comori.org
comori.org

Roada Duhului

din revista „Halte Fest!”

Dar roada Duhului este: dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare“ (Galateni 5:22-23 ). În Galateni 5:22-23 sunt enumerate nouă efecte ale Duhului, care reprezintă părţile componente ale roadei energiei Sale în credincioşi.

Rodie

1. Dragostea

Dragostea este trăsătura caracteristică de bază a copilului lui Dumnezeu. Apostolii au primit de la Domnul Isus porunca: „cine-L iubeşte pe Dumnezeu să-l iubească şi pe fratele său“. Ioan subliniază originea divină a dragostei, când spune: „Dragostea este din Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi Îl cunoaşte pe Dumnezeu.“ El arată şi motivul dragostei divine: „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi“, adică noi nu-L iubim numai pe Dumnezeu, ci ne iubim şi unii pe alţii, pentru că El ne-a iubit întâi (1. Ioan 4:19-21 ).

Dragostea are deci în viaţa credinciosului un efect dublu: în primul rând Îl iubim pe Dumnezeu, iar în al doilea rând îi iubim pe cei care sunt născuţi din Dumnezeu, ca şi noi.

Această exercitare dublă a dragostei merge în acelaşi timp de la sine. Dacă Îl iubim pe Dumnezeu, îl iubim şi pe fratele nostru. Apostolul subliniază, că atunci când nu este dragoste pentru fratele, pe care îl vedem, afirmaţia că Îl iubim pe Cel, care nu poate fi văzut, este neadevărată. „Dacă zice cineva: «Eu Îl iubesc pe Dumnezeu», şi îl urăşte pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu îl iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, cum poate să-L iubeacă pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut?“ (1. Ioan 4:20 ).

Copilul lui Dumnezeu iubeşte nu pentru că i se cere acest lucru, ci pentru că aceasta este exprimarea vie a noii naturi, pe care o posedă. Motivaţia pentru dragoste este hrănită de descoperirea dragostei nemărginite a lui Dumnezeu faţă de noi, o realitate neschimbată, pe care nu o putem înţelege. „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.“ Este lucrarea Duhului Sfânt în noi, care lucrează şi voinţa şi dă puterea necesară pentru exercitarea acestei dragoste.

Într-o altă epistolă citim despre marele loc, pe care îl ocupă dragostea practică în viaţa credinciosului. Apostolul scria sfinţilor din Roma: „Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii; pentru că, cine iubeşte pe altul a împlinit Legea… dragostea este deci împlinirea Legii“ (Romani 13:8-10 ). Acelaşi lucru îl citim în Galateni 5:14 : „Pentru că întreaga Lege este împlinită într-un singur cuvânt, în acesta: Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!

Tocmai în legătură cu acest ultim citat, apostolul arată cum această însuşire atât de importantă în viaţa creştinului nu este o lucrare a cărnii, ci o roadă a Duhului. Dragostea trebuie să vină dintr-o inimă curată, pentru ca să-i fie plăcută lui Dumnezeu, iar o astfel de dragoste nu poate fi produsul cărnii. Gândirea carnală, firească este vrăjmăşie contra lui Dumnezeu şi nu dragoste faţă de El; lucrările cărnii sunt contrariul dragostei: vrăjmăşie, ceartă, gelozie, mânie, neînţelegere, dezbinare, secte.

Pentru carne şi omul natural este imposibil să producă această dragoste prin strădania proprie; numai Duhul produce dragostea în inimi şi în viaţa credincioşilor şi o aduce la suprafaţă nu ca pe o dorinţă, ci ca pe un rod copt. Câmpul de lucru al Duhului spre acest scop este în noi. El lucrează în inimile noastre. Noi citim că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat (Romani 5:5 ).

Responsabilitatea noastră de a poseda dragostea ca o roadă a Duhului constă în respectarea principiului corespunzător în umblarea noastră: trebuie să umblăm în Duhul şi nu în carne. O supunere sinceră sub Duhul, care conduce inimile noastre în cunoaşterea adevărată a Cuvântului şi a voii lui Dumnezeu şi care îndreaptă privirea noastră spre Hristos, este calea pe care se ajunge în viaţa noastră la dragostea adevărată şi dorită de Dumnezeu.

2. Bucuria

Bucuria este starea interioară a inimii şi a sufletului şi este o realitate numai pentru cel care o experimentează. Noi putem să ne bucurăm cu cei care se bucură, dar nu ne putem bucura pentru ei. Persoanele sau obiectele din jurul nostru pot trezi în noi un sentiment de bucurie, dar simţământul viu şi savurarea bucuriei trebuie să fie experienţa noastră personală. Inima noastră este cea care se bucură. Aşa cum inima îşi cunoaşte propria sa amărăciune, tot aşa niciun străin nu se poate amesteca în bucuria ei (Proverbe 14:10 ). Nimeni nu ne poate lua bucuria, pe care ne-o dă Hristos. Ar fi bine să ne amintim în această lume a necazului, prin care trebuie să trecem, că întristarea noastră poate fi transformată în bucurie printr-un proces divin.

Roada Duhului care locuieşte în noi este bucurie. Noi facem experienţa că slujba Duhului Sfânt este de a trezi şi menţine în inimile, în care Duhul locuieşte, simţăminte ale unei bucurii pure, iar aceasta independent de cauzele pământeşti sau naturale. Acest dar este dat din plin. Vasele sunt umplute de Duhul până sus. Aşa citim despre ucenicii din primele zile ale creştinismului, că ei au fost plini de bucurie şi Duh Sfânt (Fapte 13:52 ).

Bucuria în cel mai bun sens, spre deosebire de voie bună şi veselie, este de origine divină şi este atribuită lui Dumnezeu în Scriptură. Bucuria Creatorului constă în satisfacţia Sa privind caracterul deosebit şi admirabil al lucrării mâinilor Sale. Când au fost puse temeliile pământului, atunci stelele dimineţii au cântat de bucurie, iar toţi fiii lui Dumnezeu au strigat de bucurie (Iov 38:7 ). Există şi o bucurie în inima Dumnezeului-Mântuitor, când un păcătos se pocăieşte şi este eliberat de păcat, necaz şi moarte (Luca 15 ). Fiul risipitor, care s-a întors şi s-a împăcat cu tatăl, a avut parte de această bucurie.

Sub Lege a fost descoperită mai puţin bucuria, pe care o dă Dumnezeu fiilor oamenilor în locul necazului şi al lacrimilor, pe care le-a adus păcatul în lume. Dar totuşi, deja sub Lege au existat umbre despre lucrurile viitoare, mai bune. Când, de exemplu, copiii lui Israel au ajuns în ţara promisă, li s-a prescris ca la jertfa de ardere-de-tot şi la darul de bunăvoie să aducă şi o anumită măsură de ulei şi vin – o imagine a duhului şi a bucuriei (Numeri 15 ).

În timp ce în primele cărţi ale Bibliei se face puţin referire directă la bucurie, prorocii au scris adesea despre viziuni pline de aşteptare şi bucurie viitoare în Împărăţia de o mie de ani. Atunci, chiar şi pustiul şi ţara uscată se vor bucura, iar cei răscumpăraţi ai Domnului se vor întoarce în Sion cu cântări de bucurie, iar capul le va fi încununat de o bucurie veşnică, iar durerea şi suspinul vor fugi (Isaia 35:1, 10 ; 51:11 ; 61:7 ).

Roada Duhului, turnat în ziua Rusaliilor, este bucurie. Bucuria este de natură cerească şi are origine cerească; efectul Duhului care locuieşte în inimă este de a umple inimile cu bucuria Domnului. Putem spune împreună cu psalmistul: „Mi-ai uns capul cu untdelemn, paharul meu este plin de dă pe deasupra“ (Psalm 23:5).

3. Pacea

Înainte ca apostolul să vorbească despre roada duhului, spune: „şi sunt arătate faptele cărnii“. Ele nu pot rămâne ascunse; ele sunt la suprafaţa comportării omeneşti. Ura, duşmănia, răutatea şi alte lucruri asemănătoare se fac observate şi se impun - în contrast strident cu comportamentul liniştit şi reţinut al fiecărei acţiuni spirituale.

Faptele cărnii, care pot fi găsite, din păcate, într-o anumită măsură şi la noi, copiii lui Dumnezeu, deranjează pacea Duhului. Ele provin din neliniştea şi nervozitatea naturii omeneşti, care aruncă în afară noroi şi murdării. Dacă admitem pornirile lor, părăsim de fapt calea păcii, pentru că, spune Dumnezeu, cei răi nu au pace (Isaia 57:20, 21 ; Romani 3:17 ). Atunci nu putem savura binecuvântările Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru că: „Împărăţia lui Dumnezeu este… dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (Romani 14:17 ).

Cât de important este să avem această pace! Ea este roada Duhului. Orice altă pace ar fi numai o caricatură. Carnea pofteşte în om, dar Duhul pofteşte împotriva cărnii, ca să nu facă ceea ce vrea ea. Atât timp cât carnea acţionează, Duhul se va împotrivi (Efeseni 4:30 ). Dar dacă firea, carnea nu acţionează, Duhul poate acţiona netulburat, atunci nu este ceartă, ci pace. Duhul va aduce atunci propria sa roadă plăcută.

Care sunt la noi cele mai dese piedici în calea acestei păci? Dorinţe egoiste, o voinţă neliniştită şi nemulţumită. Acestea cauzează un conflict interior, care se opune păcii Duhului. De aceea suntem îndemnaţi: „Preaiubiţilor, vă îndemn, ca străini şi călători, să vă feriţi de poftele carnale ca de unele care se răzoiesc împotriva sufletului“ (1. Petru 2:11 ).

Domnul spunea ucenicilor Săi: „Vă dau pacea Mea“; „V-am pus acestea ca să aveţi pace în Mine“ (Ioan 14:27 ; 16:33 ). Cine posedă această pace, va putea spune în orice împrejurare: „Facă-se voia Domnului“ (Fapte 21:14 ), aşa cum El Însuşi a spus odinioară: „Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.

 4. Îndelunga-răbdare (liniştea/calmul inimii) 

Îndelunga-răbdare este acea atitudine a duhului şi a sufletului, care poate suporta fără să se plângă multele împovărări ale vieţii creştine.

La fel ca celelalte roade ale Duhului, amintite în epistola către Galateni, îndelunga-răbdare stă în contradicţie cu faptele Legii. În Legea dreptăţii era vorba de „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte“. Dar Domnul Isus a fost blând şi smerit cu inima, iar El doreşte, ca ai Săi să arate aceeaşi gândire. Când credinciosul condus de Duhul este lovit pe obrazul drept, atunci aceasta nu trezeşte în el nicio amărăciune faţă de cel care a greşit. Inima unui credincios, care este deprins să fie calm, nu se va înfuria prin provocarea suferită, ci mai degrabă va fi gata să se lase lovit şi peste celălalt obraz.

Această gândire a răbdării a fost desăvârşită în Mielul „mut înaintea celor ce-l tund“. El S-a remarcat prin faptul că „fiind insultat, nu răspundea cu insultă; suferind, nu ameninţa“ (1. Petru 2:23 ). Fiecare ucenic este chemat să fie ca Învăţătorul său.

O gândire legalistă, care stă în contrast faţă de gândirea lui Hristos, s-a arătat în Abişai când Şimei l-a blestemat pe David, care fugea. Abişai a spus: „Pentru ce să blesteme acest câine mort pe domnul meu, împăratul? Te rog, lasă-mă să trec şi să-i iau capul.“ Dar a fost răbdarea aceea care l-a determinat pe împăratul fugărit să-i răspundă războinicului său agitat: „Lăsaţi-l să blesteme! pentru că Domnul i-a poruncit. Poate că Domnul Se va uita la necazul meu şi Domnul îmi va răsplăti cu bine pentru blestemul meu de astăzi“ (2. Samuel 16:9, 11-12 ).

Îndelunga-răbdare este autodisciplină, care îl opreşte pe un creştin să se lase condus de emoţii sufleteşti şi fireşti la cuvinte pline de mânie şi la represalii. Ceea ce împiedică aceasta este efectul liniştit al noii naturi, şi nu subjugarea severă a vechii naturi. Îndelunga-răbdare este contrariul acelui rău frecvent, pe care îl cunoaştem ca „act nechibzuit“. Pavel a fost răbdător faţă de Alexandru, meşterul arămar, care a arătat multă răutate faţă de apostol, dar nu a fost aşa şi faţă de Anania, marele preot (2. Timotei 4:14 ; Fapte 23:2-5 ).

Îndelunga-răbdare este asemenea unei lame de oţel călite, care poate fi îndoită, fără să se rupă. Dar pentru a atinge duritatea oţelului a trebuit să fie scufundată în apă în faţa cuptorului arzând. Tot aşa şi noi, ca să învăţăm să fim îndelung-răbdători, trebuie să fim conduşi pe înălţimi şi prin văi (2. Corinteni 6:4-10 ). Atât cântecele, cât şi lacrimile vor sluji acestui scop.

Îndelunga-răbdare este caracteristica acestui timp de har. Expresia este aplicată la răbdarea actuală a lui Dumnezeu faţă de lumea păcătoasă, care respinge oferta Sa de har, precum şi la amânarea Sa în exercitarea judecăţii, care s-a arătat deja în zilele lui Noe (Romani 2:4 ; 9:22 ; 2. Petru 3:9 şi 15).

Îndelunga-răbdare ne va face capabili să stăm tari în diferitele probe la care suntem supuşi. Dacă avem gândirea lui Hristos şi trăim în Duhul, vom putea mai uşor să suferim defăimări, suferinţe, boală, dezamăgiri prin prieteni, greutăţi în familie, fraţi falşi şi mii de supărări, care vin asupra noastră. „Dragostea este îndelung-răbdătoare, plină de bunătate“ (1. Corinteni 13:4 ).

5. Bunătatea

Ştefan a fost un bărbat plin de Duhul Sfânt, iar când a fost pus în faţa sinedriului datorită mărturiei sale pentru Hristos şi acuzat ca unul care încalcă Legea, se spune despre el, că toţi, care şedeau în sinedriu, priveau spre el ţintă şi faţa lui li s-a arătat ca faţa unui înger (Fapte 6:15 ). În acea adunare de sfătuire au fost descoperite lucrările cărnii; dar în ciuda duşmăniei acelor oameni, niciunul n-a putut tăgădui că pe faţa lui Ştefan era ceva ceresc.

Deoarece Ştefan era plin de Duhul Sfânt, acesta a putut lucra în el netulburat frumosul său rod; acest rod s-a arătat la Ştefan mai ales în „bunătate“, în a cincea virtute pe care o găsim în Galateni 5:22 . Când ochii săi au văzut gloria lui Dumnezeu şi pe Domnul Isus, care stătea la dreapta lui Dumnezeu, pe buzele sale a fost până în ultima clipă bunătate. „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta“, a fost ultima sa mărturie cu privire la ucigaşii săi. Orice sentiment de ură, mânie şi ceartă fusese alungat din inima lui Ştefan şi a fost înlocuit de bunătatea iertării şi a intervenţiei pentru alţii. Acesta a fost semnul plăcut că Duhul Sfânt poate lucra într-un om în care este lăsat liber să lucreze.

La fel ca alte expresii omeneşti, cuvântul „bunătate“, prin folosirea sa în Sfânta Scriptură, este îmbogăţit şi înnobilat. Bunătatea lui Dumnezeu este descoperită în Scriptură. Ea caracterizează acţiunea actuală a lui Dumnezeu în har. În ziua de har actuală „s-a arătat bunătatea şi dragostea de oameni a lui Dumnezeu“ (Tit 3:4 ).

Bunătatea exprimă harul lui Dumnezeu într-un mod cuceritor, iar aceasta faţă de o lume care zace în cel rău. Vestirea ei are un răsunet plăcut, ea este o veste bună. Această trăsătură plăcută a harului lui Hristos în Evanghelie este lucrată prin Duhul şi în cei, în care el lucrează în dragoste (1. Corinteni 13:4 ). Această bunătate a fost caracteristica apostolului în 2. Corinteni 6:6 .

Dacă ne lăsăm călăuziţi de Duhul, vom căuta ocazii în care vom putea face bine celor în suferinţă, celor întristaţi şi celor greşiţi. Imboldul Duhului va lucra întotdeauna în noi, ca să avem întotdeauna în vedere binele Adunării şi al oamenilor.

Bunătatea lucrată de Duhul ne va conduce să facem bine şi unui frate dificil, care, ca un arici, îşi arată ţepii săi ascuţiţi oricărui îl atinge. Sau câteodată o privire prietenoasă, o strângere caldă de mână, un cuvânt plăcut poate să convingă un suflet amărât să-şi schimbe atitudinea.

Bunătatea lucrată de Duhul este întotdeauna gata să dea un răspuns blând, care întoarce de la mânie: ea va evita cuvintele pline de amărăciune, care duc la supărare şi ceartă.

6. Facerea de bine

Când un credincios se verifică în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, atunci va trebui să recunoască cu durere că în el, în carnea sa, nu locuieşte nimic bun (Romani 7:18 ). În noi înşine nu avem putere să aducem la suprafaţă sfinţenia sau orice alt rod care este propriu vieţii veşnice. Unii, când vor auzi această constatare, vor exclama abătuţi: „Cine ne va arăta binele?“ (Psalm 4:6) şi „Cine mă va elibera din acest trup al morţii?“ (Romani 7:24 ).

Este bine pentru noi, dacă vom învăţa în lumina lui Dumnezeu că starea noastră firească nu poate sta în picioare în faţa Lui. Dar dacă nu posed putere de a fi bun sau de a face binele, există atunci o altă putere, care produce în mine binele? Răspunsul îl găsim în versetul nostru: „Roada Duhului este… facere de bine.“ Slujba Duhului Sfânt este să aducă în mine ceea ce îmi lipseşte din fire: facerea de bine.

În Barnaba avem un exemplu despre modul în care poate fi adusă într-un om această roadă a Duhului. Citim despre el că era un bărbat bun şi plin de Duhul Sfânt şi de credinţă (Fapte 11:24 ). Acest rod trebuie însă să fie găsit în toţi credincioşii şi nu numai în unii.

Facerea de bine este o caracteristică a acelei naturi noi născute de Duhul lui Dumnezeu. Acolo unde există această facere de bine va aduce „faptele bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele“ (Efeseni 2:10 ).

Doresc eu să ştiu ce este facerea de bine? Atunci Duhul Sfânt îmi va îndrepta atenţia spre Hristos, spre Cel în care, într-o lume rea, a fost prezentată în mod desăvârşit facerea de bine a lui Dumnezeu şi în care se poate vedea acum facerea de bine într-o strălucire deplină în glorie la dreaptea lui Dumnezeu. Privind gloria Sa, vom fi conduşi să ia chip în noi acea gândire care era în Hristos Isus.

Facerea de bine se exprimă în gânduri şi acţiuni bune şi în respingerea oricărui rău. O altă caracteristică a acestei roade a Duhului este aceea că ea nu oboseşte în a face binele, chiar dacă credinciosul este singur şi duşmănit. Acest rod al Duhului se va arăta mai departe în facerea binelui şi în faptul că credinciosul va tinde să împlinească „buna plăcere a bunătăţii“ (2. Tesaloniceni 1:11 , a se vedea şi 1. Tesaloniceni 5:15 ).

Bunătatea şi a face binele sunt arme puternice pentru a străpunge la copiii lumii zidul de ură şi de prejudecăţi şi de a câştiga pe de altă parte dragostea şi aprecierea, „pentru că, pentru cel bun, poate ar îndrăzni cineva chiar să moară“.

 7. Credincioşia  

Cu toate că Domnul pe Muntele Măslinilor a dispărut din faţa ochilor ucenicilor, când a fost ridicat pe un nor, totuşi El a rămas mai departe la ei, chiar dacă era ascuns pentru ochii trupeşti. Curând, prin faptul că Duhul Sfânt a locuit în inimile credincioşilor, a fost dată şi dezvoltată puterea vederii interioare, iar cei care Îi aparţin Domnului au putut să-L vadă de atunci pe Domnul, pe care lumea nu-L poate vedea, pentru că credinţa vede acolo unde lumea este oarbă.

Domnul Isus le-a spus ucenicilor Săi: „Nu vă voi lăsa orfani: vin la voi“ (Ioan 14:18 ); aceste cuvinte le-a rostit după ce le-a promis că le va da un alt Mângâietor, pe Duhul Sfânt. În cuvântarea Sa de rămas bun, Domnul i-a îndemnat: „Aveţi credinţă în Mine“. Astfel i-a îndreptat spre necesitatea credinţei, ca un rod al Duhului, prin care vor fi conştienţi de prezenţa Sa în zilele viitoare.

Promisiunea Domnului: „Vin la voi“ este deci foarte practică în timpul nostru. Desigur, noi dorim să-L cunoaştem pe Domnul într-un mod mai familial, decât până acum. Şi noi dorim deseori să spunem cuvintele acelor greci, care au venit la Filip spunând: „Domnule, am vrea să-L vedem pe Isus.“ Dar apoi imediat suntem atenţionaţi şi parcă auzim în spatele nostru o voce spunându-ne: Nu sunt Eu la voi? Şi dacă, la fel ca Maria în grădină, ne întoarcem (Ioan 20:14-16 ), devenim conştienţi că nu trebuie să-L căutăm, ci că El stă lângă noi. Ne aducem aminte atunci şi de cuvintele Sale preţioase: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele“ (Matei 28:20 ).

Avem deci promisiunile fidele ale Domnului şi pe Duhul Sfânt, care rămâne la noi. Ce ar mai fi necesar, ca să putem trăi efectiv prezenţa Sa? Trebuie să fim „întăriţi cu putere, prin Duhul Său, în omul dinăuntru, ca Hristos să locuiască prin credinţă în inimile noastre“ (Efeseni 3:16, 17 ).

Când vorbim despre această credinţă, nu este vorba despre credinţa pentru iertarea păcatelor, nici despre credinţa care mută munţii, ci despre credinţa care permite sufletului să privească. În această credinţă Îl vedem pe Isus în imediata apropiere. Atunci, chiar dacă am umbla pe valuri înfuriate, ştim că Acela, pe care Îl vedem, este Domnul şi nu o nălucă, ce ar vrea să ne sperie.

O astfel de credinţă, care ne dă conştienţa prezenţei Sale personale, nu este o credinţă intelectuală, ci o credinţă a inimii, care „lucrează prin dragoste“. Dragostea credinciosului se poate odihni numai în prezenţa lui Dumnezeu şi a lui Hristos. Ceea ce caută dragostea mai ales, aceea găseşte această credinţă.

Noi trebuie să păstrăm prin credinţă binecuvântările care au devenit partea noastră. În acest pustiu incomod ar trebui să-L cunoaştem pe Domnul ca pe Acela care merge cu noi. Putem simţi braţul Său puternic, putem auzi cuvintele Sale pline de înţelepciune şi de dragoste, putem privi în gloria Sa şi să captăm strălucirea Persoanei Sale. Toate acestea le putem face numai prin puterea de vedere a sufletului, pe care i-o conferă Duhul prin credinţă.

8. Blândeţea

În timp ce cartea Proverbe (8:14-36) descoperă atotputernicia şi atotştiinţa înţelepciunii, în Evanghelii este descoperită „blândeţea înţelepciunii“. Când înţelepţii şi pricepuţii acestei lumi nu au vrut să ştie nimic de El, atunci când era pe pământ, Domnul Şi-a îndreptat ochii spre Tatăl în cer, care singur Îl cunoştea pe Fiul şi a spus: „Da, Tată, pentru că aşa a fost plăcut înaintea Ta.“ Cu această ocazie a adresat o invitaţie plină de dragoste celor obosiţi şi împovăraţi: „Eu sunt blând şi smerit cu inima“ (Matei 11:26, 29 ).

Blândeţea aceasta a fost unită în El cu o forţă incomensurabilă şi de aceea era o glorie morală de neatins, care poate fi văzută numai în Fiul. Tocmai înainte El explicase: „Toate Mi-au fost date de Tatăl Meu“; iar în plinătatea acestei puteri, Domnul vrednic de adorare spunea, descoperindu-Se pe Sine înaintea Tatălui şi a tuturor oamenilor: „Eu sunt blând şi smerit cu inima.

Domnul Isus a fost umplut fără măsură cu Duhul Sfânt, iar blândeţea s-a descoperit în El într-un mod desăvârşit; în acelaşi timp, blândeţea este o parte componentă a roadei Duhului în cei care aparţin lui Hristos.

Ioan Botezătorul a văzut la Iordan Duhul Sfânt venind sub forma unui porumbel asupra Domnului; iar când Unsul Domnului S-a suit în propria Lui cetate, a făcut acest lucru în concordanţă cu cuvintele profetice: „Spuneţi fiicei Sionului: «Iată, Împăratul tău vine la tine blând şi călare pe măgar, chiar pe măgăruş, mânzul unei măgăriţe»“ (Matei 21:5 ). Şi în cetatea lui David Îl vedem pe Împăratul Sionului încoronat cu blândeţe: „fiind insultat, nu răspundea cu insultă; suferind, nu ameninţa, ci Se încredinţa pe Sine Celui care judecă drept.

Cât de mult s-a arătat blândeţea lui Hristos înaintea lui Ana şi Caiafa, înaintea lui Irod şi Ponţiu Pilat, înaintea soldaţilor şi a mulţimii poporului, înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu! „Vă îndemn dar“, spunea apostolul, „prin blândeţea şi bunătatea lui Hristos.“ Gândul la blândeţea Sa trezeşte în noi admiraţie şi adorare. Dar când suntem atenţionaţi: „acest gând să fie în voi, care era şi în Hristos Isus“, cât de deplorabil ne simţim atunci! Dar totuşi citim: „Roada Duhului este... blândeţea.“

Da, Duhul Sfânt este mijlocul în acest sens. El este puterea prin care Hristos trăieşte în noi. Când Cuvântul spune: „acest gând să fie în voi“, atunci nu trebuie să diminuăm acest cuvânt. Dar să ne gândim că în noi este o putere vie, care poate să scoată la suprafaţă blândeţea, dacă o lăsăm să lucreze. Atunci iese la iveală roada Duhului – blândeţea. Atunci vom arăta „duhul blândeţii“, aşa cum îl numeşte apostolul în 1. Corinteni 4:21 şi Galateni 6:1 .

Blândeţea este o trăsătură, care se vede mai degrabă în comportament decât în cuvinte. Blândeţea este neîmpotrivitoare, este iertătoare, ea nu se lasă scoasă din sărite prin jigniri şi provocări. Blândeţea nu ne este înnăscută, nu este nicio problemă de moştenire. Ea se dezvoltă în noi prin trăirea credinţei şi devine un comportament obişnuit în măsura în care credinciosul face progrese în viaţa spirituală.

Dacă luăm în ascultare asupra noastră jugul lui Hristos, atunci devenim blânzi şi smeriţi cu inima; căci dacă doi înaintează împreună, apare buna înţelegere. Blândeţea trebuie să fie îmbrăcată ca o haină (Coloseni 3:12 ). Ea trebuie să fie purtată ca o podoabă, care este foarte preţioasă în ochii lui Dumnezeu (1. Petru 3:3-4 ). Blândeţea trebuie să fie scopul spre care tindem cu toţii (1. Timotei 6:11 ), dar care poate fi atins numai cu dragoste şi răbdare. Bândeţea ar trebui să se arate faţă de toţi oamenii, nu numai faţă de cei buni şi blânzi, ci şi faţă de cei suciţi (Tit 3:2 ).

9. Înfrânare/Stăpânire de sine

Ultima din cele nouă virtuţi numite este stăpânirea de sine, care sună poate mai cunoscut decât înfrânarea. Eul sau carnea este cel/cea care se împotriveşte voii lui Dumnezeu, poftind împotriva Duhului (Galateni 5:17 ), pentru a face ceea ce vrem noi. De aceea, eul trebuie să fie ţinut în disciplină, pentru ca Hristos să poată trăi în noi (Galateni 2:20 ).

Dar acolo unde Duhul domneşte, eul propriu este ţinut în frâu. Acolo, voia lui Dumnezeu are primul loc în viaţă, şi vom putea spune: „Nu voia mea, ci a Ta să se facă.

Este de neînchipuit că galatenii doreau să se întoarcă la Legea lui Moise ca şi linie directoare pentru viaţa lor de creştini. Legea nu contribuise deloc la desăvârşire! Dumnezeu a realizat prin Hristos şi prin puterea Duhului Sfânt în credincioşi ceea ce pentru Lege era imposibil, pentru că firea era fără putere. Omul interior este acum sub domnia sfântă a Duhului, iar acolo, unde domnea dezordinea păcătoasă, s-a întors ordinea cerească.

Duhul lui Dumnezeu a fost acela care plutea la început peste ape, peste haos (Geneza 1:2 ). El a fost acela care a dotat omul cel nou cu virtuţi cereşti şi căruia i-a dat, ca o încoronare a acestor virtuţi, un duh supus, care este în deplină concordanţă cu voia lui Dumnezeu.

O gândire complet echilibrată - gândirea lui Hristos - a fost vizibilă în Pavel, slujitor fidel al Domnului, pentru că Duhul Sfânt putea să acţioneze în el o voie supusă. La Pavel nu vedem nicio indignare, nicio plângere în cele mai dificile împrejurări, ci o acceptare în linişte a tuturor formelor de împotrivire ca fiind voia plină de înţelepciune a lui Dumnezeu. Deducem aceasta din cuvintele: „Am învăţat, în împrejurările în care sunt, să fiu mulţumit. Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să fiu şi în belşug. În orice şi în toate sunt deprins şi să fiu sătul şi să fiu flămând, şi să fiu în belşug şi să fiu în lipsă“ (Filipeni 4:11-12 ).

Acelaşi rod a fost vizibil în mod desăvârşit la Domnul Isus, care a putut spune: „Da, Tată, pentru că aşa a fost plăcut înaintea Ta“ (Matei 11:26 ). Nu au existat denivelări într-un astfel de caracter: El era ca floarea făinii din jertfa de mâncare, un lucru sfânt pentru Domnul.

Virtutea stăpânirii de sine reprezintă o încheiere adecvată a înşiruirii de nouă virtuţi. Este adevărat că nici una nu este independentă de celelalte; fiecare exercită influenţa sa specială şi completă asupra celorlaltor. Dragostea, de exemplu, care stă la început de listă, îşi găseşte expresia deplină numai atunci când ea stă în legătură cu bucuria, pacea etc.; cum ar putea bucuria adevărată şi pacea adevărată să fie găsite într-o inimă lipsită de dragoste? Dar stăpânirea de sine, domnia interioară a Duhului, le cuprinde pe toate celelalte. Astfel, toate se ordonează corect şi în aceeaşi măsură şi se dezvoltă unindu-se în această unitate a caracterului spiritual descris de apostolul ca „roada (nu roadele) Duhului“!

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *