Aici Duhul ne prezintă ceea ce este Isus în Sine Însuşi şi ce este el faţă de oameni, pe care îi pune la încercare în aşa fel încât cei care Îl resping sunt dezaprobaţi şi se dovedesc a fi ei înşişi respinşi.
Femeia prinsă în adulter
Să cercetăm în detaliu acest capitol. Apare din nou evident contrastul cu iudaismul: înaintea Domnului a fost adusă o femeie care, fără-ndoială, era vinovată, dar pe care iudeii, în nelegiuirea lor, au adus-o înaintea Lui special pentru a-L încurca. Dacă Domnul o condamna, atunci El nu mai era un Mântuitor (şi n-ar fi făcut nimic în plus faţă de ce putea face legea), iar dacă o lăsa să plece liberă, dispreţuia legea sau o nesocotea. Era un demers foarte abil, deşi plin de răutate, dar la ce folos să fie cineva abil înaintea lui Dumnezeu, Cel care cercetează inimile? Domnul i-a lăsat să meargă până la capăt cu planurile lor, fără a le răspunde. Probabil că ei credeau că L-au prins în cursă. Însă, în cele din urmă, El le-a spus: „Cel fără păcat dintre voi să arunce cel dintâi cu piatra în ea“ (versetul 7). Simţindu-se condamnaţi de conştiinţa lor, fiind nesinceri şi neavând credinţă, ei au părăsit acel loc plini de ruşine, despărţindu-se unul de altul, fiecare fiind preocupat de propria lui persoană, de caracterul lui şi nu de conştiinţa lui. Ei s-au depărtat de Cel care i-a convins astfel, cei mai în vârstă fiind primii care au plecat. Ce imagine tristă! Şi ce putere are cuvântul! Isus şi femeia au rămas singuri. Cine poate sta în prezenţa Domnului fără să fie convins de vinovăţia lui? În ceea ce o privea pe femeia a cărei vină era recunoscută, Domnul nu a ieşit din cadrul relaţiei Sale cu iudaismul, dar Şi-a păstrat drepturile Sale, ca fiind venit în har. Aici El nu a rostit cuvântul de iertare absolută şi de mântuire, ca în Luca 7 . Cei care au acuzat-o pe femeie nu au putut să o condamne, iar El nu a vrut să o condamne, ci a trimis-o spunând: „Mergi, şi de acum să nu mai păcătuieşti“. Domnul nu arată aici harul mântuirii, ci doar că El nu judecă: nu pentru aceasta venise atunci. Subiectul acestor capitole nu este eficacitatea iertării, ci gloria persoanei Domnului în contrast cu tot ce este potrivit legii. El este lumina prin puterea Cuvântului. Prin acest Cuvânt El a lucrat ca o lumină în conştiinţa celor care aduseseră femeia, pentru că Cuvântul este lumină.
Lumina lumii
Dar aceasta nu era totul. Venit în lume, El era lumina (Ioan 1:4-10 ). Lumina oamenilor era deci viaţa şi nu o lege care prezenta cerinţe şi care condamna, nu o lege care promitea viaţa cu condiţia respectării preceptelor ei. Însăşi viaţa se găsea acolo prin prezenţa Fiului lui Dumnezeu şi a Cuvântului, iar acea viaţă era lumina oamenilor, care chiar dacă îi convingea şi îi judeca, făcea toate acestea în calitate de lumină. Astfel, Domnul spune aici, în contrast cu legea, invocată de cei care nu puteau sta în prezenţa luminii – „Eu sunt lumina lumii“ (versetul 12) – deci nu numai lumina iudeilor. În această Evanghelie ni se prezintă ceea ce este Hristos în esenţa Lui ca persoană, fie ca Dumnezeu, ca Fiul venit de la Tatăl, fie ca Fiul Omului – şi nu ceea ce era Dumnezeu în lucrările Lui speciale cu iudeii. El este obiect al credinţei în esenţa persoanei Sale, nu descoperit într-un anume caracter de ordin dispensaţional. „Cine Mă urmează pe Mine nicidecum nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (versetul 12). Lumina era în persoana Lui şi El putea da mărturie despre El Însuşi, pentru că, deşi era atunci un Om în lume, El ştia de unde venise şi ştia şi unde Se ducea. El era Fiul care venise de la Tatăl şi care avea să Se întoarcă la Tatăl. El ştia acest lucru şi era conştient de el. Astfel, mărturia Lui nu era cea a unui om care avea anumite interese, mărturie care nu ar fi fost vrednică de încredere; şi, pentru a arăta că El era ceea ce spunea că este, în afară de mărturia Fiului (propria Lui mărturie), era şi mărturia Tatălui. Dacă iudeii L-ar fi cunoscut pe El, atunci L-ar fi cunoscut pe Tatăl.
Opoziţia arătată pe faţă; adevărata eliberare
Deşi El a dat o asemenea mărturie, ei nu au pus mâna pe El, pentru că încă nu Îi venise ceasul. El aştepta tocmai acel ceas, căci cunoştea împotrivirea iudeilor, pe care a declarat-o clar în versetele 19-24. Iudeii, dacă nu credeau, aveau să moară în păcatele lor. Domnul i-a anunţat totuşi că ei aveau să cunoască cine este El (adică Mesia, Fiul lui Dumnezeu) atunci când avea să fie respins şi înălţat pe cruce, după ce va fi luat o altă poziţie ca Mântuitor respins de popor şi necunoscut de lume; când El nu Se va mai prezenta ca Mesia, ei vor recunoaşte că El era Mesia, Fiul, şi că El le vorbea despre Tatăl.
Când a rostit aceste cuvinte, mulţi au crezut în El (versetul 30), iar El le-a spus care este efectul credinţei lor, şi acest fapt a scos şi mai clar în evidenţă adevărata stare a iudeilor. Mai întâi le-a declarat că adevărul îi va elibera şi că, dacă Fiul (Cel care este Adevărul) îi va elibera, atunci vor fi într-adevăr liberi. Adevărul îi va elibera sub aspect moral înaintea lui Dumnezeu. Fiul, în virtutea drepturilor Lui naturale de moştenitor al casei, le dădea aceste drepturi, şi făcea aceasta în puterea vieţii divine venite de sus, fiind Fiul lui Dumnezeu, după cum învierea Lui a dovedit cu toată puterea. În aceasta consta adevărata eliberare.
Slujitori ai păcatului, nu copii ai lui Dumnezeu
Simţindu-se lezaţi de faptul că erau consideraţi robi şi fiind mâniaţi de această idee pe care orgoliul lor nu o putea suporta, iudeii au pretins că erau liberi şi că niciodată nu au fost robii nimănui. Prin răspunsul pe care li l-a dat, Domnul a arătat că acela care comite păcat este rob al păcatului. Tocmai faptul că erau sub lege, că erau iudei, îi punea în poziţia de robi, şi, fiind robi, ei urmau să fie daţi afară din casă, în timp ce Fiul are drepturi inalienabile, fiind al casei, şi va rămâne pentru totdeauna în casă. A fi sub păcat sau a fi sub lege este unul şi acelaşi lucru pentru un copil al lui Adam: robie. Aceasta arată apostolul Pavel în Romani 6 , cu care putem compara şi capitolele 7 şi 8 din aceeaşi epistolă, ca şi Galateni 4 şi 5. Mai mult, iudeii nu erau în mod real, şi nici din punct de vedere moral, copiii lui Avraam înaintea lui Dumnezeu (aceasta pentru că ei căutau să-L omoare pe Isus), deşi, din punct de vedere al cărnii, erau urmaşii lui Avraam. Ei nu erau copii ai lui Dumnezeu, pentru că, dacă ar fi fost, ei L-ar fi iubit pe Isus, care venise de la Dumnezeu. Ei erau copii ai diavolului şi împlineau lucrările lui. Trebuie remarcat aici că înţelegerea semnificaţiei Cuvântului este modul prin care pot fi desluşite cuvintele luate în parte; nu se pot înţelege adevărurile prin învăţarea unei definiţii compuse din cuvinte, ci trebuie mai întâi înţelese adevărurile, şi apoi sensul cuvintelor devine evident. Cel care ştie ce înseamnă naşterea din nou poate înţelege ce spunea Domnul atunci când vorbea despre a fi născut din nou.
Descoperirea că Dumnezeu Însuşi se afla acolo
Iudeii au început de atunci să lupte împotriva mărturiei Domnului, pentru că simţeau că El Se făcea pe Sine mai mare decât toţi cei pe care se bazau ei. Ei şi-au bătut joc de cuvintele Lui, iar aceasta L-a făcut pe Domnul să spună clar cine este El, ajungând ca, prin declaraţia că Avraam s-a bucurat că avea să vadă ziua Lui – cuvinte pe care iudeii le-au luat ca referindu-se la vârsta Lui ca om – să arate clar că El este „EU SUNT“ – numele suprem al lui Dumnezeu. El le-a vestit că El este însuşi Dumnezeu, pe care ei pretindeau că-L cunoşteau ca fiind Cel care S-a arătat în rug. Ce revelaţie minunată! Omul care era atunci acolo dispreţuit şi respins de oameni, contrazis, atacat şi tratat rău, era însuşi Dumnezeu. Ce fapt! Ce schimbare totală! Ce descoperire pentru aceia care Îl recunoşteau sau care Îl cunoşteau! Şi în ce stare erau cei care L-au respins, pentru că inima lor se opunea la tot ce este El, fiindcă El Se arătase pe deplin! Ce gând că Dumnezeu Însuşi S-a coborât pe pământ pentru a fi bunătatea însăşi! Cum sunt toate eclipsate înaintea Lui – legea şi omul cu raţionamentele lui. Totul depinde în mod necesar de acest mare fapt – că Dumnezeu a fost jos pe pământ şi că, mulţumiri să-I fie aduse, Dumnezeu este un Mântuitor. Datorită suferinţelor lui Hristos cunoaştem acest lucru. Şi aici este de remarcat cum dispensaţiile oficiale rânduite de Dumnezeu sunt suspendate prin descoperirea lui Dumnezeu Însuşi, care introduce astfel o binecuvântare cu mult mai mare.
Caracterul în care Domnul se prezintă pe Sine Însuşi
Dar aici Domnul Se prezintă ca fiind Martorul: El este Cuvântul, Cuvântul devenit carne, Fiul lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură, ca întotdeauna, Cuvântul, Dumnezeu Însuşi. În relatarea de la începutul capitolului, El a dat o mărturie care se adresează conştiinţei, manifestându-Se ca fiind Cuvântul care cercetează şi convinge. În versetul 18, El dă mărturie împreună cu Tatăl; în versetul 26, El vesteşte ceea ce a primit de la Tatăl şi vorbeşte ca învăţat de Dumnezeu. De altfel, Tatăl era cu El. Prin cuvântul Lui omul putea cunoaşte adevărul – versetele 32-33, iar adevărul îl elibera pe om; în versetul 47, cuvintele Lui sunt cuvintele lui Dumnezeu; în versetul 51, păzirea cuvântului Său salvează de la moarte, iar în versetul 58 vedem că vorbea Dumnezeu Însuşi, Yahve cel cunoscut de părinţi.
Sursa şi caracterul împotrivirii faţă de adevăr
Opoziţia era stârnită prin faptul că cuvântul Lui era Cuvântul adevărului (versetul 45). Cei care I se opuneau erau de la Cel Rău, care de la început este ucigaş, şi pe acela îl urmau ei; şi, pentru că adevărul este sursa vieţii, acest Vrăjmaş este caracterizat de faptul că nu a rămas în adevăr. Adevărul nu este în el, ci el este tatăl şi sursa minciunii, astfel încât, atunci când se aude glasul minciunii, vorbeşte unul din ai lui. Păcatul este o robie, iar omul era în robie fiind sub lege. Adevărul, Fiul Însuşi, îi elibera. Dar nu numai atât, ci iudeii Îi erau duşmani, copii ai vrăjmaşului, care făceau lucrările vrăjmaşului, necrezând ceea ce le spunea Hristos, tocmai pentru că El spunea adevărul. Cu această ocazie El nu a făcut nici o minune. Acest capitol ne prezintă puterea Cuvântului, iar Cuvântul viu este Dumnezeu Însuşi. Fiind respins de oameni, El este, dacă putem spune aşa, obligat să spună adevărul şi să Se descopere pe Sine, fiind deopotrivă ascuns şi arătat, în vremea când era în trup: ascuns în ceea ce priveşte gloria Lui, dar manifestat în tot ce priveşte harul şi persoana Sa.