Alungat din Iudeea, Domnul manifestă harul divin în Samaria
Acum Isus, alungat de gelozia iudeilor, începe lucrarea în afara ţinutului lor, deşi recunoştea poziţia adevărată a poporului în căile lui Dumnezeu. El a mers în Galileea, dar drumul Lui a trecut prin Samaria, unde trăia un amestec de israeliţi şi de străini. Această populaţie amestecată părăsise idolatria străinilor, dar în timp ce urma legea lui Moise şi revendica descendenţa din Iacov, stabilise un loc de închinare la Garizim. Isus nu a intrat în cetate, ci, fiind obosit, S-a aşezat lângă o fântână. El trebuia să treacă prin Samaria; această nevoie a devenit o ocazie pentru manifestarea harului divin, a cărui plinătate locuia în Persoana Lui, har care se revărsa dincolo de limitele înguste ale iudaismului.
Înainte de a începe studiul cuprinsului acestui capitol prezentăm câteva detalii preliminare. Isus nu boteza El Însuşi, pentru că El cunoştea în întregime planurile lui Dumnezeu în har şi adevăratul scop al venirii Lui. Nu se putea ca prin botez El să lege sufletele de un Hristos viu. Ucenicii Lui însă aveau motive întemeiate pentru a boteza, pentru că ei trebuiseră să-L primească drept adevăratul Mesia pe Isus care era în viaţă atunci pe pământ. Acesta a fost felul în care s-a manifestat credinţa lor. Fiind respins de iudei, Domnul nu a luptat împotriva lor, ci a plecat şi a ajuns la Sihar, unde a găsit amintiri mişcătoare despre gândurile lui Dumnezeu cu privire la Israel; dar, în acelaşi timp, în Samaria era o tristă mărturie a falimentului lui Israel. Fântâna lui Iacov era în stăpânirea unor oameni care ziceau că sunt din Israel, dar care, în cea mai mare parte, nu erau din Israel. Şi aceia nu ştiau la ce se închinau, deşi pretindeau că erau dintre urmaşii lui Iacov. Cei care erau într-adevăr urmaşii lui Israel, iudeii, Îl alungaseră pe Mesia din invidie, aşa că El, Cel dispreţuit de popor, a plecat din mijlocul lor.
Aici Îl vedem părtaş la suferinţele firii omeneşti, obosit în urma călătoriei, la miezul zilei, negăsind pentru odihnă alt loc decât marginea fântânii. El era deplin mulţumit pentru că nu urmărea altceva decât împlinirea voii lui Dumnezeu, care-L condusese acolo. Ucenicii Lui erau departe şi, la acea oră neobişnuită, Dumnezeu a adus acolo o femeie singură (nu era ora la care femeile obişnuiau să iasă pentru a lua apă), dar în căile lui Dumnezeu aşa trebuiau să se întâlnească o biată păcătoasă şi Judecătorul celor vii şi al celor morţi.
Inima Mântuitorului; dăruirea apei vii
Domnul, obosit şi însetat, nu avea nici măcar cele necesare pentru a-Şi potoli setea. Ca om, El era dependent de acea biată femeie ca să capete un pic de apă pentru a-Şi potoli setea, aşa că i-a cerut să-I dea să bea. Femeia, văzând că El era un iudeu, a fost mirată. Aşa a început scena divină în care inima Mântuitorului, respins de oameni şi oprimat de necredinţa poporului Său, se deschide pentru a lăsa să curgă acea plinătate a harului care iese în întâmpinarea nevoilor oamenilor, nu a dreptăţii lor. Acel har nu se limita numai la drepturile lui Israel şi nu era în acord cu gelozia naţională a acelui popor. Acolo era prezent darul lui Dumnezeu în har şi era prezent Dumnezeu Însuşi coborât atât de jos în mijlocul poporului Său, încât să depindă (sub aspectul poziţiei omeneşti) de o femeie samariteană, pentru un strop de apă care să-I potolească setea. „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi (nu cine sunt Eu, ci) cine este Cel care-ţi zice: «Dă-Mi să beau»“, adică: dacă ai fi ştiut că Dumnezeu dă gratuit şi ai fi cunoscut gloria Celui din faţa ta şi până unde S-a coborât El, atunci iubirea Lui s-ar descoperi inimii tale şi ar umple-o de o încredere perfectă cu privire la satisfacerea nevoilor pe care acel har le-ar trezi în sufletul tău. „Tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie“, acea apă care ţâşneşte în viaţa divină şi eternă. Iată rodul ceresc al misiunii lui Hristos atunci când El este primit: El Se descoperă pe Sine*. Inima Lui a expus (descoperindu-Se pe Sine) harul ceresc dătător de viaţă care, până atunci, din cauza necredinţei iudeilor (care au respins mărturia promisiunilor), fusese împiedicat să se manifeste, şi acel har s-a descărcat în inima unei fiinţe care era obiectul lui. Astfel inima Domnului a fost consolată după ce fusese profund mâhnită, putând să aducă, prin har, eliberarea pe care o cerea starea nenorocită a celei care se afla înaintea Lui. În aceasta constă adevărata mângâiere a iubirii, care este întristată atunci când nu poate să se exercite. Barierele care împiedicau curgerea harului au fost ridicate de acea nenorocire căreia acest har îi venea în ajutor. Starea nenorocită este tocmai ocazia pentru ca să se arate ce este Dumnezeu în har. Şi Dumnezeul harului era acolo. Dar, vai! inima omului, stearpă şi egoistă, era preocupată de propria ei mizerie (rod al păcatului) şi nu a putut înţelege nimic. Femeia a văzut ceva extraordinar în Isus şi era curioasă ce însemnau acele cuvinte, şi, fiind uimită de felul Lui de a fi, a arătat o măsură de credinţă faţă de cuvintele Domnului. Dorinţele ei se limitau la a fi scutită de greutăţile unei vieţi triste, în care inima ei care ardea nu găsea nimic care să vină în ajutorul stării nenorocite în care ajunsese prin păcat.
* Trebuie să remarcăm faptul că aici nu este ca în privinţa lui Israel în pustie, unde apa a curs dintr-o stâncă lovită, ci aici avem promisiunea unei fântâni de apă care ţâşneşte în noi în viaţa eternă.
Revărsarea harului
Câteva cuvinte despre caracterul acestei femei. Cred că Domnul doreşte să arate că, în pofida necredinţei majorităţii, în momentul când vorbea El existau nevoi ale inimilor şi câmpul era gata pentru seceriş. Dacă nenorocita dreptate proprie a iudeilor respingea fluviul harului, atunci el curgea în altă parte, şi anume acolo unde Dumnezeu pregătise inimile pentru a primi acest har cu bucurie şi mulţumire, răspunzând la starea lor nenorocită şi la nevoile lor. Deci harul nu se revărsa în mijlocul celor drepţi. Canalul pentru har era săpat de nevoile şi de nenorocirile pe care harul îi făcea pe oameni să le simtă. Viaţa femeii samaritene era ruşinoasă, dar ei măcar îi era ruşine de acea viaţă. Ea era izolată de mulţimea care o uita în viaţa socială şi nu există suferinţă lăuntrică mai acută decât cea a unui suflet izolat. Dar Hristos şi harul au venit să o caute. Şi imediat a încetat izolarea ei. El era chiar mai izolat decât ea. Ea venea singură la fântână, nu împreună cu celelalte femei. Aşa, singură, ea s-a întâlnit cu Domnul fiind condusă într-un mod minunat de Dumnezeu, care a adus-o acolo şi care îi îndepărtase pe ucenici tocmai pentru ca acea întâlnire să aibă loc. Ucenicii nu au înţeles atunci nimic din acel har: ei botezau în numele lui Mesia, în care ei credeau, şi era un lucru bun, dar acolo era prezent Dumnezeu în har, tocmai Cel care trebuie să îi judece pe cei vii şi pe cei morţi, şi împreună cu El era o păcătoasă cu păcatele ei. Ce întâlnire! Dumnezeu coborâse atât de mult încât ajunsese să depindă de acea femeie pentru a-Şi potoli setea!
Conştiinţa femeii este trezită de Cel care cercetează inimile
Ea avea o fire energică. Căutase fericirea şi nu găsise decât nenorocire. Trăia în păcat şi era obosită de viaţă. Era într-adevăr în cea mai adâncă mizerie. Ardoarea naturii ei nu s-a dat înapoi de la nici un păcat, ci a mers până la capăt. Voinţa pornită pe o cale rea se hrăneşte din pofte şi se consumă fără rod. Totuşi sufletul acelei femei simţea anumite nevoi: ea se gândea la Ierusalim şi la Garizim şi Îl aştepta pe Mesia, care să le spună toate lucrurile. Dar aceste gânduri nu îi schimbau cu nimic viaţa, care rămânea la fel de groaznică. Atunci când Domnul i-a vorbit despre lucruri spirituale în cuvinte potrivite pentru a-i trezi inima, îndreptându-i atenţia spre lucruri cereşti, în aşa fel încât să fie imposibil să interpreteze greşit şi să nu înţeleagă (omul natural nu înţelege lucrurile Duhului, care sunt înţelese prin discernământ spiritual – vezi 1. Corinteni 2:14 ), cu tot interesul stârnit de cuvintele Domnului, gândurile ei nu au mers dincolo de ulciorul pe care-l purta, simbol al trudei de zi cu zi, chiar dacă în Isus ea a văzut pe cineva care pretindea a fi mai mare decât Iacov. Ce era de făcut? Dumnezeu lucra în har în sufletul acestei sărmane femei şi El îi oferea acea ocazie prin venirea Lui acolo, dar ea era incapabilă să înţeleagă lucrurile spirituale chiar şi atunci când ele erau exprimate în modul cel mai simplu, pentru că Domnul i-a vorbit de apa care ţâşneşte în suflet spre viaţa eternă. Dar, cum inima omului se învârte mereu în cercul împrejurărilor şi al problemelor cu care este obişnuită, orizontul nevoilor ei religioase este practic limitat de tradiţiile care îi alcătuiesc viaţa religioasă, ce lasă însă mereu un gol pe care nimic nu-l poate umple. Ce era atunci de făcut?
Cum putea lucra acest har atunci când inima nu înţelegea harul spiritual pe care îl aducea Domnul? În cea de-a doua parte a acestei învăţături minunate avem răspunsul la această problemă. Domnul a atins conştiinţa ei printr-un singur cuvânt care i-a cercetat inima pătrunzând până în adâncul sufletului sărmanei femei samaritene. Ea s-a văzut înaintea unui Om care i-a spus tot ce făcuse ea; conştiinţa i-a fost trezită prin acel cuvânt şi, în prezenţa lui Dumnezeu, ea şi-a văzut întreaga viaţă.
În prezenţa lui Dumnezeu
Şi cine era Acela care îi cerceta astfel inima? Ea a simţit că ce spunea El era Cuvântul lui Dumnezeu: „Doamne, văd că Tu eşti profet“. Înţelegerea lucrurilor cereşti are loc prin intermediul conştiinţei, nu prin intelect. Indiferent de modalitatea practică folosită, sufletul şi Dumnezeu, dacă putem spune aşa, ajung să stea faţă în faţă. Femeia avea multe de învăţat şi era în prezenţa Celui care dă învăţătură despre toate. Ce pas important pentru ea! Ce schimbare! Şi ce poziţie nouă! Acel suflet care nu putea vedea dincolo de ulcior şi care simţea mai curând oboseala decât păcatul, ajunsese singur cu Judecătorul celor vii şi al celor morţi, cu Dumnezeu Însuşi. Ea nu realiza ce se întâmplă, ci doar simţea că El era Acela, prin puterea Cuvântului Său, însă El cel puţin nu o dispreţuia, aşa cum făceau ceilalţi. Deşi era singură, era singură cu El. El îi vorbise despre viaţă, despre darul lui Dumnezeu şi îi spusese că nu trebuia decât să ceară pentru a primi. Este adevărat că ea nu înţelesese nimic din cuvintele Lui, dar ele nu vorbeau de condamnarea ei, ci de harul care se coborâse până la ea pentru a-i cere apă, harul care cunoştea păcatul ei, dar nu o respingea. Acel har trecea peste interdicţiile iudeilor cu privire la o biată samariteană, ca şi peste dispreţul celor socotiţi drepţi de oameni, pentru că harul nu ascundea păcatul femeii, ci o făcea să simtă că Dumnezeu o cunoştea, dar Cel care o cunoştea astfel era prezent fără a aduce groaza în inima bietei păcătoase. Şi, dacă păcatul ei era înaintea lui Dumnezeu, totuşi nu era pentru ca ea să fie judecată. Ce minunată întâlnire a unui suflet cu Dumnezeu! Cum lucrează harul lui Dumnezeu prin Hristos! Nu era efectul faptului că femeia medita la toate acele lucruri, ci ea, fără să-şi dea seama, a ajuns să fie sub influenţa adevărului acelor lucruri deoarece Cuvântul lui Dumnezeu îi atinsese conştiinţa. Ea era în prezenţa Celui care a împlinit acea lucrare, care era smerit şi blând, şi care era mulţumit să primească puţină apă din mâinile ei. Întinăciunea ei nu-L putea întina pe El, ci ea putea avea încredere în El, fără să ştie de ce. Aşa lucrează Dumnezeu: harul inspiră încredere şi readuce sufletul înaintea lui Dumnezeu în pace, chiar înainte ca să aibă o cunoaştere inteligentă, şi chiar înainte ca să-şi poată explica aceasta. Având acest sentiment de încredere deplină (aceasta era urmarea normală a noii relaţii cu Mântuitorul), femeia a început cu întrebările care-i stăteau pe inimă, dându-I astfel Domnului ocazia de a prezenta complet căile lui Dumnezeu în har. Dumnezeu condusese lucrurile în felul acesta, pentru că întrebarea femeii era încă departe de sentimentul pe care harul avea să-l aducă în sufletul ei. Domnul i-a răspuns femeii potrivit cu situaţia ei; mântuirea venea de la iudei, care erau poporul lui Dumnezeu şi care aveau adevărul, nu de la samariteni, care se închinau la ceva necunoscut; dar Dumnezeu punea deoparte toate acele lucruri, pentru că nici la Ierusalim, nici la Garizim, nu era adusă închinarea potrivită Tatălui care Se descoperea acum în Fiul. Dumnezeu este duh, aşa că închinarea trebuie să fie în duh şi în adevăr. Deci asemenea închinători căuta Tatăl, a căror închinare să corespundă firii lui Dumnezeu şi harului Tatălui care îi căutase*. În acest fel aduc Tatălui închinare adevăraţii închinători: în duh şi în adevăr. Ierusalimul şi Samaria dispar complet, pentru că nu-şi au locul în această descoperire a Tatălui în har. Dumnezeu nu Se mai ascundea, ci era perfect descoperit în lumină, iar harul perfect al Tatălui lucra pentru a-L face cunoscut prin chiar acel har care aducea sufletele la El.
* În scrierile lui Ioan vedem că, atunci când se pune problema responsabilităţii, este folosit cuvântul „Dumnezeu“, iar când este vorba despre harul arătat faţă de noi, sunt folosite cuvintele „Tatăl“ şi „Fiul“. Iar când este vorba de bunătate faţă de lume (caracter al lui Dumnezeu în Hristos) este folosit cuvântul „Dumnezeu“.
Efectul primirii Domnului: inima umplută cu Hristos Însuşi
Femeia nu era încă adusă la Hristos; dar, după cum am văzut şi în cazul ucenicilor lui Ioan Botezătorul, o descoperire glorioasă a lui Isus atinge sufletul oriunde s-ar afla el, lucrează în suflet şi îl mişcă sub aspect moral, punându-l în relaţie cu Hristos în ce priveşte nevoile pe care sufletul le are deja. „Femeia I-a spus: «Ştiu că vine Mesia, care Se numeşte Hristos; când va veni El, ne va spune toate»“ (versetul 25). Oricât de redusă ar fi fost inteligenţa femeii, sau oricât de incapabilă ar fi fost ea să înţeleagă ceea ce îi spusese Isus, iubirea Domnului a adus-o acolo unde ea a putut primi binecuvântarea şi viaţa. El răspunde: „Eu sunt Acela, Cel care vorbeşte cu tine“. Lucrarea a fost împlinită şi Domnul a fost primit; o samariteană păcătoasă L-a primit pe Mesia al lui Israel, pe care preoţii şi fariseii Îl respinseseră. Efectul moral asupra femeii a fost evident: ea şi-a uitat ulciorul, oboseala, a uitat şi împrejurările şi a fost deplin umplută de Hristos, care S-a descoperit sufletului ei, până într-atât încât, fără să stea să gândească, a devenit o propovăduitoare care L-a vestit pe Domnul cu revărsare de inimă şi cu simplitate: „Veniţi să vedeţi un Om care mi-a spus toate câte am făcut“ (versetul 29). În acel moment ea nu se mai gândea la lucrurile pe care le făcuse, ci la Isus care i le spusese. Gândul la Isus înlătură amărăciunea păcatului, iar sentimentul bunătăţii Lui elimină tendinţa vicleană a inimii de a ascunde păcatul. Într-un cuvânt, inima femeii era umplută în întregime numai de Persoana lui Hristos. Mulţi au crezut în El în urma declaraţiei ei: „Mi-a spus toate câte am făcut“. Alţii, mult mai mulţi, au crezut în El după ce L-au auzit ei înşişi pe Isus, căci cuvântul Lui aducea o convingere şi mai puternică, legată direct de persoana Lui.
Holdele gata de seceriş
Între timp au venit şi ucenicii şi, bineînţeles, au fost miraţi că El, Învăţătorul lor, Mesia, vorbea cu o femeie. Ei aveau anumite concepţii cu privire la demnitatea Lui şi la felul cum se cuvenea să fie onorat El, dar harul Dumnezeului arătat în trup era deasupra gândurilor lor. Lucrarea acelui har era mâncarea lui Isus. „Mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis şi să sfârşesc lucrarea Lui“ (versetul 34). El Se ocupa de această voie cu smerenie şi în deplină ascultare, iar viaţa Lui şi hrana Lui erau să împlinească voia Tatălui şi să sfârşească lucrarea Lui. Felul în care se desfăşuraseră lucrurile cu biata femeie Îi umplea de bucurie inima rănită de lumea aceasta, pentru că El era dragoste. Chiar dacă iudeii Îl respingeau pe Domnul, câmpurile erau totuşi albe pentru seceriş, iar harul căuta roadele pentru grânarul etern. Iar lucrătorul nu avea să rămână fără plată, nici fără bucuria de a aduce roade pentru viaţa eternă. Totuşi, până şi apostolii Domnului nu erau altceva decât secerători pe câmpuri unde semănaseră alţii. Această femeie era o dovadă în acest sens. Hristos prezentat şi descoperit răspundea unor nevoi pe care le treziseră în inimă mărturiile profeţilor. Astfel (chiar arătând un har care descoperea iubirea Tatălui, a Dumnezeului Mântuitor, ieşind astfel din sistemul iudaic) era deplin recunoscută slujirea fidelă a lucrătorilor de dinainte, profeţii, care prin Duhul lui Hristos, chiar de la începutul lumii, au vorbit despre Eliberator, despre suferinţele lui Hristos şi despre gloriile care aveau să le urmeze. Şi semănătorii şi secerătorii se vor bucura împreună de rodul muncii lor.
Scena divină prezentată în harul revărsat la fântâna Siharului
Ce minunată imagine a scopului harului, a puterii sale, şi a plinătăţii sale de viaţă în Persoana lui Hristos! Ce tablou al darului fără plată al lui Dumnezeu şi a incapacităţii duhului omului de a-şi însuşi acest har! Cât de preocupat şi orbit este omul de lucrurile care-i stau înaintea ochilor, încât nu poate concepe ceva care depăşeşte viaţa materială, deşi suferă consecinţele păcatului! În acelaşi timp vedem că prin smerirea şi umilirea profundă a lui Mesia, a lui Isus, Dumnezeu Însuşi Se manifestă în acest har. Aceasta rupe stăvilarele şi dă curs liber torentului de har venit de sus. Apoi vedem cum conştiinţa este poarta înţelegerii lucrurilor lui Dumnezeu; omul este pus în relaţie cu Dumnezeu atunci când El îi cercetează inima. Întotdeauna este aşa şi numai atunci omul este în adevăr. Mai mult chiar, aşa Se manifestă Dumnezeu şi aşa sunt descoperite harul şi iubirea Tatălui. El caută închinători şi îi caută potrivit cu această dublă descoperire a Lui Însuşi. Indiferent cât de îndelungă este răbdarea Lui faţă de cei care nu văd mai departe de primul pas al promisiunilor lui Dumnezeu (după cum femeia L-a văzut numai pe Mesia în Cel care i-a vorbit), atunci când este primit Isus, are loc o schimbare completă, se împlineşte acea lucrare a convertirii şi credinţa se manifestă în inimă. Ce tablou divin al harului Domnului nostru Isus, smerit, e adevărat, dar fiind prin aceasta chiar manifestarea lui Dumnezeu în dragoste, Fiul Tatălui, Cel care Îl cunoaşte pe Tatăl şi care împlineşte lucrarea Lui! Ce scenă glorioasă şi nemărginită stă înaintea sufletului căruia îi este dat să-L vadă şi să-L cunoască astfel pe Mântuitorul!
Aici ni se descoperă în întregime semnificaţia acestui har, în lucrarea şi în întinderea lui divină, în ceea ce priveşte aplicaţia lui pentru individ şi pentru înţelegerea sa personală. În această scenă nu ni se prezintă iertarea, nici răscumpărarea, nici Adunarea, ci harul care curge în Persoana lui Hristos şi convertirea păcătosului, pentru ca el să se poată bucura de harul care este în El şi să fie capabil să-L cunoască pe Dumnezeu şi să-L adore pe Tatăl harului. Şi cât de mult depăşeşte aceasta limitele strâmte ale iudaismului!
În Galileea; a doua minune a Domnului
În acelaşi timp, Domnul, care este întotdeauna credincios în slujirea Lui, Se dă pe Sine deoparte pentru a-L glorifica pe Tatăl prin ascultare şi merge acolo unde Dumnezeu I-a pregătit câmpul de lucru. El i-a părăsit pe iudei pentru că nici un profet nu a fost onorat în propria lui ţară, şi merge în Galileea la cei dispreţuiţi din poporul Său, printre sărmanii turmei, acolo unde L-au condus, în egală măsură, ascultarea, harul şi planurile lui Dumnezeu. În acest sens El nu Şi-a părăsit poporul, chiar dacă era un popor atât de rău, şi acolo a făcut o minune care exprimă efectul harului faţă de rămăşiţa credincioasă din Israel, indiferent cât de slabă era credinţa acelei rămăşiţe. Domnul a revenit în locul unde transformase apa pentru curăţire în vinul bucuriei, care bucură inima lui Dumnezeu şi a omului (vezi Psalmul 104:15 , Judecători 9:13 ). Prin această primă minune făcută în Cana, El a arătat în mod simbolic acea putere care eliberează poporul, precum şi faptul că, dacă poporul Îl primea, El avea să aducă deplina bucurie în Israel, El făcând prin puterea Lui vinul cel bun de la nunta lui Israel cu Dumnezeul său. Dar Israel nu L-a dorit şi nu L-a primit pe Mesia. Atunci El S-a retras în Galileea, în mijlocul sărmanilor turmei, după ce, la trecerea prin Samaria, a arătat acest har al Tatălui care depăşeşte relaţiile iudaice, har care se arată în Persoana Fiului şi în smerirea Lui şi care face sufletele convertite să se închine Tatălui în duh şi în adevăr, în afara oricărui sistem iudaic, fie el adevărat sau fals. În Galileea, El a făcut un al doilea miracol în mijlocul lui Israel unde, după voia Tatălui, încă mai avea de lucrat, cel puţin acolo unde mai era credinţă, deşi nu în puterea de a învia morţii, ci cu puterea de a salva viaţa celui gata să piară. El a îndeplinit astfel dorinţa acelei credinţe şi a dat viaţă celui care urma să moară. Aceasta este ceea ce a făcut El de fapt în Israel în timpul vieţii Lui pe pământ.
Privire de ansamblu asupra capitolelor 5-21
Am văzut cele două poziţii în care Se găsea Hristos: 1.ceea ce urma El să facă potrivit cu voia lui Dumnezeu Tatăl, fiind respins de oameni; 2.ceea ce făcea El chiar atunci pentru Israel, potrivit cu credinţa care era printre ei. În capitolele ce urmează vedem expuse drepturile Persoanei Lui şi gloria Lui, ca şi felul cum a fost respins cuvântul Lui şi lucrarea Lui; apoi mântuirea asigurată pentru rămăşiţă şi pentru toate oile Domnului, indiferent de unde sunt ele. Apoi Domnul este prezentat ca recunoscut de Dumnezeu şi arătat pe pământ ca Fiul lui Dumnezeu, Fiul lui David şi Fiul Omului, vorbindu-se despre ce avea El să facă după plecarea Sa de pe pământ, şi despre darul Duhului Sfânt, ca şi despre poziţia în care El îi aşeza pe ucenici în relaţie cu Tatăl şi cu El Însuşi. Apoi, după ce ne sunt relatate împrejurările solemne din Ghetsimani şi cele în care El Şi-a dat viaţa, capitolul care încheie această carte ne spune pe scurt despre rezultatul acestor lucruri în căile lui Dumnezeu până la venirea Lui. Putem trece rapid peste capitolele de la 5 la 9, nu pentru că ar fi neimportante, ci pentru că ele cuprind nişte principii de bază, fiecare având rostul lui, dar fără să necesite multe explicaţii.