comori.org
comori.org

Capitolul 19

F. B. Hole

Numai Luca ne vorbeşte de convertirea lui Zacheu, ceea ce este în mod remarcabil în armonie cu tema Evangheliei sale. Vameşul, deşi profund dispreţuit de mai-marii poporului său, era un obiect foarte indicat pentru a primi harul Domnului şi se deosebea prin credinţa care este gata să primească acest har. Zacheu nu avea nevoi trupeşti sau materiale; pentru el, era vorba numai de nevoi spirituale. Oamenii îl tratau ca „păcătos”. Cuvântul era potrivit şi Zacheu ştia; cu toate acestea, aceasta îl incită să încerce să câştige bunăvoinţa Domnului prin expunerea faptelor lui bune şi a onestităţii lui scrupuloase. Isus, cu toate acestea, aşază binecuvântarea Sa pe fundamentul care se potrivea declarând că Zacheu este fiul lui Avraam, adică un adevărat copil al credinţei, în timp ce El Însuşi este Cel care a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut. Zacheu, din fire, era pierdut, totuşi era un credincios şi astfel mântuirea ajunge la el în acea zi. Exact pe aceeaşi bază ajunge mântuirea la fiecare dintre noi de atunci şi până azi.

Domnul arătase fariseilor că Împărăţia era deja în mijlocul lor, în propria Lui Persoană; vorbise, de asemenea din nou, ucenicilor Săi despre moartea Sa iminentă şi despre învierea Sa. Totuşi aceştia îmbrăţişau încă speranţa de a vedea apărând fără întârziere Împărăţia în glorie. De aceea Domnul adaugă parabola din versetele 11-27 ca o corectare a gândurilor lor eronate. Ceasul Împărăţiei va veni şi atunci toţi duşmanii Lui vor fi nimiciţi; dar va fi mai întâi vremea absenţei Lui, în timpul căreia credincioşia şi hărnicia slujitorilor Lui vor fi puse la încercare. Fiecărui slujitor îi este încredinţată aceeaşi sumă, astfel încât diferenţa rezultatelor provine din hărnicia lor, din priceperea lor sau din alt motiv. După hărnicia lor sunt răsplătiţi în ziua Împărăţiei. Slujitorul care nu a avut nicio activitate, arată doar că nu-şi cunoştea Stăpânul. Rezultatul: nu numai că nu are răsplată, dar suferă o pierdere.

Aceasta ne aminteşte o dată în plus că harul ne cheamă la o poziţie de responsabilitate şi de slujire şi că locul nostru în Împărăţie va depinde de hărnicia cu care vom fi folosit ceea ce ni s-a încredinţat. După ce a prezentat parabola minelor, Domnul merge înaintea ucenicilor Săi, urcând la Ierusalim; şi cum Se apropia de Betfaghe şi de Betania, trimite să fie căutat măgăruşul pe care Îşi face intrarea în cetate după profeţia lui Zaharia (Zaharia 9:9 ). Măgăruşul nu era dresat, pentru că nimeni nu se aşezase niciodată pe el. Este dezlegat, dar numai pentru ca Domnul să Se poată aşeza pe el.

Deşi Împărăţia nu a fost pe punctul de a fi întemeiată în glorie în acel moment, Domnul, urcat astfel pe măgăruş, Se prezintă fără echivoc la Ierusalim ca Împăratul său legitim, trimis de Dumnezeu. Ucenicii Lui ajută la aceasta şi, cum se apropie de oraş, încep să laude pe Dumnezeu şi să se bucure. Ioan 12:16 ne spune foarte clar că atunci nu au înţeles cu adevărat ce făceau; totuşi este evident că Duhul lui Dumnezeu S-a folosit de ei şi i-a condus în cuvintele lor. Ei Îl aclamă ca Împărat şi vorbesc de „Pace în cer şi glorie în cele preaînalte!” (versetul 38).

Cu prilejul întrupării, îngerii proclamaseră: „pe pământ pace” (Luca 2:14 ), pentru că Omul bunei plăceri a lui Dumnezeu apăruse, şi sărbătoreau rezultatul deplin al lucrării Lui. Dar acum este clar că moartea se ridica înaintea Lui şi că respingerea Lui avea să antreneze pentru un timp orice altceva decât pace pe pământ. Totuşi, primul rezultat al lucrării Lui la cruce va fi de a stabili pacea în curtea cea mai înaltă care există – în ceruri – şi de a arăta gloria în locurile preaînalte, El Însuşi suindu-Se acolo în triumf. Trebuia ca această nota de laudă să se audă la acest moment precis. Dumnezeu ar fi putut face să strige pietrele, dar în locul lor foloseşte gura ucenicilor, deşi au rostit aceste cuvinte fără să înţeleagă deplin semnificaţia lor.

Iată acum un contrast frapant. Cum se apropie de cetate, ucenicii se bucură şi laudă pe Împărat cu glas tare. El, Împăratul, plânge pentru cetate! În Ioan 11:35 („Isus plângea”), cuvântul folosit indică lacrimi tăcute; aici verbul indică tânguirea, în chip vizibil şi audibil. Plângerile Domnului pentru Israel, relatate în Psalmul 81:13 , reapar aici, dar mult mai sfâşietoare, când se apropie ceasul când naţiunea avea să comită cel mai mare dintre toate păcatele. Ierusalimul nu cunoştea lucrurile care erau spre pacea lui (versetul 42), de aceea pacea pe pământ era imposibilă în acel moment, şi Domnul prevede şi prezice distrugerea sa prin violenţa înfăptuită de romani patruzeci de ani mai târziu. Răsăritul de sus îi cercetase şi ei nu cunoscuseră deloc timpul căutării lor.

În consecinţă, totul era în dezordine la Ierusalim. Intrând în cetate, Domnul Se îndreaptă drept către centru şi găseşte răul instalat în templu. Casa Domnului, destinată să fie o casă de rugăciune pentru toate naţiunile, nu era decât o peşteră de tâlhari, astfel încât orice străin, urcând la templu pentru a căuta acolo pe Dumnezeu, era victimă a înşelăciunilor când vroia să obţină animalele pentru jertfă. Din această cauză, era împins de la adevăratul Dumnezeu în loc să fie atras la El. De aceea, în mâinile oamenilor, casa lui Dumnezeu fusese complet deturnată de la folosirea ei firească. Mai mult, oamenii care aveau autoritate asupra casei erau în mod virtual ucigaşi, cum arată versetul 47; de aceea devenise o citadelă de ucigaşi şi în acelaşi timp o peşteră de tâlhari. Putea fi ceva mai rău? Nu e de mirare că Dumnezeu a distrus-o din temelii prin mâna romanilor patruzeci de ani mai târziu.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *