L urmeze pe Domnul, în aşa fel că îl vedem apoi acţionând invers: îşi împarte banii, dând celor în nevoie conform Psalmului 112:9 („El răspândeşte şi dă săracilor”). Levi invită o mare mulţime de vameşi şi alţi oameni la ospăţul lui, arătând că gândurile lui s-au pus imediat în acord cu cele ale noului său Stăpân şi că înţelesese spiritul harului. Hristos totuşi este adevăratul Obiect al ospăţului, pentru că ne spune: „Levi I-a făcut un ospăţ mare în casa lui” (v. 29). Fariseii erau totalmente insensibili la acest duh de har, dar obiecţiile lor nu servesc decât la a face să se vestescă prin Domnul acest mesaj minunat: „N-am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe păcătoşi” (v.32)
Tot ce am spus s-ar putea rezuma astfel: harul produce convingerea de păcat şi apoi lucrează curăţirea păcatului. Apoi conferă puterea şi mai mult, îl face pe cel care îl primeşte conform cu Cel care este expresia lui. Hristos devenind ţinta inimii lui Levi, vedem cum acesta începe să fie impregnat de duhul Stăpânului Său.
Din versetul 33 şi până în Capitolul 6, un alt punct este destul de clar pus în relief: că harul conduce din robie spre libertate. Fariseii dispreţuiau harul şi erau foarte legaţi de posturi, rugăciuni şi ceremoniile prescrise de lege. Legea produce robie, dar harul aduce libertate: este ceea ce ne învaţă pe larg Epistola către Galateni. Deplinul adevăr expus în această epistolă nu putea să fie revelat înainte de moartea şi învierea lui Hristos, nici înainte ca Duhul să fi fost dat; totuşi vedem aici pe Domnul începând să vorbească despre lucruri care, într-un viitor apropiat, avea să fie clar arătate. El foloseşte parabole sau ilustraţii, dar gândirea Lui este clară. Fiind adevăratul Mesia, El este „Mirele” şi prezenţa Lui lângă ucenici îi împiedică să fie supuşi constrângerilor indicate în versetul 33. Apoi, puţin mai departe, Domnul introduce ceva nou. În El, harul începe să strălucească şi ca o bucată de postav nou, nu te puteai servi de el ca de o bucată pusă la haina veche a legii. Ţesătura nouă ar impune o asemenea solicitare ţesăturii vechi încât ar rupe-o; pe lângă aceasta, noul şi vechiul nu se potrivesc. Se dovedesc cu totul incapabile. Apoi, noua ilustraţie: harul, prin puterea lui, poate fi comparat cu acţiunea vinului nou, în timp ce formele şi poruncile legii au caracterul rigid al butoaielor vechi. Dacă am încerca să punem vinul nou al harului în butoiul vechi al legii, putem fi siguri de catastrofă. Trebuie găsite vase noi, capabile să conţină puterea nouă.
În acest mod remarcabil Domnul arată că harul lui Dumnezeu, care venise în Persoana Sa, avea să producă propriile sale condiţii noi şi că rânduielile cărnii instituite în Israel sub lege nu erau impuse decât „până la un timp de îndreptare” (Evrei 9:10 ). Dar în acelaşi timp Domnul arată că oamenii, prin temperament, preferă legea harului - vinul vechi le convine mai mult decât cel nou. Există un motiv evident pentru aceasta: chiar faptul de a da legea omului presupune că el este capabil să o împlinească - în timp ce harul esete oferit pe temeiul dovedit că omul este o fiinţă iremediabil pierdută.