1. Autorul şi data scrierii
2. Scopul scrierii
3. Particularităţi
4. Privire de ansamblu asupra conţinutului
1. Autorul şi data scrierii
Numele autorului Evangheliei după Ioan nu este menţionat – după cum este cazul şi cu cele trei evanghelii sinoptice. Scriitorul păşeşte înapoi în imaginea de ansamblu, dincolo de mesajul lui Dumnezeu. Ioan a fost un martor ocular al întâmplărilor relatate, după cum el însuşi scrie (Ioan 1:14 ; 19:35 ). De fapt, doar un martor ocular ar fi capabil să redea astfel de detalii clare precum „Era pe la ceasul al zecelea” (Ioan 1:39 ), „şase vase de piatră pentru apă” (Ioan 2:6 ) şi „peşti mari, o sută cincizeci şi trei” (Ioan 21:11 ).
Autorul evangheliei se numeşte pe sine de cinci ori „ucenicul pe care-l iubea Isus” (compară Ioan 21:24 cu Ioan 13:23 ; 19:26 ; 20:2 ; 21:7,20 ) şi de alte câteva ori „celălalt ucenic” (Ioan 18:15 ; 20:2,3,8 ). Dintre cei trei ucenici care au fost cei mai apropiaţi de Domnul Isus (Petru, Iacov şi Ioan) ultimul nu este niciodată menţionat pe parcursul întregii evanghelii. Această rezerva ar putea confirma tradiţia bisericii primare cum că Ioan, ucenicul Domnului, este autorul acestei evanghelii. Acest fapt este confirmat de Irineu (140-202 d.Hr.) care a fost un discipol al lui Policarp din Smirna (care la rândul lui l-a cunoscut pe Ioan). Teofil din Antiohia a citat primul verset al evangheliei în jurul anului 180 d.Hr., numindu-l drept autor pe Ioan. Au existat totuşi alte presupuneri în trecut, precum şi în timpuri prezente. Potrivit unora, autorul ar fi fost un presbiterian cu acelaşi nume. Totuşi, nu există dovezi de necontestat împotriva faptului că Ioan este autorul.
Cunoaştem mai multe despre Ioan decât despre oricare alt autor al evangheliilor. El era unul dintre cei doi fii ai lui Zebedei. Zebedei era probabil un pescar prosper de pe malul lacului Galileii şi avea slujitori angajaţi (Marcu 1:19-20 ). Mama lui Ioan şi a lui Iacov era Salome (Matei 27:55-56 ; Marcu 15:40 ). Ea L-a rugat pe Domnul Isus să îi pună pe cei doi fii ai ei la dreapta şi la stânga Sa în Împărăţia Lui (Matei 20:20 ).
Chemarea lui Ioan pentru a fi un ucenic al Domnului este descrisă în evangheliile sinoptice (Matei 4:21-22 ; Marcu 1:19-20 ; Luca 5:10-11 ). Ioan şi fratele său Iacov erau plini de zel pentru Domnul Isus. Acesta este probabil motivul pentru care El i-a numit Boanerghes (fiii tunetului, Marcu 3:17 ). Luca descrie două întâmplări în care Ioan arată un mare zel (Luca 9:49,54 ).
Ioan, fratele său Iacov şi Petru au aparţinut cercului restrâns al apostolilor. Doar acestora trei li s-a îngăduit să fie cu Domnul Isus la învierea fiicei lui Iair, la transfigurarea de pe munte şi în grădina Ghetsimani (Luca 8:51 ; 9:28 ; Matei 26:37 ; Marcu 13:3 ). Petru şi Ioan au fost trimişi să pregătească ultimul Paşte (Luca 22:8 ); ei au fost de asemenea primii ucenici pe care i-a întâlnit Maria Magdalena în ziua învierii Domnului Isus şi care au văzut mormântul gol (Ioan 20:2-10 ). Ioan a fost cel mai aproape de Domnul Isus în camera de sus din Ierusalim, când ucenicii s-au întâlnit pentru ultima oară, şi în cele din urmă, el a fost singurul care „stătea alături” de crucea Domnului său (Ioan 13:23-25 ; 19:26-27 ).
După înălţarea Domnului îl găsim pe Ioan în Fapte 3 şi 4, împreună cu Pavel, mărturisind despre Domnul Isus. Apoi îl vedem ca trimis al apostolilor în Samaria (Fapte 8:14 ). Conform Galateni 2:9 , Pavel l-a întâlnit pe Ioan la cea de-a doua sa vizită la Ierusalim.
După aceea Ioan s-a mutat în Asia Mică (Efes) unde probabil că a locuit până la moartea sa la o vârstă foarte înaintată, în jurul anului 100 d.Hr. Această şedere a fost întreruptă totuşi de exilul său pe insula Patmos (Apocalipsa 1:9 ).
Evanghelia după Ioan probabil că a fost scrisă ultima dintre toate cărţile Bibliei. Conţinutul şi structura acestei evanghelii presupun familiaritatea cititorului cu cele trei evanghelii sinoptice. Potrivit tradiţiei, această evanghelie foarte specială a fost scrisă chiar la sfârşitul primului secol d.Hr.
2. Scopul scrierii
Nici unul dintre evanghelişti nu a avut intenţia de a scrie o descriere completă a vieţii lui Hristos conform principiilor omeneşti. Şi cu toate acestea, primii trei scriitori ai evangheliilor descriu pe scurt venirea şi acţiunile lui Hristos de la botezul Său în Iordan până la învierea şi înălţarea Sa – şi de aceea ele se numesc evanghelii sinoptice. Intenţia Duhului Sfânt este una diferită în Evanghelia după Ioan. Din treizeci de minuni enumerate în evangheliile sinoptice, Ioan menţionează doar una (hrănirea celor 5000 din capitolul 5). Însă Ioan descrie şase alte minuni care nu sunt menţionate nicăieri altundeva. În total se adună la şapte minuni. Şapte este un număr perfect şi suficient în mod divin. Ioan totuşi nu le numeşte minuni, ci semne. Motivul este dat de Ioan în capitolul 20:30-31: „Isus deci a făcut şi multe alte semne înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar acestea sunt scrise ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în Numele Lui.”
Această afirmaţie a lui Ioan reprezintă o bună descriere a subiectului şi scopului acestei evanghelii: Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu. Găsim denumirea de „fiu” de 29 de ori în evanghelia lui Ioan, dintre care de 10 ori „Fiul lui Dumnezeu”. Într-un limbaj aproape ca al unui copil, simplu, cu un vocabular de aproximativ doar 700 de cuvinte, Ioan ne comunică adevărul înalt, că Cuvântul, Fiul veşnic al lui Dumnezeu, a devenit trup. Prin urmare el nu menţionează nimic din genealogia, naşterea sau copilăria Domnului Isus. În schimb, însuşi primul verset al evangheliei îl poartă pe cititor înapoi în veşnicie: „La început era Cuvântul”. Existenţa eternă de dinainte a Fiului lui Dumnezeu este menţionată în Ioan 8:58 şi de asemenea în Ioan 17:5,24 . Evanghelia lui Ioan ne spune doar despre câteva minuni ale Domnului Isus iar Ioan le numeşte „semne” (Ioan 2:11 ; Ioan 4:54 ). Toate acestea au slujit doar la descoperirea atotputerniciei Domnului.
Omul Isus Hristos este în acelaşi timp Dumnezeul veşnic care, ca Domn (Yahve), a spus despre Sine în Vechiul Testament: „Eu sunt cel ce sunt” (Exod 3:14 ). Când Domnul Isus a fost arestat, a spus soldaţilor: „Eu sunt” (Ioan 18:5 ), iar ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ. El a fost singurul care putea spunea „Eu sunt pâinea vieţii”; „Eu sunt lumina lumii”; „Eu sunt uşa oilor”; „Eu sunt păstorul cel bun”; „Eu sunt învierea şi viaţa”; „Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa”; (Ioan 6:35 ; 8:12 ; 10:7,11 ; 11:25 ; 14:6 ).
Ioan menţionează de câteva ori că Domnul Isus şi-a dat viaţa în mod voluntar (Ioan 10:17 ; 18:11 ; 19:30 ). Acesta este motivul pentru care această Evanghelie nu menţionează timpul de rugăciune din Ghetsimani. Fiul lui Dumnezeu avea putere sa-Şi dea viaţa şi avea putere să o ia înapoi (Ioan 10:18 ).
Cele câteva întâmplări pe care le relatează Ioan sunt în ordine cronologică, precum în Evanghelia după Marcu. Ioan este singurul evanghelist care menţionează trei sărbători ale Paştelui în Evanghelia sa. Acesta este motivul principal pentru care presupunem că slujba publică a Domnului Isus trebuie să fi durat aproximativ trei ani (compară cu Ioan 2:13 ; 6:4 ; 13:1 ).
3. Particularităţi
Diferenţe între Evanghelia după Ioan şi evangheliile sinoptice
Caracterul special al Evangheliei după Ioan se datorează în parte relaţiei dintre Fiul lui Dumnezeu şi poporul Israel. În contrast cu evangheliile sinoptice, Domnul Isus este prezentat ca fiind respins chiar de la început (Ioan 1:11 ). „Iudeii” (termen care reprezintă pe conducătorii poporului) sunt văzuţi iar şi iar ca adversari ai Domnului Isus. „Iudeii” sunt întotdeauna separaţi distinct de „popor”. Şi cu toate acestea, doar Ioan este acela care descrie lucrarea lui Hristos în Iudeea (Ioan 1:29 - 3:36 ). Aceasta a avut loc înaintea lucrării Sale în Galileea. Ioan de asemenea ne spune de patru ori că Domnul Isus a fost în Ierusalim (Ioan 2:13 5:1; 7:14; 12:12). Domnul Isus nu întâmpină atât de multă lipsă de judecată şi neînţelegere în evangheliile sinoptice după cum întâmpină în Evanghelia după Ioan: iudeii se gândesc la templul din Ierusalim, în timp ce Domnul Isus vorbeşte despre templul trupului Său (Ioan 2:20-21 ); Nicodim nu înţelege ce vrea Domnul Isus să spună prin „naşterea din nou” (Ioan 3:3-5 ); Femeia de la Sihar nu cunoaşte ce este aceea apa cea vie (Ioan 4:10-15 ); poporul nu pricepe ce este pâinea din cer (Ioan 6:34 ), etc. Toate aceste întâmplări indică acel contrast – pe care omul nu-l poate birui – dintre întuneric şi lumină, dintre moarte şi viaţă, dintre lume şi Dumnezeu. Gândurile lui Dumnezeu cu oamenii au putut fi pătrunse doar pentru că Dumnezeu, Fiul, a devenit om, şi a împlinit lucrarea de ispăşire pe cruce.
Cea mai veche mărturie a Noului Testament
Cea mai veche şi recunoscută mărturie a Noului Testament este un fragment de papirus găsit în Egipt. Acest fragment a fost descifrat de către cercetătorul englez C.H. Roberts în 1934. El a descoperit că fragmentul avea textul în greacă din Ioan 18:31-33 pe faţă şi din Ioan 18:37-38 pe verso. Un calcul mai precis al vârstei acestui fragment a dus la rezultatul de aproximativ 125-130 d.Hr. Dacă Evanghelia lui Ioan a existat în Egipt deja la acea vreme, atunci originalul trebuie să fi fost scris ceva mai devreme. Presupunerea că Evanghelia după Ioan nu a fost scrisă mai târziu de 100 d.Hr. este puternic confirmată de acest fragment extraordinar. Acest papirus este păstrat în Manchester la John Ryland’s Library şi are denumirea P52*.
* Recent a fost descoperit un alt fragment de papirus (7 Q5), chiar mai mic, iar acesta este acum considerat a fi cea mai veche dovadă a Noului Testament. A fost găsit într-una din peşterile de la Qumran, deasupra Mării Moarte. Acest fragment constă din doar aproximativ 20 de litere care sunt parţial indescifrabile. Se crede că textul reprezintă Marcu 6:52-53 şi se crede că a fost scris în jurul anului 68 d.Hr.
Împreună cu Marcu 16:9-20 , aceste versete sunt singurele versete ale Noului Testament ale căror origini sunt puse la îndoială de către critici. Aceste douăsprezece versete lipsesc din cele mai vechi cunoscute manuscrise în limba greacă, precum şi din unele traduceri vechi. Totuşi Ieronim (Sophronius Eusebius Hieronymus, 345-419 d.Hr. )dă mărturie că aceste versete au fost incluse în multe manuscrise greceşti şi latineşti. Augustin (354-430 d.Hr.) a afirmat că acest paragraf a fost scos din text de oameni cu puţină credinţă sau duşmani ai adevăratei credinţe. Motivul lor probabil că a fost teama de o posibilă întrebuinţare greşită a acestor versete. Opinia cum că verstele 7:53-8:11 aparţin textului inspirat al Evangheliei după Luca prin conţinut, precum şi prin context, este susţinută de faptul că probabil nici o altă relatare despre viaţa Domnului Isus nu ilustrează atât de izbitor afirmaţia din capitolul 8:12 „Eu sunt lumina lumii”.
4. Privire de ansamblu asupra conţinutului
I. Ioan 1:1-18 Prolog: Cuvântul
II. Ioan 1:19 – 12:50 Lucrarea publică a Fiului lui Dumnezeu
Capitolul 1 – Ioan Botezătorul; Primii ucenici ai lui Isus
Capitolul 2 – Nunta din Cana; Curăţirea templului
Capitolul 3 – Nicodim; Ioan Botezătorul
Capitolul 4 – Femeia din Samaria; fiul unui slujitor împărătesc
Capitolul 5 – Paraliticul de la scăldătoarea Betesdei; Împotrivirea iudeilor
Capitolul 6 – Hrănirea celor 5000; Pâinea vieţii
Capitolul 7 – Isus la Sărbătoarea Corturilor
Capitolul 8 – Femeia adulteră; Respingerea cuvintelor lui Isus
Capitolul 9 – Orbul din naştere; Respingerea lucrărilor lui Isus
Capitolul 10 – Păstorul cel bun
Capitolul 11 – Învierea lui Lazăr
Capitolul 12 – Ungerea lui Isus; Dorinţa grecilor şi necredinţa iudeilor
III. Ioan 13:1 - 17:26 Slujba Fiului lui Dumnezeu faţă de ucenicii Săi
Capitolul 13 – Spălarea picioarelor
Capitolul 14 – Ucenicii şi Fiul, Tatăl şi Duhul Sfânt
Capitolul 15 – Adevărata viţă
Capitolul 16 – Duhul Sfânt şi o nouă eră
Capitolul 17 – Rugăciunea Domnului pentru cei iubiţi ai Săi
IV. Ioan 18:1 - 20:31 Moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu
Capitolul 18 – Arestarea Domnului şi acuzaţiile ridicate împotriva Lui
Capitolul 19 – Condamnarea, răstignirea şi moartea Domnului
Capitolul 20 – Ziua învierii
V. Ioan 21:1 – 25 Epilog: Domnul se arată ucenicilor Săi pe malul lacului