Dorinţele necontrolate
Versetele 1-3 - Apostolul tocmai a vorbit de dezordine şi de ceartă printre cei care poartă numele de poporul lui Dumnezeu. El întreabă acum: „De unde sunt certuri şi de unde lupte între voi?”
El arată originea conflictelor din poporul lui Dumnezeu în poftele inimii care îşi găsesc exprimare în mădularele trupului. Pentru a-şi satisface dorinţele, carnea este gata să ucidă şi să se bată. În sens literal, aceasta este adevărat despre lume şi războaiele ei. În sens moral, dacă suntem hotărâţi să facem propria noastră voie, trista fire omenească va înjosi şi va zdrobi tot ce se va pune în calea împlinirii dorinţelor noastre.
Dacă dorinţele noastre sunt legitime, nu este nevoie să ne luptăm între noi pentru a le obţine; Îi putem cere lui Dumnezeu să ni le acorde. Prea adesea, vai! nu primim răspuns la rugăciunile noastre pentru că poate cerem cu un motiv rău pentru a satisface vreo plăcere.
Plăcerea lumii - Iacov 4:4
Aceste consideraţii despre pofta cărnii îl conduc pe apostol la a ne pune în gardă împotriva prieteniei lumii, care oferă toate ocaziile de a-i satisface dorinţele. Lumea este caracterizată de pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii. Ea şi-a arătat vrăjmăşia faţă de Dumnezeu respingându-L şi răstignindu-L pe Fiul lui Dumnezeu. Pentru cineva care mărturiseşte că are credinţă în Domnul Isus, a intra în prietenie cu lumea care L-a răstignit pe Fiul Lui Dumnezeu, echivalează cu a comite adulter din punct de vedere spiritual. „Prietenia lumii este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu”. Atitudinea noastră faţă de lume declară atitudinea noastră faţă de Dumnezeu. „Cea care trăieşte în desfătare, deşi vie, este moartă”, zice apostolul Pavel (1. Timotei 5:6 ). Cultivarea bunăvoinţei lumeşti produce o ruptură între suflet şi Dumnezeu. „Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el”, zice apostolul Ioan (1. Ioan 2:15 ). „Oricine va vrea să fie prieten al lumii se face vrăjmaş al lui Dumnezeu”, declară apostolul Iacov.
Mândria cărnii - Iacov 4:5-10
Versetele 5,6 - Apostolul arată acum că în spatele prieteniei lumii se ascunde mândria firii noastre vechi. Dorind să fie altceva, carnea se întoarce în mod firesc spre lume pentru a încerca să găsească în bogăţiile ei, în poziţia ei socială şi în onorurile ei ceea ce va satisface nevoia ei imperioasă de a se distinge. Cu toate acestea, nu în zadar Scriptura ne pune în gardă împotriva lumii; şi Duhul care locuieşte în creştini nu ne va face să poftim lucrurile lumii. Dimpotrivă, El le va da harul necesar pentru a se împotrivi lumii şi cărnii, urmând această promisiune: „Dumnezeu Se împotriveşte celor mândri, dar dă har celor smeriţi”. Dacă ne mulţumim să fim mici şi chiar să nu fim nimic în această lume, puterea şi harul pentru a ne împotrivi cărnii şi lumii ne vor fi date.
Versetul 7 - Şapte îndemnuri sunt date acum pentru a răspunde mândriei cărnii. Ele sunt toate atât de opuse mândriei cărnii din inimile noastre încât nimic, în afară de harul administrat de Duhul, nu ne va permite să le răspundem într-o anumită măsură.
Mai întâi, apostolul zice: „Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu”. Numai harul ne va conduce la supunere. Sentimentul harului şi bunătăţii lui Dumnezeu va da o asemenea încredere în Dumnezeu, încât sufletul renunţă cu bucurie la propria lui voie şi se supune lui Dumnezeu. În loc de a căuta să fie cineva şi ceva în lume, creştinul acceptă cu bucurie împrejurările hotărâte de Dumnezeu. Domnul Isus este exemplul desăvârşit al Celui pe care încrederea Sa în Dumnezeu L-a făcut să se supună Lui în mod desăvârşit. În împrejurările cele mai dureroase, când de exemplu, a fost respins de cetăţile în care făcuse minunile Sale de dragoste, El zice: „Da, Tată, pentru că aşa a fost plăcut înaintea Ta” (Matei 11:26 ).
În al doilea rând, Iacov ne zice: „Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi”. A ne supune lui Dumnezeu şi a fi mulţumiţi cu ce avem ne va permite să ne împotrivim lui Satan care ne ispiteşte şi ne provoacă prin lucrurile acestei lumi. Ca în timpul ispitirii Domnului nostru, diavolul va încerca să ne amăgească pentru a satisface nevoile vieţii curente, aspiraţiile noastre religioase, sau tot ce ar putea pofti privirile noastre. Dar dacă ispitele pe care le prezintă se lovesc de sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, vicleşugurile sale vor fi descoperite şi nu va putea să stea împotriva harului Duhului care locuieşte în noi. Domnul l-a învins pe Satan şi, în harul Său, ne-a dat mijlocul de a ne împotrivi diavolului care trebuie atunci să fugă.
Versetul 8 - În al treilea rând, ni se spune: „Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El se va apropia de voi”. Dacă ne împotrivim diavolului, el este obligat să fugă, lăsând sufletul liber să se apropie de Dumnezeu şi să descopere că El este chiar lângă noi. Dacă, precum Domnul în umblarea Lui desăvârşită, ne gândim întotdeauna la Domnul care este înaintea noastră, vom experimenta, cum a făcut-o El, că Domnul este la dreapta noastră şi că, din cauză că El este aproape de noi, nu ne vom clătina (Psalm 16:8). A te apropia de Dumnezeu este expresia încrederii active în El şi a dependenţei de El, provenind dintr-o inimă făcută prin har să descopere că tronul Său este un tron de har.
În al patrulea rând, Iacov zice: „Spălaţi-vă mâinile”. Pentru a ne apropia de Dumnezeu, trebuie să judecăm orice act care nu se potriveşte sfintei Sale prezenţe, nepunând mâinile pe orice riscă să ne murdărească.
În al cincilea rând: „Curăţaţi-vă inimile, suflete împărţite!” Nu ajunge să ne spălăm mâinile; trebuie de asemenea să judecăm răul din inima noastră. Fariseii puteau să facă mare paradă de curăţirea exterioară spălându-şi mâinile, dar Domnul trebuie să zică: „Inima lor este departe de Mine” (Marcu 7:3,6 ). Cel care se suie pe muntele Domnului şi care stă în locul sfinţeniei Sale trebuie să aibă „mâinile nevinovate şi inima curată” (Psalm 24:3,4). Inima este sediul sentimentelor creştineşti. Acestea trebuie să fie curăţite de orice lucru incompatibil cu voia lui Dumnezeu.
Versetul 9 - În al şaselea rând, „Jeliţi şi plângeţi”. Dacă suntem conduşi de harul Duhului lui Dumnezeu, nu vom putea fi indiferenţi la starea îngâmfată a celor care pretind că sunt poporul lui Dumnezeu, şi nu vom găsi nici un motiv de a ne bucura în starea sa tristă. Creştinul are bucurii pe care nimeni nu i le poate răpi, şi se poate bucura în harul lui Dumnezeu care lucrează în mijlocul răului în zilele din urmă. Dar, râsul deşert al lumii religioase mărturisitoare şi falsele bucurii prin care nu face decât să se înşele pe sine însăşi crezând că îşi uşurează nenorocirile, vor face ca inima atinsă de harul lui Dumnezeu să se jelească şi să plângă.
Versetul 10 - În al şaptelea rând, apostolul zice: „Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa”. Avem într-adevăr de ce să ne simţim încurcaţi gândindu-ne la starea în care se găsesc cei care se pretind poporul lui Dumnezeu, dar mai presus de toate trebuie să ne smerim din cauza a ceea ce descoperim în propria noastră inimă. Smerirea trebuie să aibă loc în prezenţa Domnului. Este o lucrare interioară prin care sufletul este făcut conştient de propria lui neînsemnătate faţă de măreţia lui Dumnezeu. Tendinţa noastră naturală este să ne ridicăm unii faţă de ceilalţi; numai harul ne va face să ne smerim înaintea Domnului. Dacă o facem, El ne va înălţa în momentul pe care îl va alege. Dimpotrivă dacă noi căutăm să ne înălţăm, vom fi coborâţi şi smeriţi. Vom face observaţia că aceste şapte îndemnuri implică faptul că ne aflăm în mijlocul unei vaste mărturisiri creştine caracterizată de relele împotriva cărora suntem puşi în gardă. Departe de a se supune lui Dumnezeu şi de a se împotrivi diavolului, creştinătatea se răzvrăteşte tot mai mult împotriva lui Dumnezeu şi se supune întotdeauna mai mult diavolului. Nepăsarea şi autosatisfacţia o caracterizează. Ea îşi urmează cu veselie calea în loc de a jeli şi a plânge; şi este mândră de succesele ei, în loc de a fi umilită de starea ei. În orice caz, nu este posibil să răspundem acestor îndemnuri decât în puterea şi harul Duhului care locuieşte în noi (v.5). Înţelegând starea în care se găseşte creştinătatea mărturisitoare, cei care sunt conduşi de Duhul vor fi păziţi să se îngâmfe de mândrie. Ei vor fi făcuţi să se smerească înaintea lui Dumnezeu, pentru a găsi har în mijlocul întregii nenorociri, şi glorie în veacul care vine, când cei care se smeresc acum vor fi înălţaţi, pentru că „mulţi din cei dintâi vor fi cei din urmă şi cei din urmă vor fi cei dintâi” (Marcu 10:31 ).
Vorbirea de rău - Iacov 4:11,12
Versetele 11,12 - Apostolul ne-a pus în gardă împotriva mândriei cărnii care încearcă să se înalţe. Acum, ne avertizează împotriva tendinţei de a-i înjosi pe alţii vorbindu-i de rău. A vorbi de rău pe alţii este o încercare indirectă de a se ridica pe sine. De aceea vorbirea de rău nu este decât trista consecinţă a importanţei pe care ne-o atribuim nouă înşine. Dragostea nu ar vrea, nici nu ar putea vorbi de rău. Din plinătatea inimii vorbeşte gura. A vorbi de rău indică deci negreşit că mândria şi răutatea, mai degrabă decât dragostea, şi-au găsit loc în inimă. Pe de altă parte, cel care îl vorbeşte de rău pe fratele lui a uitat legea împărătească, îndemnându-ne să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. Şi legea din Sinai spune la fel de clar: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” . Deja după lege, fratele nostru nu trebuie să fie depreciat, ci trebuie să fie un obiect de dragoste, şi reputaţia lui trebuie să fie păzită prin gura fraţilor săi. Când nu aşa stau lucrurile, aceasta înseamnă că nu trăim nici măcar la nivelul legii. Este deci evident că a vorbi împotriva fratelui nostru, înseamnă a vorbi împotriva legii; în loc de a împlini legea, lucrăm ca şi cum am fi mai presus de ea. Mai degrabă judecăm legea decât să lăsăm legea să ne judece. Mai mult, a încălca legea înseamnă a-L dispreţui pe Legiuitor şi a-I uzurpa locul. Dacă fratele nostru a acţionat rău, Legiuitorul îl poate ierta sau condamna după înţelepciunea Lui desăvârşită. Cine suntem noi pentru a ne judeca unii pe alţii?
Trebuie atunci să fim indiferenţi la răul pe care îl putem constata la alţii? Departe de aşa ceva! Alte pasaje ne învaţă cu privire la felul de a trata aceasta, când se prezintă trista necesitate. Dar acest verset ne pune în gradă împotriva faptului de a vorbi unul împotriva celuilalt. Cel care îl vorbeşte de rău pe fratele lui nu se ocupă de rău şi nu are intenţia să o facă. El vorbeşte pur şi simplu împotriva fratelui său pentru a-l deprecia. De ne-am putea aminti, când suntem tentaţi să ne satisfacem puţin reaua voinţă care caută să se răzbune vorbind de rău pe fratele nostru, că nu numai ne coborâm sub nivelul creştin, ci că nu împlinim nici măcar dreptatea legii.
Voia proprie şi încrederea în sine - Iacov 4:13-17
În cele din urmă, apostolul ne avertizează cu privire la două forme ale răului care merg adeseori împreună - voia proprie care Îl lasă pe Dumnezeu în afara împrejurărilor noastre (v.13,14) şi încrederea în sine care ne face să ne lăudăm cu activităţile noastre (v.15-17).
Versetele 13,14 - Fără a se nelinişti de Dumnezeu sau de fraţii noştri, carnea poate anunţa: „vom merge în cutare cetate şi vom petrece acolo un an şi vom face comerţ şi vom câştiga”. Voia proprie decide unde să mergem, cât timp să rămânem şi ce va fi făcut. Aceste proiecte nu sunt neapărat rele. Ceea ce este rău, este faptul că Dumnezeu nu are nici un loc în gândurile noastre. Viaţa voii proprii este o viaţă fără Dumnezeu. Dispunem de ea ca şi cum zilele noastre ne-ar aparţine. Uităm mai întâi că nu cunoaştem ce va fi mâine, apoi că viaţa noastră este doar un abur.
Versetele 15,17 - Dat fiind nesiguranţa împrejurărilor noastre şi caracterul trecător al vieţii, înţelepciunea noastră constă în a umbla într-o dependenţă smerită de Domnul şi în a subordona toate proiectele pe care le facem condiţiei: „Dacă Domnul va vrea”. Vai! carnea nu numai că se laudă că îşi face propria voie, ci se glorifică în îngâmfările ei. De aceea suntem preveniţi că dacă ştim să facem bine şi totuşi refuzăm să îl facem prin voia proprie, păcătuim. Apostolul nu zice nici măcar că a face rău înseamnă a păcătui, ci că a nu face bine, când ştim ce este drept, înseamnă a păcătui.