Apoi avem un avertisment solemn adresat celor bogaţi să plângă şi să se tânguiască pentru că nenorocirea va veni peste ei. Va spune oare cineva că aici este vorba despre sfinţii lui Dumnezeu? Să fie sfinţii persoanele chemate să plângă şi să se tânguiască pentru nenorocirile care vor veni asupra lor? „Veniţi acum, bogaţilor, plângeţi, tânguindu-vă de nenorocirile voastre care vin peste voi. Bogăţiile voastre au putrezit şi hainele voastre au fost mâncate de molii. Aurul şi argintul vostru au ruginit, iar rugina lor va fi o mărturie împotriva voastră şi are să vă mănânce carnea ca un foc. V-aţi strâns comori în zilele din urmă!“ Acesta este egoismul agravat prin indiferenţa faţă de ceilalţi manifestat în căile lor. Este destul de rău să-ţi îngrămădeşti comori în orice timp, darămite să îngrămădeşti comori în zilele din urmă. Aceasta este încă un rău mare în ochii Domnului. „Este oare timp,“ spunea cu indignare profetul, „de luat argint şi de primit haine şi măslini şi vii şi oi şi boi şi robi şi roabe?“ (v. 2 Împ. 5.25-26) Era oare timpul pentru aşaceva când Dumnezeu dădea putere şi har nemaipomenit naţiunilor? Era timpul potrivit ca un israelit să mintă pentru a scoate profit? Aşa şi aici, când zilele din urmă erau anunţate prin avertismentul solemn al lui Dumnezeu: acumularea de bogăţii într-un asemenea timp Îl ofensează.
„Iată, plata lucrătorilor care au secerat ogoarele voastre, care este oprită de voi pe nedrept, strigă! Şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului oştirilor. Aţi trăit în lux pe pământ şi v-aţi desfătat; v-aţi săturat inimile ca într-o zi de înjunghiere. L-aţi condamnat, l-aţi ucis pe cel drept; el nu vi se împotriveşte“. Ce legătură morală neaşteptată! Apostolul arată că duhul care îndeamnă la acumularea de bogăţii în zilele din urmă este acelaşi care, în alte împrejurări, L-a ucis pe Isus Hristos, cel drept. Nu este o legătură pe care am fi anticipat-o, dar este acel gen de conexiune care poate fi distinsă doar de Duhul Sfânt, care este întotdeauna sensibil faţă de gloria Domnului. După o reflecţie putem constata că aşa şi este de fapt. Acel egoism s-a ciocnit cu Domnul gloriei, care „fiind bogat, S-a făcut sărac pentru voi, ca prin sărăcia Lui voi să fiţi îmbogăţiţi“ (2. Corinteni 8 .9). Putem înţelege că aceia al căror unic ţel era propria lor importanţă, glorie şi traiul bun în această lume au simţit că o asemenea mărturie vie era împotriva lor şi că aceasta îi acuza de opoziţie flagrantă faţă de harul lui Dumnezeu, pe care Isus îl predica în cuvânt şi în faptă, arătând că este mai ferice să dai decât să primeşti. Fariseii nu erau pregătiţi pentru o asemenea învăţătură şi practică (v. Luca 16 ). Ca urmare, ura lor a crescut ajungând până la a-L crucifica pe Domnul, aşa că aceste este unul dintre elementele – deşi nu singurul element - care atrage asupra lor judecata lui Dumnezeu. Astfel, Duhul lui Dumnezeu spune: „L-aţi ucis pe cel drept“. Aluzia este la Domnul, nu numai în general, ci Cel Drept, chiar Hristos, „care nu vi se împotriveşte“.
„Fiţi deci îndelung-răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului. Iată, plugarul aşteaptă rodul preţios al pământului, având îndelungă-răbdare pentru el, până primeşte ploaie timpurie şi târzie. Fiţi şi voi îndelung-răbdători, întăriţi-vă inimile, pentru că venirea Domnului se apropie“.
Apoi el le adresează încă un apel să evite acel duh care-i împinge să murmure unul împotriva altuia deoarece judecătorul este la uşă. Îi îndeamnă să sufere cu răbdare. Acest îndemn este repetat în final. Am avut îndemnul la începutul capitolului, iar aici este repetat pentru ca nu cumva să nu-şi amintească. „Fraţilor, luaţi ca exemplu de suferinţă şi de îndelungă-răbdare pe profeţii care au vorbit în Numele Domnului. Iată, îi numim fericiţi pe cei care au răbdati: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul dat lui de la Domnul, pentru că Domnul este plin de milă şi îndurător“.
Şi mai era încă un lucru pe care trebuiau să-l evite: „Dar înainte de toate, fraţii mei, nu juraţi, nici pe cer, nici pe pământ, nici cu vreun alt jurământ; ci da al vostru să fie da şi nu al vostru să fie nu, ca să nu cădeţi sub judecată“. Ce jurământ are apostolul aici în vedere? Să fie vorba de jurământul făcut înaintea unui magistrat? Cu nici un chip scriptura nu înlătură o asemenea obligaţie solemnă. Domnul Însuşi a respectat adjurarea marelui preot şi în nici un pasaj nu găsim o aluzie care să deprecieze jurământul judiciar, nici în predica de pe munte, nici în ceea ce spune Iacov aici sau în vreun alt text din Biblie, ci, dimpotrivă. Domnul se adresa ucenicilor săi evrei, iar Iacov le scrie celor douăsprezece seminţii ale lui Israel din diaspora, dar amândoi se pronunţă împotriva obiceiului de a aduce argumente religioase cu scopul de a-şi confirma cuvintele în viaţa de zi cu zi, profanând numele Domnului pentru chestiuni care ţin de viaţa lor pământească. Un asemenea comportament de fapt slăbeşte în loc să întărească ceea ce spune omul, deoarece este evident că orice cuvânt care nu este necesar nu poate întări o afirmaţie, ci este doar rodul şi dovada slăbiciunii. Unde este doar adevăr nu este nevoie decât de afirmarea cu calm a faptului.
Nu era popor mai înclinat să jure decât evreii. În consecinţă, nu am nici un dubiu că Domnul şi slujitorii lui respingeau introducerea unui jurământ în conversaţia obişnuită şi este clar că aceasta nu se aplică la jurământul administrat de magistrat. Într-adevăr, pare ceva păcătos când cineva refuză un jurământ (presupunând că forma lui nu este una care să prezinte ceva rău) când i se cere de către autorităţi. Aş considera că aşaceva ar echivala cu negarea autorităţii lui Dumnezeu în guvernarea pe pământ. Ca urmare, consider că este de datorie fiecărui om căruia i se cere jurământul să facă aceasta cu teama de Domnul dacă jurământul este cerut de o autoritate competentă. De aceea nu trebuie să presupunem că pasajul din Matei 5 sau acesta din Iacov ar avea legătură cu jurământul judiciar. Cum ar putea cineva gândi că aceia care au asemenea gânduri ar avea o înţelegere corectă a cuvântului lui Dumnezeu? Cu siguranţă, asemenea persoane exprimă o anumită grijă faţă de conştiinţă, ceea ce nu poate fi negat, dar trebuie să avem grijă ca Dumnezeu să ne conducă în această privinţă, aspect care este important şi astăzi, când ştim că spiritul vremii se străduieşte să-L elimine pe Dumnezeu în tot ceea ce-l priveşte pe om pe pământ. Domnul a rămas în tăcere până ce marele preot l-a adjurat: nu era oare acest comportament în acord oerfect cu învăţătura Lui? Ca urmare, un jurământ nu trebuie refuzat atunci când un magistrat îl cere. Presupun, bineînţeles, că termenii acelui jurământ nu cuprind ceva care să fie învăţătură falsă sau superstiţie. De exemplu, într-o ţară romano-catolică se poate ca jurământul să fie cu referire la fecioară, la îngeri sau la sfinţi. Nu cred că un creştin ar avea libertatea să rostească un asemenea jurământ. Dar presupun acum că unei persoane i s-ar cere, în numele lui Dumnezeu, să declare ceea ce crede a fi adevărul cu privire la un eveniment la care a fost martor, că i se cere adevărul, tot adevărul şi numai adevărul. Am impresia că acea persoană nu are libertatea de a refuza acel jurământ, ci, dacă refuză, se face vinovată de ignoranţă şi că este un păcat mare să protesteze contra unei asemenea proceduri.
Restul capitolului abordează un alt subiect: cel al disciplinei lui Dumnezeu în guvernare. „Suferă cineva dintre voi? Să se roage! Este cineva bucuros? Să cânte psalmi!“ Aceasta nu se referă la psalmii inspiraţi. Mulţi se gândesc la Psalmii lui David oriunde întâlnesc acest cuvânt. Fără-ndoială, obiceiuri vechi şi asocieri îi condu la aceasta, dar în Biblie nu găsim nici un temei. Nici nu înseamnă că acela care este fericit trebuie să-şi exprime bucuria în strigăte de laudă către Domnul. „Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme la sine pe bătrânii adunării şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în Numele Domnului“. Ştim că acesta era un vechi obicei, care a fost folosit şi de cei care erau îmbrăcaţi cu puteri miraculoase. Când au fost trimişi de Domnul, apostolii au primit instrucţiuni să-i ungă cu untdelemn pe cei bolnavi (Marcu 6 ). Şi tot aşa sunt îndemnaţi aici să lucreze bătrânii. Nici nu neg că o rugăciune poate primi răspunsuri remarcabile. Nu aş numi acestea puteri miraculoase, deoarece adevărata putere de acest fel este aceea exercitată de o persoană pregătită de Domnul în acest scop, de o persoană care ştie că poate conta pe o putere atunci când El doreşte să o manifeste, pe când răspunsul la o rugăciune implică un exerciţiu de credinţă, aşa cum a fost cu aceia care se rugau pentru Petru când el era în închisoare: ceea ce au făcut ei nu avea nimic miraculos, dar a fost o remarcabilă intervenţie directă a lui Dumnezeu, fără ca aceasta să fie cumva legată de daruri miraculoase încredinţate celor care se rugau. „Şi rugăciunea credinţei îl va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica“. Aici este ceva care ţine de judecata lui Dumnezeu. Persoana a fost pedepsită cu boală pentru ceva rău, aceasta fiind judecata, dar harul intervine şi Dumnezeu vindecă.
Apoi este prezentat duhul general de mărturisire. „Mărturisiţi-vă deci unii altora greşelile şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi“. Este adevărat că dragostea se interesează nu numai de ceea ce este bine, ci şi de ceea ce este rodul răului nejudecat. Dar se remarcă o abţinere cu grijă de a îndemna mărturisirea înaintea bătrânilor, ceea ce nu mă-ndoiesc, arată înţelepciunea plină de prevedere a lui Dumnezeu, care iubeşte sufletele dar urăşte superstiţia. „Mare putere are cererea fierbinte a celui drept“. Ca argument pentru aceasta este menţionat Ilie. Iar în final avem: „Fraţii mei, dacă cineva dintre voi se va rătăci de la adevăr, şi cineva îl va întoarce, să ştie că cel care-l întoarce pe un păcătos din rătăcirea căii lui va mântui un suflet din moarte şi va acoperi o mulţime de păcate“. Fără-ndoială, aceasta este ceva prezentat la modul general, dar, în acelaşi timp, după impresia mea, nu face decât să confirme ceea ce am arătat cu privire la caracterul cuprinzător al acestei epistole.