Cea de-a treia mărturie pentru Hristos, dată cu ocazia nunţii; binecuvântarea milenială
Au fost date înaintea lumii cele două mărturii necesare despre Hristos, ambele având ca scop să facă din El un centru pentru strângerea ucenicilor. A fost mărturia lui Ioan şi mărturia dată de Isus în Galileea împreună cu rămăşiţa: acestea sunt cele două zile ale căilor lui Dumnezeu cu Israel pe pământ*. Cea de-a treia zi ne este prezentată în capitolul al doilea. Isus Se află la o nuntă în Galileea, iar acolo El schimbă în vin apa de curăţire, făcând-o vinul bucuriei nunţii. După aceea, la Ierusalim, Isus, plin de autoritate, a curăţit templul lui Dumnezeu, executând judecata asupra celor care îl profanau. Acestea sunt, în principiu, cele două aspecte care caracterizează poziţia Domnului în Împărăţia milenară. Fără îndoială că faptele relatate aici au avut loc în realitate, dar prezentate în acest context şi în acest mod, semnificaţia lor trece în mod evident dincolo de simplul fapt istoric. Atunci de ce este scris despre cea de-a treia zi? A treia zi după ce anume? Două zile ale mărturiei au fost deja prezentate în această evanghelie: prima a fost cea a mărturiei lui Ioan, iar cea de-a doua a fost ziua mărturiei lui Isus. Acum au loc binecuvântarea şi judecata. În Galileea rămăşiţa este în locul cuvenit; acesta este locul binecuvântării potrivit cu Isaia 9 , iar Ierusalimul este locul judecăţii. La acea nuntă Domnul nu recunoaşte relaţia cu propria Lui mamă; relaţia Lui cu ea era expresia relaţiei Lui naturale cu Israel. Israelul era mama Lui privit ca născut sub lege, iar Domnul Se desparte de el pentru a aduce binecuvântarea. În consecinţă El nu împlineşte deocamdată această binecuvântare, decât ca mărturie pentru rămăşiţă, în Galileea. Însă, la revenirea Lui, vinul cel bun îi va fi dat lui Israel ca adevărata binecuvântare şi bucurie, la finalul căilor lui Dumnezeu pentru el. Totuşi Domnul rămâne încă cu mama Sa, pe care nu o recunoaşte în ceea ce priveşte lucrarea Lui, aşa cum s-a petrecut şi în ce priveşte relaţia Sa cu Israel.
* Trebuie să remarcăm faptul că Isus a acceptat să fie centrul în jurul căruia să se strângă sufletele – principiu extrem de important. Nimeni altul nu putea avea acest loc, pentru că este o poziţie divină. Lumea era în faliment fără Dumnezeu, iar noua grupare scoasă afară din lume trebuia să se strângă în jurul lui Hristos. Apoi El prezintă calea pe care trebuie să meargă omul: „Urmează-Mă!“ În paradis, Adam nu avea nevoie de nicio cale. Hristos prezintă o cale divină într-o lume care nu se putea găsi o asemenea cale, pentru că toată starea lumii era rezultatul păcatului.
În al treilea rând, în Persoana Lui, Omul ni se descoperă ca fiind Capul glorios peste toate lucrurile, Cel căruia Îi slujesc cele mai înălţate făpturi.
Fiul lui Dumnezeu în casa Tatălui
Apoi, judecându-i pe iudei şi curăţind templul, Domnul Se prezintă ca Fiul lui Dumnezeu, templul fiind casa Tatălui Său. Dovada pe care o dă în ce priveşte gloria Persoanei Sale şi drepturile Lui divine este învierea Sa, după ce avea să fie respins de iudei şi crucificat. Şi El nu numai că era Fiul, ci Dumnezeu Însuşi era în El, şi nu în templu; acea casă zidită de Irod era goală, iar acum trupul lui Isus era adevăratul templu. Confirmate prin învierea Lui, Scripturile şi Cuvântul lui Isus erau autoritate divină pentru ucenici, ele vorbind despre El aşa cum era intenţia Duhului lui Dumnezeu.
Descoperirea lui Hristos în legătură cu pământul se încheie; revelaţia lucrurilor cereşti
Cu aceasta se încheie această subdiviziune a cărţii pe care o studiem; aici se termină descoperirea lui Hristos cu privire la pământ, descoperire ce cuprinde şi moartea Lui, deşi pusă în legătură cu păcatul lumii. Capitolul al doilea ne prezintă şi mileniul, iar capitolul al treilea ne prezintă lucrarea înfăptuită pentru noi, cea prin care suntem făcuţi potriviţi pentru Împărăţia de pe pământ sau pentru cea din cer; iar lucrarea pentru noi, care constituie şi încheierea relaţiilor lui Mesia cu iudeii, descoperă lucrurile cereşti prin crucificarea Fiului Omului – iubirea divină şi viaţa eternă.
Starea naturală a omului pierdut este manifestată
Miracolele pe care le făcea Domnul îi convingeau pe mulţi oameni la nivelul inteligenţei lor naturale. Fără îndoială, ei erau sinceri, dar ajungeau să creadă printr-o deducţie omenească. Însă ne este descoperit un alt adevăr: omul în starea lui naturală era absolut incapabil* să primească lucrurile Dumnezeu. Aceasta nu pentru că mărturia ar fi fost prea slabă pentru a-l convinge, nici pentru că omul nu s-ar fi lăsat convins, din vreme ce atunci mulţi au fost convinşi (dar Isus nu S-a încrezut în ei pentru că ştia ce este omul). Chiar fiind convins, omul a rămas neschimbat în ceea ce priveşte voinţa şi firea lui. La momentul încercării omul s-a arătat înstrăinat de Dumnezeu, ba chiar vrăjmaş al Lui. Ce tristă mărturie, dar adevărată! Viaţa şi moartea lui Isus au demonstrat această realitate a stării omului. Isus Şi-a început lucrarea ştiind bine toate acestea şi iubirea Lui perfectă nu s-a răcit, ea avându-şi puterea în sine însăşi.
* De remarcat faptul că starea omului este arătată deplin în acest pasaj. Presupunând că, în chip exterior, omul este drept potrivit legii şi crede în Isus potrivit unor convingeri sincere, naturale, pe care le are, el ia această înfăţişare pentru a ascunde ceea ce este în mod real. Omul nu se cunoaşte pe sine şi rămâne exact cum era: un păcătos. Şi aceasta ne conduce la altă observaţie. Încă din paradis există două mari principii: responsabilitatea şi viaţa, pe care omul nu poate niciodată să le distingă unul de celălalt până nu înţelege că este pierdut şi că nu există nimic bun în el, după care el poate avea mulţumirea de a şti că are o sursă a vieţii şi a iertării care se găseşte în afara lui. Aceasta ni se arată aici: că este nevoie de o viaţă nouă. Isus nu dă învăţătură unei firi care este numai păcat. Aceste două principii sunt dezvoltate în Scripturi într-un mod remarcabil: mai întâi în paradis, după cum am spus, avem responsabilitatea şi viaţa în putere. Luând din rodul unui pom, omul a căzut sub aspectul responsabilităţii şi a pierdut şi viaţa. După ce a fost cunoscut binele şi răul, legea a fost măsura responsabilităţii şi ea promitea viaţa pe principiul împlinirii poruncii care exprima responsabilitatea. Hristos a venit în întâmpinarea eşecurilor omului în ceea ce priveşte responsabilitatea, dăruind ceea ce este El Însuşi: viaţa eternă. Numai aşa a putut fi rezolvată problema şi au fost împăcate cele două principii.
În El se prezintă două aspecte în care poate fi descoperit Dumnezeu. Unul este acela că El cunoaşte omul în general şi pe fiecare în parte. Ce cunoaştere în această lume! Un profet cunoaşte ceea ce îi este dat ca descoperire şi astfel are o cunoştinţă divină, dar Isus îi cunoaşte pe toţi oamenii în mod absolut pentru că El este Dumnezeu. Apoi, odată ce a introdus viaţa în har, El vorbeşte de altceva: El spune ceea ce cunoaşte şi dă mărturie despre ceea ce a văzut. Şi El Îl cunoaşte pe Dumnezeu, Tatăl Său care este în cer, şi El este Fiul Omului, care de asemenea este în cer. El îl cunoaşte pe om în mod divin, dar tot în mod divin Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi toată gloria Lui.
Ce imagine minunată este aceasta! Sau mai curând, ar trebui să spun, ce descoperire a ceea ce este El pentru noi! Pentru că aici, după cum am spus, El ne vorbeşte ca om, şi de asemenea, pentru ca noi să intrăm în această binecuvântare şi să ne bucurăm de ea, El devine jertfa pentru păcat, potrivit cu dragostea eternă a lui Dumnezeu, Tatăl Său.