Există în mod evident o diferenţă imensă între „a trece prin ispită”, sau „a răbda ispita” (Iacov 1:2,12 ) pe de o parte, şi „a intra în ispită” (Matei 26:41 ), de cealaltă parte. Prin urmare ar fi bine să clarificăm această diferenţă în sufletele noastre, pentru că, în timp ce una este binecuvântată, cealaltă reprezintă cel mai mare pericol posibil pentru suflet. Nimic nu întăreşte mai mult decât „a răbda ispita”; nimic nu este mai periculos decât „a intra” în ea. Pare să fie o mică diferenţă de cuvinte, iar oamenii ar putea, în gândurile lor, să treacă repede peste această diferenţă. Însă ea este crucială, deoarece într-un caz reprezintă o onoare pe care Dumnezeu ne-o face, iar în celălalt caz este o capcană pe care Satan ne-o întinde.
Pe care dintre aceste două lucruri îl cunoaştem mai bine? Cât de mult cunosc sufletele noastre, care sunt aici în jurul mesei Domnului Isus, ce înseamnă să treci prin diferite ispite sau să rabzi ispita? Pentru că ferice de noi dacă cunoaştem. A trece prin ispită sau a o răbda, este lucrul în care Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea. În Geneza 22 aflăm că Avraam era într-o stare în care Dumnezeu a putut să-l încerce, iar Lui Îi place ca noi să ne aflăm într-o astfel de stare încât El să ne poată încerca. Dar acest lucru nu se întâmplă atunci când noi nu suntem conduşi de sentimentul prezenţei lui Dumnezeu, precum şi de bucuria în El. Nu se întâmplă atunci când carnea este nejudecată. Suntem noi deci aduşi până la acest punct, în căile lui Dumnezeu? Pentru că aceasta este ceea ce El caută la fiecare dintre sfinţii Săi. Suntem noi deci aduşi în părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său în Domnul nostru Isus (1. Ioan 1 )? Nu avem noi acelaşi Mântuitor şi aceeaşi mântuire a lui Dumnezeu?
Cu toate acestea, în Hristos, mântuirea nu este doar o favoare incomparabilă precum aceea pe care Dumnezeu ne-a acordat-o în profunzimile nevoii noastre, ci este de asemenea categoric inseparabilă de judecarea sinelui în prezenţa lui Dumnezeu. Până într-acolo încât dacă acest fapt nu este învăţat la început, va trebui să fie învăţat într-un fel mult mai dureros pe parcurs. Şi apoi, ce dezonoare adusă lui Dumnezeu! Ce întristare adusă Duhului Său! Un asemenea eşec, care să ne înveţe ce suntem noi, nu înseamnă a răbda ispita şi nici măcar în măsura cea mai mică nu înseamnă că Dumnezeu ne încearcă. Într-o astfel de stare, Domnul trebuie mai degrabă să ne înghiontească pentru greşelile noastre, ca unii care purtăm numele Domnului Isus într-un chip nevrednic.
Cât de trist este ca cei care au în Mântuitorul o astfel de mântuire, întemeiată pe judecata fără cruţare a cărnii, să o folosească atât de puţin pentru a judeca sinele, cel mai urâcios lucru dintre toate pentru Dumnezeu, şi nimeni nu ar trebui să ezite să-l numească astfel. Sunt de acord că Satan are o mai mare îndrăzneală, mândrie şi iscusinţă, dar mi se pare că în ceea ce priveşte josnicia, ticăloşia şi răutatea, nimic nu este atât de rău precum sinele. Şi totuşi acesta este chiar ceea ce fiecare dintre noi îl poartă cu sine. Întrebarea care se pune acum este: cât de mult a lucrat harul în sufletele noastre pentru a ne conduce să îl judecăm în prezenţa lui Dumnezeu? Atunci când aşa stau lucrurile, Domnul ne poate încerca, aceasta însemnând că El ne poate pune la încercare prin ceea ce nu este deloc o chestiune a vreunui rău de orice fel, deoarece Dumnezeu nu ispiteşte cu rău, după cum El Însuşi nu poate fi ispitit de lucruri rele (Iacov 1:13 ).
Atunci când lui Dumnezeu i-a plăcut să-i ceară lui Avraam să îl dea pe singurul său fiu, aceasta nu era în niciun fel vreun rău, ci o încercare deosebit de binecuvântată. Ea dovedea dacă Avraam avea o astfel de încredere deplină în Dumnezeu, încât să renunţe la ceea ce îi era lui cel mai drag, fiul său pe care se bazau toate promisiunile lui Dumnezeu. Şi prin har, Avraam a avut. Bineînţeles că el a făcut aceasta având perfecta certitudine că, dacă Isaac trebuia să moară atunci, Dumnezeu îl va învia. Căci Avraam ştia perfect, mai înainte ca jertfa să-i fie cerută, că Isaac trebuia să fie fiul promisiunii; iar el cunoştea că era Isaac şi nimeni altcineva – nu vreun alt fiu – astfel încât era sigur, că dacă Isaac ar fi fost jertfit, Dumnezeu îl va învia din nou dintre morţi. Prin urmare a fost cu adevărat bunătatea inimii lui Dumnezeu aceea care s-a reflectat în ceea ce El a cerut inimii lui Avraam. Iar Avraam a fost adus într-o şi mai măreaţă comuniune cu Dumnezeu în ceea ce era, potrivit măsurii, imaginea darului Propriului Său Fiu.
Exact aşa stau lucrurile cu încercările cu care lui Dumnezeu Îi face plăcere să ne încerce, vorbind acum nu de încercările noastre rele, ci de cele bune; nu de astfel de necazuri precum cele prin care a trecut Lot ci de cele precum ale lui Avraam. Dacă în noi există un astfel de fundament al umblării înaintea lui Dumnezeu şi conştienţa prezenţei Sale, aceasta reprezintă dovada celei mai mari încrederi în Dumnezeu, astfel încât El ne poate încerca cu ceva asemănător Lui – vreun premiu la care să renunţăm, o suferinţă pe care să o răbdăm în har – orice ar fi, potrivit gândului Său. În sensul acesta se vorbeşte despre ispită în Iacov 1:2,12 .
După aceste lucruri (Iacov 1:13-15 ), ne întoarcem la ispita despre care se vorbeşte într-un sens negativ, iar aceasta are legătură cu versetul din Matei 26 . Nu voi insista mult nici asupra acestuia, deşi ambele sunt cuvinte foarte folositoare sufletelor noastre. Domnul dorea ca ucenicii Săi să vegheze împreună cu El. Vai! Dorinţa Lui nu a fost împlinită. Iar Domnul a mers singur şi s-a rugat Tatălui Său în cea mai adâncă suferinţă. Apoi s-a întors la ucenici şi, găsindu-i din nou adormiţi, i-a spus lui Petru: „Aşa, n-aţi fost în stare un singur ceas să vegheaţi împreună cu Mine?” Nu, ei n-au putut să vegheze cu El un singur ceas! Duhul lor era plin de râvnă, dar carnea era neputincioasă.
Ar fi acum nedemn pentru noi să luăm aceasta drept scuză pentru propriul nostru eşec. Aceasta ar însemna să citim Scriptura spre deplina vătămare a sufletelor noastre şi spre dezonoare adusă lui Dumnezeu; cu toate acestea, mă tem că sunt mulţi care procedează aşa. Însă trebuie să ne amintim că există această diferenţă dintre poziţia noastră acum şi cea a ucenicilor de atunci. Carnea încă nu fusese în întregime expusă şi judecată, la acel moment. Era încă înainte de crucea lui Hristos şi astfel înainte ca Duhul Sfânt să fie dat. Exista viaţă divină, dar viaţa divină, în ea însăşi, întotdeauna pătrunde în slăbiciune. Duhul Sfânt este acela care acţionează în putere şi nu poţi avea niciodată putere fără El. Însă noi suntem întotdeauna responsabili pentru puterea Duhului Sfânt, deoarece El este dat credinciosului şi rămâne pentru totdeauna în el. Timpul acesta încă nu venise, dar Domnul spune în vederea acestuia, precum şi cu privire la starea în care ei se aflau atunci: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită”. Pentru că, să ţinem minte: nu vreo putere conferită de Duhul lui Dumnezeu ne fereşte, chiar dacă El este Duhul puterii, nu energia în vreun lucru sau altul ne fereşte, ci dependenţa. Sentimentul propriei slăbiciuni este acela care ne face să veghem şi să ne rugăm şi astfel avem puterea lui Hristos peste noi. Puterea Lui desăvârşită în slăbiciune.
Nu există nimic care să tindă să distrugă dependenţa noastră de Dumnezeu precum o vastă cunoaştere a cuvântului lui Dumnezeu, atunci când este desprinsă de Hristos. Şi acolo se află pericolul pentru noi. Cu cât mai vastă este cunoaşterea noastră a cuvântului lui Dumnezeu, atunci când este despărţită de sentimentul deplinei slăbiciuni şi în consecinţă de nevoia de a veghea şi a te ruga, cu atât este mai mare pericolul. Acesta este un avertisment solemn pentru sufletele noastre. Există, fără îndoială, belşug de cunoştinţă a Scripturii şi de ceea ce este numită inteligenţă a adevărului, însă păstrează sufletele noastre acest sentiment al nevoii şi al slăbiciunii noastre şi exprimarea lui faţă de Dumnezeu? „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită”.
Ce vrea Domnul să spună prin „a intra în ispită”? Voia care merge într-un loc unde nimic altceva decât voia judecată a unuia care merge la porunca lui Dumnezeu şi care se sprijină pe El poate să fie ferită; aceasta înseamnă că voia proprie merge acolo unde eşecul este inevitabil iar asta doar pentru că este voia la lucru. Şi Petru a dovedit aceasta, curând. El a mers acolo unde nu putea sta în picioare decât atunci când Domnul l-a chemat şi l-a ţinut prin credinţă. El a intrat în ispită. El nu a răbdat-o. Aceasta nu a însemnat deloc a îndura ispita, ci el a intrat în ea şi a căzut.
Şi daţi-mi voie să spun că este totul bine atunci când Îl mărturisim pe Domnul nostru Isus Hristos în mijlocul sfinţilor lui Dumnezeu, dar nu este tot la fel de uşor să Îl mărturisim cu smerenie şi credincioşie acolo unde, în loc să fie sfinţi care simt împreună cu noi, ruşinea şi dispreţul, sau chiar moartea, pot să fie consecinţele, precum în cazul lui Petru. El ar fi răbdat ispita, dacă ar fi trecut prin har, ascultare, veghere şi rugăciune, în loc să se încreadă în bunăvoinţa lui de a merge la închisoare sau chiar de a muri pentru Stăpânul său. Atunci când Domnul nostru spune „duhul este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă”, El priveşte la firea omului, iar firea este incapabilă de un astfel de test. Nimeni în afară de Dumnezeu nu poate da sprijin şi, prin urmare, este nevoie de voia lui Dumnezeu exprimată în Cuvântul Său pentru a ne conduce aşa cum trebuie într-o astfel de cadru al ispitei şi de harul Lui care dă sprijin credinţei pentru a ne păstra în acest cadru. Altfel, nu ar fi altceva decât propria noastră voie şi vom eşua.
Ar fi fost o abominaţie ca Avraam să-l jertfească pe fiul său, dacă Dumnezeu nu ar fi rostit acest cuvânt. Dar credinţa, acolo unde sinele este judecat, întăreşte sufletul să rabde ispita. Cineva nu intră în ispită dacă rămâne în dependenţă şi judecată de sine. Atunci când trecem prin diferite ispite, socotim aceasta ca fiind o mare bucurie şi, deoarece nu am intrat în ele datorită propriei noastre voinţe, nu cădem în ele, ci le răbdăm prin har.
Domnul să ne ajute să veghem şi să ne rugăm, cu atât mai mult cu cât El ne-a binecuvântat cu o astfel de cunoaştere a Cuvântului Său şi a Sa Însuşi.