comori.org
comori.org

Capitolul 4

William Kelly

Trecerea în revistă a capitolului 3

Am trecut în revistă admirabilul contrast pe care Duhul Sfânt îl arată în ultima parte a capitolului 3 între promisiuni şi lege, şi am văzut că ele sunt complet distincte, în dată şi circumstanţe, şi de asemenea în principiul, caracterul şi scopul lor. Amândouă au venit de la Dumnezeu. Dar Dumnezeu le-a dat în scopuri foarte diferite. Promisiunile Lui erau rodul propriei Lui dragoste – hotărârea Lui era să binecuvânteze, bucuria Lui era să binecuvânteze, şi nu exclusiv în favoarea iudeilor: păgânii erau incluşi. Am văzut accentul deosebit pus pe aceste promisiuni făcute mai întâi lui Avraam, apoi lui Isaac, şi care stabileau în mod formal că păgânii vor fi binecuvântaţi de Dumnezeu. Duhul Sfânt restabileşte faptul remarcabil că acolo unde există o promisiune fără rezervă de binecuvântare a păgânilor, nu există nicio aluzie la urmaşii [sau: sămânţa] numeroşi ai lui Avraam atât de des menţionaţi în Scriptură; invers, când se vorbeşte de urmaşii numeroşi ca stelele sau ca nisipul, iudeii sunt vizaţi. Dacă cercetăm mai îndeaproape acest lucru, vom vedea că momentul când „sămânţa” unică ne este prezentată, este după ce imaginea morţii şi a învierii îşi avusese împlinirea în persoana lui Isaac (Geneza 22 ): aceasta Îl reprezintă pe Hristos înviat aducând păgânilor deplina binecuvântare a lui Dumnezeu, independent de lege. Sunt convins că acest punct este atât de puţin înţeles încât merită efortul să-i mai acordăm o privire în trecere, pe lângă ceea ce am văzut deja. Înţelegerea pe care o au creştinii despre poziţia în care învierea lui Hristos îl aduce pe credincios, este parte a adevărurilor fundamentale în care aceştia sunt, în general, cel mai puţin întemeiaţi. Moartea lui Hristos pune capăt tuturor întrebărilor noastre. Dacă ar fi propria noastră moarte, ar fi ruină, ca şi judecată; dar moartea lui Hristos are tocmai o eficacitate atât de mare, sau mai degrabă o eficacitate infinit mai mare când se exercită în har. Hristos intrând prin înviere într-o stare nouă unde nu poate avea nicio condamnare, credinciosul este pe drept introdus înaintea lui Dumnezeu în acel domeniu. Puterea lui Dumnezeu în moartea lui Hristos îndepărtează răul; puterea învierii lui Hristos ne introduce în binele al cărui centru şi cap este El. În acest capitol 4, apostolul abordează un alt subiect. Dacă legea şi promisiunile erau opuse prin natură – nu contradictorii, ci total diferite în însemnătatea şi obiectul lor – care era situaţia în Vechiul Testament? Răspunsul este dat la începutul capitolului 4, însoţit de o luminare a vechii stări a iudeilor credincioşi, şi a noii lor relaţii cu Dumnezeu în virtutea răscumpărării care îl are în Hristos, poate spune: „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii” (Romani 8:2 ). Ar trebui să spună: o! Ce fericit sunt! Hristos m-a eliberat! „Nu este nicio condamnare pentru cei în Hristos Isus” (Romani 8:1 ). Acesta este locul, adevăratul loc, locul asigurat creştinului. Într-adevăr, într-un asemenea caz, Hristos nu a murit degeaba.

Capitolul 4: 1 – 5 – Moştenitorul copil – Starea sub lege; eliberare şi răscumpărare

Spun dar: cât timp moştenitorul este copil, nu se deosebeşte cu nimic de rob, deşi este stăpân peste toate” (4:1). Este un principiu adevărat cu privire la credincioşi sub vechiul legământ, cum îl putem numi. Ei erau moştenitori, fără îndoială, şi aveau dreptul la binecuvântare; dar moştenitorul nu este nimic mai mult faţă de un slujitor sau faţă de un rob atât timp cât este minor, pentru că aceasta este forţa expresiei „copil” – este cuvântul folosit în antichitate, precum termenul nostru legal „minor”, pentru a desemna pe cineva care nu are încă o anumită vârstă legală care îi dă dreptul de a acţiona singur pentru a încheia contracte sau pentru a-şi lua angajamente. Ori aceasta este poziţia unuia din vechime sub lege. Nu ajunsese la vârsta matură; era cu adevărat moştenitor, destinat să stea cu Avraam, Isaac şi Iacov. Nu exista nicio diferenţă în această privinţă. Convertirea şi regenerarea sunt aceleaşi în toate timpurile şi în toate dispensaţiile. Astăzi poate fi mai multă plinătate, mai multă simplitate şi mai multă bucurie; dar cu privire la temeiul lucrurilor, chiar după cădere, înainte sau după potop, sub lege sau fără lege, moştenitorul era cu adevărat stăpân peste toate. Trebuie să aibă parte cu adevărat de Împărăţia lui Hristos şi să domnească împreună cu El; dar dacă vrem să cunoaştem natura stării sale cât timp este în această lume, aceasta este cea a unui rob, conform acestui pasaj din Galateni 4 . Conform hotărârii lui Dumnezeu, când va veni gloria, va fi un loc glorios şi binecuvântat; dar cât timp este în această lume, era „copil”, „sub păzitori şi administratori, până la timpul rânduit de tatăl” (4:2). „Aşa şi noi, când eram copii” – aceasta se referă în special la ceea ce fuseseră ca şi credincioşi iudeii – „eram înrobiţi sub cunoştinţele elementare ale lumii; dar când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, venit din femeie, venit sub lege, ca să-i răscumpere pe cei de sub lege, ca să primim înfierea” (4: 3-5).

Nimic mai clar. Totul este precizat cu o fineţe şi o forţă divine. Ceea ce se are în vedere, este binecuvântarea unui sfânt din Vechiul Testament, sau cea a cuiva care L-a cunoscut pe Hristos „în zilele întrupării Sale” (Evrei 5:7 ), pentru că nu era deloc diferenţă de fond între aceste două situaţii: Petru, Iacov şi Ioan erau toţi atunci „copii”. Desigur Hristos era atunci prezent în Persoană cu ei şi uşa era larg deschisă binecuvântării; ochii lor vedeau, urechile lor auzeau ceea ce profeţii şi regii doriseră să vadă (Luca 10:24 ). Totuşi încă erau „copii”, nu erau eliberaţi de lege şi rămâneau supuşi poruncilor ei formale şi rânduielilor ei; rezultatul era teroarea, ceea ce îi menţinea în incertitudine şi întuneric, cel puţin într-o măsură, şi trebuia să fie astfel. Un om sub lege nu avea dreptul de a fi complet fericit. Dacă am în vreun fel de-a face cu legea, trebuie să-i simt efectul: dacă am conştiinţa de a fi greşit sub lege, trebuie să simt în mintea mea greutatea condamnării sale. Aşa era cu sfinţii sub vechiul legământ. Erau în robie, pentru că erau toţi sub păzitori şi administratori. „Dar când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, venit din femeie, venit sub lege, ca să-i răscumpere pe cei de sub lege, ca să-i răscumpere pe cei de sub lege, ca să primim înfierea” (4:4-5). Era neapărat nevoie ca Hristos să fie om, şi evreu. Dacă nu ar fi fost om, nu putea exista temei pentru a-i întâlni pe copiii lui Adam, oricare ar fi condiţiile; dacă nu ar fi fost evreu, ce s-ar fi întâmplat cu legea şi cu promisiunile? Dar fiind om şi evreu, ceva infinit mai mare este introdus acum: răscumpărare. El a venit ca om, sub lege, dar cu scopul de a-i răscumpăra pe cei care erau sub lege (4:4). Dumnezeu găsise bun să-l pună pe evreu într-un loc special, având în vedere scopuri particulare; ori rezultatul acestei încercări a fost că evreii au adus o dezonoare mai mare asupra Numelui lui Dumnezeu, chiar decât nişte „păcătoşi dintre naţiuni” (2:15). Dacă a existat vreodată un popor înclinat să se autodistrugă şi să abandoneze ceea ce aveau din îndurarea divină, acesta a fost Israel. Dacă exista un idol între naţiuni, îl luaseră ca model; regele Ahaz a mers chiar până la a porunci ca toate jertfele să fie aduse pe altarul pe care l-a făcut după modelul altarului păgân pe care îl văzuse la Damasc, o insultă pentru altarul lui Dumnezeu. Marea crimă pentru care Israel a fost deportat la sfârşit, este de a fi ridicat viţei de aur. La Ierusalim, în templu, evreii şi-au reînnoit păcatul de altădată, pentru care Dumnezeu îi lovise în deşert. I-au fost necredincioşi lui Dumnezeu, dar s-au ataşat de idolatrie ca de o moştenire prea scumpă pentru a renunţa la ea. Evreii fuseseră chemaţi să fie o mărturie pentru Dumnezeu împotriva cultului imaginilor, şi iată că nu s-au mulţumit să-şi urmeze proprii lor idoli, ci i-au adoptat pe cei ai vecinilor lor păgâni dimprejur – atunci Dumnezeu i-a măturat. Despre aceasta ne vorbesc cărţile Regilor şi Cronicilor: despre păcatul lui Ieroboam prin care l-a făcut să păcătuiască pe Israel. A fost problema specială de care Şi-a amintit Dumnezeu. Tot felul de noi dinastii s-au succedat unele după altele în Israel; dar orice se întâmpla, chiar pentru o domnie de o lună, se găsea întotdeauna repetarea aceluiaşi păcat: păcatul lui Ieroboam, şi Dumnezeu Îşi amintea de el, era cea mai insultătoare dintre toate idolatriile: viţelul de aur. Era un păcat deliberat înaintea feţei Sale. „Israele, acesta este dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului!” (Exod 32:4 ). Tocmai am văzut ce a fost cu Israel; citind apoi profeţia lui Ieremia, Îl vedem pe Dumnezeu reproşându-i lui Iuda că i-a permis Israelului necredincios să se justifice, dat fiind că Iuda era mult mai vinovat.

Dar să nu-l limităm pe Israel la această istorie a răului; să citim Biblia ca pe o lecţie despre inimă, o lecţie despre ceea ce este omul înaintea lui Dumnezeu. Când auzim vorbindu-se de Israel şi de Iuda, să aplicăm la noi înşine. Dumnezeu îmi arată acolo ce sunt eu; iată felul de material din care este constituită inima mea; iată ce face natura omenească atunci când Dumnezeu o pune la încercare. Idolatria domină; şi calamitate după calamitate se abate asupra poporului Său. Au fost duşi în robie la Babilon, şi mai târziu o rămăşiţă a fost adusă pentru a-L primi pe Fiul lui Dumnezeu. Când a venit din cer, a fost plinătatea harului. Păcatul intrase prin femeie, şi iată Mântuitorul. Legea introdusese ceea ce făcea să se prăbuşească speranţele păcătosului, dar Hristos a „venit din femeie, [a] venit sub lege” (4:4) pentru a-i răscumpăra pe cei care erau sub lege. Simpla respectare a legii nu ar fi putut răscumpăra pe nimeni, şi era esenţial pentru apărarea drepturilor şi caracterului lui Dumnezeu, ca Domnul să arate că era un om desăvârşit sub lege, desăvârşit ca Fiu al omului, desăvârşit ca israelit, desăvârşit ca Fiu al lui Dumnezeu mai presus de lege – desăvârşit în toate lucrurile. Dar oricare ar putea fi gloria Lui, şi oricare ar putea fi înjosirea Lui, nu era decât un scop: mântuirea, să-i răscumpere pe cei care erau sub lege. Dumnezeu aştepta să-i poată introduce acolo unde vroia să fie poporul Său. Lui Dumnezeu nu-I făcea plăcere să vadă copii tremurând. Aştepta clipa binecuvântată când moartea lui Hristos va da poporului Său un drept conform dreptăţii, la eliberarea din această stare, pentru a-l introduce într-o nouă stare de lucruri, lanţurile legii fiind zdrobite pentru totdeauna prin moartea lui Isus, Fiul lui Dumnezeu. Este ceea cea a avut loc. I-a răscumpărat deci pe cei care erau sub lege.

Capitolul 4:6 – Poziţia de fiu şi poziţia lui Israel

Iată acum un alt lucru. Dumnezeu nu poate niciodată să fie mulţumit cu o eliberare negativă. El vroia să-i răscumpere pe cei care erau sub lege, „ca să primim înfierea” (4:5). Dar chiar şi aceasta nu Îl satisfăcea; pentru că s-ar fi putut încă presupune că această înfiere ca fii era rezervată credincioşilor din Israel – că era acolo unde erau introduşi acum. Atunci apostolul se întoarce către naţiuni, şi spune: „Dar, pentru că sunteţi fii” (4:6), schimbând persoana verbului, şi adresându-se galatenilor în mod foarte direct. „Dar, pentru că sunteţi fii, Dumnezeu a trimis de la Sine în inimile noastre pe Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava, Tată!” (4: 6). Aflăm acum foarte clar că, prin lege, iudeul nu făcuse decât să intre într-o poziţie de robie: legea nu putea nimic altceva pentru el. Imposibil să fie altfel. Legea putea condamna ce era rău, dar nu mai mult. Dar acum a venit Hristos, şi în Hristos este puterea de a elibera: iată de ce are nevoie omul ruinat. Există o putere de eliberare, şi Dumnezeu o introduce în Hristos. „Când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său” (4:4). Dumnezeu Însuşi a introdus această lucrare binecuvântată, pentru că Îşi găseşte plăcerea în ea. Când a fost introdusă legea, deşi a fost dată de Dumnezeu, El spune totuşi doar că a fost „rânduită prin îngeri” (3:19): slujitorii sunt implicaţi în lucrare, slujitori relativ distanţi, care nu au avut niciodată ce avem noi, legătura vieţii şi a Duhului, legătura lui Hristos Însuşi. Îngerii pot fi sfinţi, dar un înger nu iese niciodată din starea de slujitor; ei sunt chiar slujitorii sfinţilor, trimişi „pentru a sluji celor care vor moşteni mântuirea” (Evrei 1:14 ). Dar acum, când auzim vorbindu-se de răscumpărare, reiese în mod evident şi desăvârşit că Dumnezeu este sursa ei. „Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, venit din femeie, venit sub lege, ca să-i răscumpere pe cei de sub lege, ca să primim înfierea. Dar pentru că sunteţi fii” (voi, naţiunile; 4:4-6) etc. Fireşte, numai credincioşii dintre naţiuni sunt luaţi în considerare, dar fără să fie nicidecum vorba să ne pună sub lege, şi fără cel mai mic gând de a ne supune procesului disciplinei pe care îl cunoscuseră evreii.

Credinciosul evreu fusese starea de „copil”, cea a unui rob sub lege; cel dintâi dintre naţiuni nu a fost niciodată. Desigur, era rob, dar într-un mod cu totul diferit: era robul idolatriei, în timp ce evreul era robul legii. Unul era robul unui lucru esenţialmente bun, dar care ducea la ruină; celălalt era robul a ceea ce era de la Satan, fără nicio legătură cu Dumnezeu. Vom vedea forţa acestei chestiuni. În cazul evreilor care fuseseră sub acest sistem de păzitori şi administratori, chiar dacă erau cu adevărat credincioşi, ştiau ce înseamnă să fie doar la distanţă, departe de Dumnezeu, incapabili să se apropie de Dumnezeu şi să-şi reverse inima înaintea Lui ca şi copii ai Lui. Puteau să strige la El, să facă să urce la El gemetele lor: găsim aceasta în Psalmi, care sunt plini de această încredere binecuvântată în Dumnezeu; dar este încrederea slujitorilor care se bazează pe Dumnezeu pentru a interveni în favoarea lor, care speră în Dumnezeu, dar care nu sunt capabili încă să Îl laude – nu au fost apropiaţi de El. În câţiva dintre Psalmii cei mai măreţi, se roagă chiar ca mânia lui Dumnezeu să nu-i mistuie pentru totdeauna. Nu cunosc o mânie deplin îndepărtată de ei. Pe de altă parte, îi vedem pe credincioşi intrând în sentimentele lui Dumnezeu de judecată împotriva duşmanilor Săi; ei aşteaptă clipa când îi vor doborî pe duşmanii lui Dumnezeu, ca şi cum era un privilegiu pentru ei, şi Îi cer lui Dumnezeu să-i facă precum o minge purtată de vânt – să Se folosească de poporul Său şi de câinii lor, ca ei să bea sângele duşmanilor – gând penibil care asociază idei respingătoare pentru orice creştin. Există chiar pericolul ca unii să condamne Cuvântul lui Dumnezeu pentru că se găsesc în el asemenea dorinţe. Ori acest limbaj este perfect adaptat la sufletele de sub lege; dar noi suntem acum sub har, nu mai suntem, sub lege, şi ne rugăm pentru cei care ne fac rău şi ne persecută. Tonul general al Psalmilor este opusul faptului de a face bine pentru rău, de exemplu când vorbesc de fericirea de a zdrobi copilaşii Babilonului de stâncă: este judecata dreaptă care atinge răul. Susţin că toate expresiile din Psalmi sunt de la Dumnezeu – că toate aceste blesteme sunt divine. Blestemele, ameninţările şi avertizările, toată această simpatie pentru răsplata divină, toate acestea sunt la fel de mult de la Dumnezeu, ca şi mijlocirea creştinului în prezent în favoarea duşmanilor săi; dar ele nu se potrivesc nici în acelaşi timp, nici aceloraşi persoane, şi Dumnezeu nu împlineşte prin ele acelaşi scop. Atât timp cât Dumnezeu prelungeşte ziua harului, toate aceste lucruri sunt complet inaplicabile. Ele nu sunt ceea ce arată Dumnezeu astăzi. Ele rămân adevărate pentru totdeauna; fiecare, în el însuşi, este întotdeauna un lucru drept. Dar faptul este că, acum în Hristos, Dumnezeu a introdus harul, deplin şi suveran; şi prin urmare, îi pune pe cei care Îi aparţin lui Hristos, în poziţia de a arăta nu o dreptate pământească, ci harul ceresc. Aplicarea unei guvernări în dreptate este ţinută în rezervă, dar într-o zi se va împlini la literă; şi Dumnezeu va folosi pe poporul Său Israel ca instrumentul special pentru executarea acestor judecăţi divine.

Să luăm în considerare Apocalipsa. Căile dreptăţii apar după luarea Bisericii la cer, după ce cei 24 de bătrâni sunt aşezaţi pe tronuri şi au fost încununaţi înaintea tronului, - ei îi reprezintă pe răscumpăraţii cereşti pe care Dumnezeu îi cheamă acum, atât dintre evrei, cât şi dintre naţiuni. Dumnezeu începe atunci să lucreze asupra vechiului Său popor, Israel, care înţelege şi strigă la Dumnezeu, şi Îi cere: „Până când, o, Stăpâne, sfânt şi adevărat, nu judeci şi nu răzbuni sângele nostru asupra celor care locuiesc pe pământ?” (Apocalipsa 6: 10 ). Nu acesta este tonul Psalmilor? Şi totuşi, aceştia sunt sfinţii lui Dumnezeu. Vedeţi ce se întâmplă când se confundă dispensaţiile; Biblia cere să o împărţim drept (2. Timotei 2:15 ). Dacă luaţi părţi din Scriptură şi le aplicaţi rău în orice fel ar fi, veţi fi un slujitor căruia trebuie să-i fie ruşine (2. Timotei 2:15 ). Vai! Cât s-a pervertit predica de pe munte! Oamenii văd în ea cuvinte adresate de Domnul ucenicilor Săi, unde insistă să nu ne împotrivim răului, să nu întoarcem lovitură pentru lovitură, să nu folosim mijloacele pământeşti pentru a ne revendica drepturile împotriva violenţelor personale şi răpirii bunurilor noastre etc., toate lucruri pe care oamenii le resimt ca pe o violare a drepturilor lor. Dacă un creştin ar face din aceasta un cod pentru toţi oamenii acum, ar fi complet contrar gândului lui Dumnezeu; ar fi încercarea de a guverna lumea după principiile harului. Dacă aţi face din aceasta o experienţă asupra oamenilor aşa cum sunt, lumea ar deveni o scenă de brutalitate mai teribilă decât cea a marii Rebeliuni din Anglia, când au încercat să pună în practică răsplăţile Psalmilor. Ar pune atunci creştinii sub spiritul şi principiul legii; dar este o confuzie şi mai rea decât de a vrea să pui acolo lumea. Ne-am apuca atunci să-l iertăm pe pungaş şi pe ticălos, să-i măgulim; hoţul n-ar mai avea decât să se servească după cum ar dori. Asemenea principii nu ar merge evident pentru lume niciodată, şi nici măcar nu au fost făcute pentru ea. Oamenii prost instruiţi pot într-adevăr să strige că ceea ce spun înseamnă a respinge Biblia, cel puţin în mare parte, dar este o alarmă falsă. Este vorba numai de un efort pentru a-i face să înţeleagă Biblia, şi pentru a-i învăţa semnificaţia reală a diverselor ei părţi.

Punctul practic este că naţiunile, ca noi înşine, au fost curăţate de toată starea lor de păcat. Noi nu eram sub lege, ci sub păcat (în toată nesupunearea faţă de Dumnezeu), dedaţi oricărui fel de rău. Poate că nu era neapărat un rău deschis, un rău moral; dar trăim pentru noi, fără Dumnezeu; şi este un mod prea blând pentru a descrie starea în care ne găseam. Aceşti galateni fuseseră în formele cele mai grosolane ale ignoranţei şi idolatriei; dar duhul harului este aşa încât au fost complet scoşi din ele şi, prin credinţa în Hristos, fuseseră făcuţi fii ai lui Dumnezeu, fără să treacă prin niciun stadiu intermediar. Se pocăiseră, primiseră Evanghelia şi deveniseră copii ai lui Dumnezeu. „Dar, pentru că sunteţi fii, Dumnezeu a trimis de la Sine în inimile noastre pe Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava, Tată!” (4:6) – chiar expresia pe care o folosea El, Cel Binecuvântat, în deplină comuniune cu Tatăl Său (Marcu 14:36 ). În ce stare am fost introduşi! Cel care ieri nu era decât un păgân întinat şi idolatru, să poată rosti prin puterea Duhului Sfânt aceeaşi dulce expresie a relaţiei: Tată! Ce loc dă acum Dumnezeu copiilor Săi! Şi toate acestea nu sunt prezentate în raport cu iudeii, cărora li s-a supus în mod expres că fuseseră răscumpăraţi din starea lor de sub lege, şi introduşi în relaţia de fii; ci Duhul Sfânt Îşi extinde expresiile şi vorbeşte despre păgâni. Ne-am fi putut imagina că păgânul, care nu a cunoscut nimic din lege, nu ar fi putut fi introdus direct într-un loc atât de binecuvântat ca cel al iudeului credincios. Dar nu este aşa: iudeul trebuia să fie scos nu numai din păcat, ci din lege. Păgânul nu avea decât păcatul lui din care trebuia să iasă; lucrarea care se făcea în el era deci, ca să zicem aşa, mult mai simplă. Iudeul trebuia să se dezveţe, în timp ce păgânul nu ave decât să înveţe. Până la convertirea sa, la care era adus dintr-o dată în lumina harului lui Dumnezeu, tot ce avea păgânul era numai natura lui stricată; în timp ce iudeul trebuia să iasă din sfera legii, şi era încurcat, într-adevăr împiedicat, de rămăşiţele sistemului legii care se ţineau încă de el.

Amintiţi-vă că cel care înţelege harul nu slăbeşte niciodată legea, ceea ce ar fi un mare păcat. Doctrina credinţei stabileşte legea. Dacă gândiţi că un creştin este sub lege, şi poate totuşi să fie mântuit şi fericit, în realitate distrugeţi autoritatea legii. Credincioşii iudei, sub lege, nu au avut niciodată pacea deplină, nici bucuria deplină, aduse acum de Evanghelie. Pretutindeni unde aveţi acum suflete sub lege (în mintea lor), ele pot eventual să fie mântuite, dar nu au niciodată această odihnă deplină la care le dă dreptul lucrarea lui Hristos. Motivul este foarte simplu: deşi L-au primit pe Hristos, nu pun în aplicare lucrarea Sa. Dacă ar face-o, ar vedea că unul dintre efectele mântuirii este eliberarea persoanei – nu din supunerea faţă de Hristos – ci de a o face mai mult ca niciodată supusă voii lui Dumnezeu, şi totuşi fără a fi pusă sub lege. De aceea arată apostolul că acolo unde erau introduşi, era locul fiilor. Ori poziţia de fiu este o supunere inteligentă faţă de Tatăl său: Duhul Sfânt, Duhul Fiului Său, ne învaţă să strigăm: „Ava, Tată” (4:6), şi nu „Nenorocit om ce sunt! Cine mă va elibera din acest trup al morţii?” (Romani 7:24 ). Acest ultim strigăt este cel care iese din inima cuiva care este sub lege, strigând: în neliniştea minţii, având întotdeauna sentimentul nevoii de a fi eliberat de ceva; uneori puţin consolat, apoi din nou doborât sub greutatea legii. Dimpotrivă, când cunoaştem plinătatea binecuvântării pe care ne-a dat-o Dumnezeu în Hristos, inima este constrânsă de Duhul Sfânt să strige: „Ava, Tată” (4:6). S-a terminat cu carnea în ochii lui Dumnezeu, şi avem dreptul să spunem că şi noi înşine am terminat cu ea. Dumnezeu nu Se poate mândri cu mine, şi nici eu; dar ştiu că mă pot mândri faţă de Dumnezeu în Fiul Său preaiubit, care a îndepărtat păcatul prin jertfa Lui, pentru ca să existe o odihnă deplină pentru inimă. Strigătul Duhului este: „Ava, Tată”; iată cum copilul lui Dumnezeu este îndemnat să folosească limbajul potrivit relaţiei sale cu Dumnezeu. Alţii pot să admire creaţia lui Dumnezeu, pot să insiste asupra minunilor cerurilor şi pământului; dar strigătul Duhului este: „Ava, Tată”; aceasta se simte mult mai bine decât se exprimă. Ce fericire este să ne oprim asupra atributelor lui Dumnezeu, sau asupra efectelor exterioare ale puterii Sale, în comparaţie cu bucuria inimii care simte relaţia divină? De această relaţie cu Tatăl îi face apostolul pe galateni să-şi amintească; este strigătul scos de Duhul Sfânt, strigătul potrivit acestei relaţii, în conştienţa căreia fuseseră făcuţi să iasă din idolatria lor. Pentru că totul depinde de aceasta – de simplitatea cu care sufletul meu primeşte acest mare adevăr că, în ceea ce priveşte tot ce sunt, a fost judecat la cruce; şi există acum un om nou înaintea lui Dumnezeu, şi un om nou înaintea mea – Hristos înviat dintre cei morţi; şi am dreptul de a spune că El este Cel în care stau înaintea lui Dumnezeu. Am putea scoate un alt strigăt decât acesta: „Ava, Tată”?

Capitolul 4:7 – Moştenitor al lui Dumnezeu prin Hristos

Ajungem acum la o avertizare, ca şi la o concluzie: „Astfel, nu mai eşti rob, ci fiu; iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin Dumnezeu” (4:7). Ca în capitolul 6, unde se spune: „Fraţilor, chiar dacă va fi căzut un om în vreo greşeală, voi, cei spirituali, îndreptaţi pe unul ca acesta cu duhul blândeţii” (6:1): Duhul Sfânt aplică apoi aceasta sufletului fiecăruia în mod individual: „fiind atent la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu” (6:1). Astfel, dacă Dumnezeu dă o avertizare individuală, dă şi o mângâiere, şi ea vine înaintea avertizării. „Astfel”, se spune, ca rezultat al tuturor raţionamentelor, „nu mai eşti rob, ci fiu; iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin Dumnezeu” (4:7). Remarcaţi bine, nu vor fi; nu vor fi nici „copii” în această lume, cu o binecuvântare numai în cer, ci: „Nu mai eşti rob, ci fiu” (4:7). Dacă sunteţi iudeu, veţi fi robul legii. Dar acum, puţin contează ce aţi fi, chiar dacă aţi fi idolatru, - primind pe Hristos, aţi trecut în plinătatea binecuvântării datorată de Dumnezeu Fiului Său preaiubit. Dumnezeu nu are binecuvântare prea mare pentru inima care se pleacă înaintea Lui. „Iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin Dumnezeu” (4:7). El lărgeşte sfera: nu numai moştenitor a aceasta sau aceea, ci „moştenitor prin Dumnezeu”. Ceea ce are Dumnezeu, ceea ce va avea Dumnezeu în ziua binecuvântată care va veni, va împărţi cu copiii Săi. Acesta este sensul ultimei fraze din Efeseni 1:18 . Vedeţi şi Romani 8 . Acesta este locul căruia ne-a destinat Dumnezeu – nimic mai puţin decât aceasta; nu are de gând să oprească nimic. Cum a fost harul, aşa va fi gloria; este răspunsul lui Dumnezeu la insinuarea diavolului în Eden.

Notă traducător: în tot ce se referă la acest verset 7, W. Kelly urmăreşte Textul Primit scriind „moştenitor al lui Dumnezeu prin Hristos”, în timp ce J. N. Darby traduce „moştenitor prin Dumnezeu”. Am lăsat textul lui W. K. cu interpretarea legată de el.

Capitolul 4:8 – 9 – Întoarcerea la formele legii este o idolatrie

Acum vine avertizarea: „Atunci însă, în adevăr, necunoscându-L pe Dumnezeu, eraţi robi acelora care, din fire, nu sunt dumnezei. Dar acum, după ce L-aţi cunoscut pe Dumnezeu...” (4:8 – 9). Este clar că apostolul vrea să vorbească despre păgâni; el nu spune: când noi nu-L cunoaştem pe Dumnezeu, pentru că iudeii aveau o anumită cunoştinţă despre Dumnezeu sub lege; ci spune, „necunoscându-L pe Dumnezeu, eraţi...” etc., ceea ce îi priveşte evident pe păgâni. „Cum vă întoarceţi din nou la cunoştinţele elementare slabe şi sărace, cărora încă doriţi să le fiţi robi din nou?” (4:9). Cântăriţi bine această expresie. Nu poate fi declaraţie mai solemnă în ceea ce priveşte starea actuală a creştinătăţii. Ce vizează el când spune că aceşti sfinţi din Galatia erau pe cale să se întoarcă la cunoştinţele elementare slabe şi sărace, cărora încă doreau să le fie robi din nou? Trebuie să fi fost complet şocaţi. Să se întoarcă la idolatrie! Cum s-ar putea aceasta? Ei spuneau probabil: Ne mărginim. Trebuie să fi fost complet şocaţi. Să se întoarcă la idolatrie! Cum se putea aceasta? Spuneau probabil: Ne mărginim la principiul legii; numiţi această cunoştinţe elementare slabe şi sărace? Ei bine! spune apostolul, când eraţi neconvertiţi, adoraţi dumnezeii falşi-idoli; dar dacă voi, creştini, vă duceţi să luaţi principii iudaice, chiar şi aceste zile de sărbătoare, sau alte principii ale legii, sunteţi în principiu idolatri, întorcându-se din nou la această idolatrie de care Dumnezeu v-a eliberat. Cum aceasta? Motivul este clar. Legea în ea însăşi nu era idolatră, şi Dumnezeu folosea evident iertare faţă de prejudecăţile iudeilor; dar iată credincioşii dintre păgâni care recurgeau la aceste elemente ale legii. Cine le-a spus să facă aceasta? Aceste lucruri îşi pierduseră tot sensul, şi un păgân n-avea nimic de-a face cu ele; ele aveau valoarea lor ca umbre [imagini] ale lui Hristos, înainte să vină Hristos; dar a te întoarce de la Hristos înviat dintre cei morţi pentru a merge la ceea ce nu era decât umbre, însemna, în ochii lui Dumnezeu, să te întorci la idolatrie. De fiecare dată când creştinătatea mărturisitoare revine la lege, la ceremoniile ei exterioare şi la umbrele ei (deşi toate acestea au fost foarte bune sub lege), şi le adoptă pentru închinarea creştină, cade de fapt în idolatrie, chiar dacă nu este conştientă de aceasta.

Închipuiţi-vă pe cineva că spune: Mă simt într-adevăr rece adorându-L pe Dumnezeu, şi am nevoie de ceva ca să-mi trezească sufletul; ce este mai bun decât un portret al Mântuitorului meu, pentru ca atunci când Îl contemplu cu coroana Lui de spini, să simt mai profund dragostea Lui, şi afecţiunile inimii mele să fie atrase mai mult de El? Aceasta este acum idolatrie, şi chiar şi aceasta nu a fost mereu aşa. Unele dintre aceste lucruri erau permise sub sistemul legii din cauza împietririi inimilor; ei aveau jertfe de animale şi o preoţie pământească; dar pentru un păgân, a se întoarce la aceste lucruri, înseamnă, în ochii lui Dumnezeu, să se întoarcă la idolatrie. Duhul Sfânt insistă mai sus faţă de credincioşii din Galatia, pentru că răul nu era încă decât în germene. Fiind aşa, ce păcat era să iei parte la ceea ce este idolatrie pentru Dumnezeu, să încurajezi sau să consimţi în vreun fel la orice ar fi! Răul se dezvoltă foarte rapid. Acum nu este limitat la papism, şi înaintările făcute în aceşti ani din urmă în direcţia principiilor catolice, relevă aceeaşi orientare. Dacă este în ele vreun element religios, elementele idolatre se folosesc de anumite sentimente de teamă ale naturii noastre căzute, pentru a face oamenii să se simtă mai mult respect în închinare. Este exact opusul credinţei. Esenţa binecuvântării noastre constă în faptul că sufletul se bucură de Hristos prin Cuvântul lui Dumnezeu – Duhul Sfânt dând această bucurie a lui Hristos, independent de tot ce lucrează asupra ochiului sau minţii fireşti. Ori tocmai acest abuz îl denunţă apostolul aici atât de puternic, şi îl califică drept cunoştinţe elementare slabe şi sărace. Ceea ce Dumnezeu apreciază în închinare este considerat acum în general ca neînsemnat şi sărac, pentru că implică lipsa decoraţiunilor exterioare şi a oricărei atracţii, pentru ca puterea reală să fie cea a Duhului Sfânt, lucrând între sfinţi.

Capitolul 4:10 – 11 – Gravitatea ceremoniilor religioase

Voi respectaţi zile şi luni şi timpuri şi ani!” (4:10). Ceea ce a devenit uimitor astăzi este a nu face aceasta! Vai! Răul care exista la galateni este privit astăzi ca o dovadă de religie, în timp ce Pavel semnalează această respectare de date nu ca pe o simplă eroare, ci ca peo dovadă de idolatrie. În păgânism se făcea mare caz de aceste sărbători, şi Dumnezeu le îngăduia în iudaism, pentru că iudeii aveau un fel de religie adaptată stării lor şi sanctuarului pământesc. Dar acum totul este complet schimbat, şi respectarea sărbătorilor şi anotimpurilor speciale, ca mod de a-I plăcea lui Dumnezeu, este respins cu autoritate de Duhul Sfânt. „Mă tem pentru voi, ca nu cumva să mă fi ostenit în zadar pentru voi” (4:11). Nu este un lucru foarte solemn că, oricare ar fi fost răul la corinteni, apostolul nu spune niciodată cu privire la ei: „Mă tem pentru voi”? Dacă am fi cunoscut o adunare având atâta rău moral în mijlocul ei – unii căutau chiar să înlăture învierea – nu am fi spus că nu a existat niciodată o stare atât de mizerabilă? Dar apostolul le scrie cu încredinţarea că vor fi eliberaţi de acest rău. Nu că nu simţea profund acel rău, şi le pune bine înainte starea lor critică; dar le scrie cu încredinţarea fermă că Dumnezeu le va atinge inimile: „Credincios este Dumnezeu, prin care aţi fost chemaţi la comuniunea cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru” (1. Corinteni 1:9 ), şi începe să se ocupe de conduita lor după ce a atins această coardă în inimile lor. Dar când le scrie galatenilor, nu este nimic de acest gen. Duhul Sfânt îi va da mai târziu mângâiere în privinţa lor, dar suntem foarte departe de aceste sentimente când le scria corintenilor. Legalismul este înşelător, pentru că are o aparenţă frumoasă, ceea ce face că oamenii îşi imaginează că ar creşte în sfinţenie practică, când în realitate este invers. Ceea ce produce adevărata sfinţenie, este Dumnezeu lucrând în suflet „şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere” (Filipeni 2:13 ), şi nu doar un nume al unei zile, sau al unei ore, sau al unui anotimp, sau al unui loc; şi Dumnezeu lucrează astfel în suflet, pentru că el este sfinţit „prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna” (Evrei 10:10 ). Dumnezeu îl introduce pe credincios în propria Sa prezenţă, şi îl aşază ca şi copil al Său.

Este posibil să respirăm esenţa atmosferei vitale a papismului, gândind în acelaşi timp că avem o oroare salutară faţă de ea. Să ne cercetăm propriile suflete. Putem întotdeauna să privim la Dumnezeu şi să ne bazăm pe victoria Domnului nostru Isus Hristos. Satan să-şi dezlănţuie furia cum va vrea, orice va fi, Dumnezeu va fi întotdeauna Dumnezeu – şi va rămâne întotdeauna credincios propriului Său Cuvânt şi Duhului Său.

Capitolul 4:12 – Legăturile dintre apostolul Pavel şi Galateni

Apostolul ajunge acum la legăturile sale personale cu sfinţii din Galatia; şi se foloseşte chiar de reproşul prin care învăţătorii legalismului îi împinseseră împotriva lui, ca de un argument suplimentar în favoarea adevărului. Prin discursurile lor, aceşti învăţători îi întărâtaseră şi îi aţâţaseră pe galateni împotriva apostolului, ca să se simtă răniţi pentru că încetase, ca să zicem aşa, să fie iudeu, declarând că a terminat cu legea. La aceasta răspunde el acum. Este important de înţeles cum se termină cu legea. Nu se putea spune că apostolul nu se folosea de lege; dar, cum îi spune lui Timotei (1:9), trebuia să se folosească conform legii, când avea de-a face cu nelegiuiţii, cu cei fărădelege, etc. Dar ei îl blamau pentru că nu îşi apăra privilegiile iudaice. Se putea folosi de legea lui Dumnezeu, şi se foloseau efectiv de ea, pe de o parte pentru a expune principii morale, şi pe de altă parte în legăturile lui cu oamenii, dar nu ca de un privilegiu sau ca de o regulă pentru el însuşi. Dacă ar fi vorbit de ceva aparţinându-i potrivit cărnii, aceasta ar fi redus fundamentul şi caracterul binecuvântării sale. Harul îl introduce într-un loc mult mai bun. În om, legea şi carnea merg întotdeauna împreună, şi în ochii lui Dumnezeu, şi una şi cealaltă au luat sfârşit la crucea lui Hristos. Carnea a fost judecată şi condamnată acolo; a fost tratată ca un lucru mort înaintea lui Dumnezeu – mort şi îngropat; cât priveşte legea al cărei rol este să se ocupe de carne, suntem morţi faţă de lege. Suntem eliberaţi şi de una şi de cealaltă: nu suntem în carne, şi nu mai suntem sub lege. Carnea fiind cea asupra căreia legea are putere în noi, şi carnea fiind acum ţinută, prin credinţă, ca un lucru mort, nu mai este nimic de care se poate agăţa legea. Trecem afară de terenul ei într-o altă ţară şi într-o altă atmosferă.

Apostolul îşi însuşeşte deci chiar acest reproş, şi îl schimbă acum într-un argument neaşteptat pentru Evanghelie. „Fiţi ca mine” (4:12), spune el, altfel zis: fiţi eliberaţi de lege ca fiind morţi faţă de lege în Hristos; ocupaţi-vă locul cu îndrăzneală şi fermitate, cu certitudinea că voia lui Dumnezeu este să nu aveţi nicio relaţie directă cu ea.

Fiţi ca mine” (4:12). Sunt eliberat de sub stăpânirea ei şi de obligaţiile ei. Ei spun că nu îmi afirm durerile mele după lege ca iudeu: ştiu acest lucru şi îl vestesc. Sunteţi păgâni după carne; nu aţi fost niciodată într-o poziţie iudaică în niciun fel: nu o căutaţi, acum că aveţi o poziţie mai bună, prin harul şi în harul Său.

Fiţi ca mine, pentru că şi eu sunt ca voi”. Sunteţi păgâni, şi nu aţi fost niciodată, şi nu sunteţi deloc sub lege, şi „eu sunt ca voi”. Dacă aţi înţelege numai poziţia voastră de libertate în raport cu legea, cum aţi putea dori să vă aşezaţi sub jugul ei? El exprimă aceste lucruri sub o formă concisă şi foarte eliptică; dar cred că trebuie înţeleasă în legătură cu contextul care o precede şi care o urmează. „Nu m-aţi nedreptăţit cu nimic” (4:12). Se temeau, aparent, să nu-l mâhnească pe apostol arătând că purtarea lui era o renunţare la locul care îi aparţinea. Deloc, spune el: „Nu m-aţi nedreptăţit cu nimic”. Recunosc deplin, cât priveşte tot ce am fost ca om în carne, am părăsit complet acest teren. Ca urmaş al lui Avraam în linie directă, fără un singur lucru rău în mine, şi cu o respectare desăvârşită a legii, nu aş putea fi atât de binecuvântat cum sunt în Hristos. Apoi, amintindu-şi ce spusese în capitolul 3 versetul 10 („toţi cei care sunt din faptele legii sunt sub blestem”) vedem că tot ce putea fi câştigat luând un teren legal este un blestem. Ei bine, atunci! Putea apostolul să scoată în evidenţă în mod triumfător: „Vă rog, fraţilor, fiţi ca mine, pentru că şi eu sunt ca voi” (4:12). Nu eraţi decât nişte păgâni, şi nu aţi avea nimic de-a face cu legea; ori acum eu sunt scăpat de lege, ca şi voi – fireşte, nu devenind un păgân, ci fiind eliberat de lege în Hristos şi prin Hristos. Aceasta este binecuvântarea poziţiei creştine, care este caracterizată nu pur şi simplu prin absenţa legii, ci prin faptul că suntem aduşi în unire cu Hristos, şi aceasta ne ridică mai presus de lege, producând în acelaşi timp ascultarea şi dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de om, cum legea nu a putut să facă niciodată. Astfel, ceea ce legea avea în vedere este implinit (Romani 8:3 – 4) şi chiar mult mai deplin decât vreodată în alt fel: mijlocul este dragostea lui Hristos care constrânge sufletul. Şi aceasta se face nu printr-un simplu procedeu negativ constând în a spune omului că nu are legea ca regulă a sa, ci aşezându-l sub Hristos, adică sub har. Aceasta face legea pentru suflet.

Capitolul 4: 13 – 14 – Ruşinea pentru carne, dar primit ca un înger al lui Dumnezeu

Ştiţi că în slăbiciunea cărnii v-a vestit Evanghelia la început; şi n-aţi dispreţuit, nici n-aţi respins cu dezgust ispita mea, care era în carnea mea, ci m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos Isus” (4:13-14). Departe de a fi venit pătruns de oricât de puţină încredere şi autoritate carnale, venise ca un om suferind. Aici face numai o aluzie, dar vorbeşte mai în detaliu în 2. Corinteni 12 . Este foarte potrivit să luăm în considerare cum şi când a primit apostolul acest semn umilitor în carnea sa. Nu ni se spune în ce consta. Putea fi vreo particularitate în cuvântul său, sau în înfăţişarea sa fizică, etc. Ştim că era în legătură cu starea sa trupească, „în carnea sa”. Dar ceea ce reiese evident şi în chip mişcător, este: cu cât apostolul era condus mai mult de Dumnezeu şi binecuvântat, cu atât mai profunde erau semnele de suferinţă, de slăbiciune şi de ruşine în persoana sa. Ţepuşul în carne urmează răpirii lui până în al treilea cer. Îngerul lui Satan îl pălmuia, şi Dumnezeu trăgea cel mai mare folos, în aşa fel încât apostolul a fost ţinut smerit în proprii săi ochi, şi în cei ai altora. A fost făcut astfel cunoscut de toţi că ceea ce lucra asemenea minuni în Pavel, era puterea Duhului Sfânt, în ciuda sentinţei de moarte trecută peste toată energia naturii. Va veni ziua când Dumnezeu îi va restabili pe iudei şi îi va pune în poziţia de cap, şi pe păgâni în cea de „coadă” (Isaia 9:14 ); atunci totul va fi stabilit în ordinea potrivită după gândul lui Dumnezeu. dar acum nu este deloc astfel, după cum spune el. A fi iudeu nu înseamnă nimic, este ceva care s-a terminat complet. Apostolul venise acolo ca cineva suferind şi dispreţuit, nicidecum ca punând în evidenţă calitatea sa de copil al lui Avraam. Era mort faţă de toate acestea; şi vroia ca dovadă circumstanţele bine-cunoscute ale primei lui predicări printre ei. Nu îşi aminteau ei că atunci când venise la ei, nu fusese cu putere sau strălucire, ci într-o împlinire profundă? În loc de farmece exterioare legate de persoana sa, era ceva ce nu putea fi decât o dovadă penibilă pentru el însuşi şi pentru ei. dar ce gândeau ei atunci? Erau atât de plini de Evanghelie, atât de fericiţi să descopere harul şi binecuvântarea adevărului predicat, încât îl considerau pe Pavel ca un înger. „N-aţi dispreţuit... ci m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos Isus” (4:14).

Capitolul 4: 15-18 – Starea inimii şi efectul ei asupra legăturilor cu apostolul

Care era deci fericirea voastră? Pentru că vă mărturisesc că, dacă ar fi fost posibil, v-aţi fi scos ochii voştri şi mi i-aţi fi dat” (4:15). Sentimentele lor fuseseră complet abătute de la apostol, ceea ce este întotdeauna efectul produs când falşi învăţători lucrează asupra minţilor. Vrăjmăşia se dezvoltă, şi fiecare circumstanţă tinde să o mărească. Apostolul face stăruitor să atârne greu acest lucru în conştiinţele lor. „Am devenit deci vrăjmaşul vostru, vorbindu-vă adevărul? Nu în mod drept sunt ei zeloşi pentru voi, ci doresc să vă despartă” (4:16-17) – sau să ne despartă; pentru că era vorba în realitate să îi împiedice apostolului orice legătură cu sfinţii – ridicând un perete despărţitor între el şi ei. „Doresc să vă despartă de mine, ca să fiţi zeloşi pentru ei” (4:17), altfel zis, pentru ca totul să fie o chestiune de linguşire a unora faţă de ceilalţi; pentru că atunci când nu este aplicată după hotărârea lui Dumnezeu, legea este invariabil pervertită, cu rezultatul îngâmfării cărnii. „Dar este bine să fiţi zeloşi întotdeauna în ceea ce este bine, şi nu numai când sunt eu prezent la voi” (4:18). Experienţa lui Pavel cu galatenii era exact opusul a tot ceea ce se găsea la filipeni. În Filipeni 2:12 , apostolul vorbeşte de ei că întotdeauna au „ascultat, nu numai ca în prezenţa mea, ci cu mult mai mult acum, în absenţa mea”. Ei erau remarcabili prin duhul lor de ascultare când era prezent; acesta este întotdeauna efectul duhului de har; cât priveşte legea, ea nu dă naştere decât la slugărnicie şi teamă. Când suntem fericiţi în prezenţa lui Dumnezeu, suntem uniţi într-un singur scop comun, care este Hristos. Există atunci un motiv care guvernează toate sentimentele şi toate acţiunile; fericirea, pacea şi duhul de supunere sub efectele proprii şi fireşti ale harului lucrând între copiii lui Dumnezeu. La Filipeni, ei ascultaseră întotdeauna, nu numai când Pavel era acolo, ci mult mai mult în absenţa sa. Ei lucrau la propria lor mântuire cu teamă şi cutremur, conştienţi de marele conflict în care erau angajaţi. Nu admiteau visul naiv că orice dificultate trecuse prin faptul că erau creştini; dimpotrivă, după ce au fost aduşi la Hristos, se găseau în ciuda a orice în prezenţa unui duşman puternic, ceea ce îi arunca din nou asupra lui Dumnezeu. apostolul plecase, dar în loc să fie abătuţi de aceasta, aceasta îi făcea să privească mai mult la Dumnezeu, fără nicio mândrie în inimă, ci în sentimentul nevoiii de dependenţă de El. Acest sentiment de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, i-a îndemnat să-l slujească pe apostol şi să-l aprecieze când era acolo, şi în absenţa lui, i-a făcut să alerge direct şi imediat la Dumnezeu. Contrariul acestui lucru, mândria inimii care l-ar fi dispreţuit pe apostol, expunea sufletele la idolatria de sine, la laude de sine, şi de asemenea, la toate înşelătoriile lui Satan. Marea chestiune pentru filipeni, era că Dumnezeu lucra în ei. de ce să fie abătuţi, ca şi cum nu ar fi avut încredere că Cel care îi iubea cel mai mult, era Cel care lucra în ei, şi care va avea cu atât mai mult grijă de ei, care se angajaseră într-o luptă atât de înverşunată.

Capitolul 4:19-20 – O lucrare de recomandat galatenilor

La galateni nu era aşa. Profitând de absenţa apostolului, se apucaseră să se folosească în mod carnal de lege; instruiţi de învăţători care se complăceau în ea, îşi pierdeau repede orice afecţiune adevărată pentru el, ca şi binecuvântarea de care se bucuraseră pe vremea lui. Desigur, ar fi fost mai bine ca, lăsaţi singuri, să privească la Dumnezeu şi să găsească tăria să reziste pentru El; cu toate acestea, văzând starea lor, apostolul ar fi vrut să fi fost cu ei (4:20). Credinţa lor fusese zdruncinată, şi ei alunecaseră departe de Hristos, crezând că fac lucrurile mai sigure prin porunci; sau în acelaşi mod în care apostolul trecuse prin multe greutăţi şi suferinţe în privinţa lor, când ajunseseră la cunoaşterea lui Hristos la început, - cunoscuse, cum se exprimă el însuşi, angoase supărătoare şi profunde, - astfel încât acum retrăia toate acestea în duh. „Copilaşii mei, pentru care din nou simt durerile naşterii, până când Hristos va lua chip în voi?” (4:19). Legalismul desfigurase atât de mult adevărul în sufletele lor, încât aveau nevoie să fie înrădăcinaţi şi întemeiaţi din nou în primele elemente ale harului. Încetaseră să se ţină strâns de cruce, şi apostolul era nedumerit cu privire la ei. În exterior, puteau să fie foarte zeloşi; dar în privinţa mărturiei pentru Hristos, bucuria lui Hristos în sufletul lor, totul dispăruse. Apostolul dorea ca lucrarea să reînceapă în sufletul lor de la început. „Aş dori să fiu prezent la voi acum şi să-mi schimb glasul, pentru că sunt nedumerit cu privire la voi” (4:20). Altfel zis, dorea să acţioneze în privinţa lor, şi vroia să le vorbească blând; dar dacă erau uşuratici, orgolioşi şi duri, atunci trebuia să acţioneze cu rigoare: vroia „să-şi schimbe vorbirea”, cum le spune corintenilor: „Ce vreţi? Să vin la voi cu o nuia sau cu dragoste şi cu duh de blândeţe?” (1. Corinteni 4:21 ). Apostolul era aici nedumerit cu privire la ei.

Capitolul 4:21-25 – Agar ca imagine a vechiului legământ, principiul legii

Spuneţi-mi, voi, care doriţi să fiţi sub lege, nu ascultaţi de lege?” (4:21). În acest verset, el foloseşte cuvântul „lege” în două sensuri diferite. Voi care doriţi să fiţi sub principiul legii, nu auziţi ce spun cărţile legii – adică primele scrieri ale Bibliei? Cuvântul „lege” este folosit uneori pentru a desemna Cuvântul lui Dumnezeu în general, aşa cum fusese descoperit atunci; ca în Psalmul 19:7 Legea Domnului este perfectă, înviorând sufletul”. Dar când se vorbeşte ca despre ceva sub care creştinul nu este pus, legea este atunci principiul prin care conştiinţa este pusă sub anumite obligaţii pentru a dobândi o poziţie înaintea lui Dumnezeu. Este o eroare pe care o dezvăluie Pavel. De aceea spune: „Voi, care doriţi să fiţi sub lege, nu ascultaţi de lege? Pentru că este scris că Avraam a avut doi fii: unul din cea roabă şi unul din cea liberă. Dar cel din femeia roabă a fost născut după carne, iar cel din femeia liberă, prin promisiune” (4:21-23). Vedeţi aici legătura dintre carne şi lege, dintre promisiune şi har. Duhul are de-a face cu promisiunea; legea, cu carnea. El ilustrează aceasta prin relatările din Geneza.

Duhul Sfânt a avut o grijă deosebită să se folosească de anumite fapte din Vechiul Testament pe care noi nu le-am considerat niciodată aplicabile, pentru a face să reiasă adevăruri binecuvântate din Noul Testament. Cine ar fi înţeles diferenţa dintre lege şi promisiune, în lupta lui Agar şi Ismael, împotriva lui Sara şi Isaac? Nu numai că Duhul lui Dumnezeu o vedea, ci El a vrut ca relatarea circumstanţelor să fie magnifice prefigurare a celor două legăminte: pe de o parte legea care are numai un copil al cărnii, şi pe de altă parte promisiunea, care, dimpotrivă, dă naştere la timpul potrivit copilului Duhului. Apostolul nu ne lasă propriilor noastre închipuiri. El arată că Agar „corespunde Ierusalimului de acum” (4:25) – cetatea cărturarilor şi fariseilor, săracul, mândrul şi mizerabilul Ierusalim, fără nicio libertate cu Dumnezeu, gemând sun stăpânirea romană şi sub robia şi mai amară a păcatului. Apostolul aplică aceasta la ceea ce se petrecea atunci între galateni. Să aibă grijă să nu devină virtual copiii lui Agar. Nu luau ei locul oamenilor zeloşi pentru lege? Şi totuşi, după toate, nu înţelegeau glasul lui; „dorind să fie învăţători ai legii, neînţelegând nici cele ce spun, nici cele despre care afirmă cu tărie” (1. Timotei 1:7 ). Legea era complet împotriva lor. Ea arăta clar că Dumnezeu lega promisiunea de copiii Duhului, şi nu de ceea ce nu era decât descendenţa literei (2. Corinteni 3: 6 ).

Orice sistem religios care se bazează pe lege, ia invariabil un caracter iudaic. Inutil de privit departe pentru a înţelege sau a aplica acest lucru. Cum se face că oamenii au edificii magnifice, sau un ritual splendid în slujba lui Dumnezeu? Care este modelul pentru aceasta? Cu siguranţă că nu se aseamănă celor adunaţi altădată în camera de sus (Ioan 20 ; Fapte 1 ). Templul este în mod clar imaginea, la care se adaugă o clasă specială de persoane sacre, - principiul clerului fiind bazat pe ideea preoţiei iudaice. În aceste circumstanţe, slujba depinde de ceea ce prezintă atracţie pentru simţuri – o desfăşurare de ornamente, de muzică, de ceremonii impozante, tot ceea ce frapează mintea omului, sau atrage o mulţime, nu prin adevăr, ci prin ceea ce se vede şi se aude şi care place firii. Este ordinea a ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu numeşte „sanctuarul pământesc”. Aceasta nu vrea să spună ca acel cort sau templul nu aveau o semnificaţie foarte importantă înainte de venirea lui Hristos; dar după această venire, caracterul lor figurativ a devenit vizibil şi valoarea lor temporară a luat sfârşit, şi plinătatea harului şi adevărului lui Dumnezeu a fost arătată în Persoana Celui care a venit din cer. Când Hristos a fost respins de pe pământ şi S-a întors în cer, totul s-a schimbat; supunerea inimii copiilor lui Dumnezeu s-a raportat la un obiect din cer. Pentru noi adevăratul sanctuar este Numele lui Hristos. Ceea ce Vechiul Testament lega de templu pentru un popor pământesc, Noul Testament leagă de Isus. „Acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Meu, Eu sunt acolo în mijlocul lor” (Matei 18:20 ). Chiar şi atât de puţin numeroşi, dar credincioşi ai acestui lucru, ei primesc binecuvântarea. Este de o mare importanţă să ne întoarcem la principiul lucrurilor. Când apostolul le scria galatenilor, numai germenii se arătau; nu ajunseseră să aibă edificii consacrate şi case de oameni consacraţi, nici toată pompa şi toate condiţiile unui cult religios adaptat lumii, după ceea ce ne înconjoară astăzi, - rezultatul invaziilor treptate ale erorii în ceata mărturisitoare a creştinismului. Totuşi deja în acel timp, începeau pagubele, cu tentativa de a introduce principiile legii între creştini. Care este rezultatul? Cădeţi din poziţia lui Isaac în cea a lui Ismael. A fi astfel identificat cu legea, înseamnă să fii un Ismael, înseamnă să pierzi promisiuni pentru a nu mai fi decât un copil al servitoarei. Acesta este argumentul de care se foloseşte apostolul pentru a le vorbi galatenilor, care se mândreau de a fi făcut progrese imense; în realitate alunecau din libertate în robie.

Capitolul 4: 26 - 27 – Ierusalimul de sus şi copiii săi

Dar Ierusalimul de sus este cea liberă, care este mama noastră”(4:26). Textul Primit spune: „mama noastră a tuturor”; cuvântul „tuturor” este un adaos. Adevăratul text nu merge mai departe de „mama noastră” şi sensul este evident mai complet şi mai bun fără adaos. Probabil cuvântul „tututor” a fost adăugat de cei care gândeau că întăresc astfel relaţia tuturor copiilor lui Dumnezeu, în timp ce autorul inspirat se referă în particular la cei care fuseseră iudei. El spune: Nu mai suntem copii ai Ierusalimului de jos, ci aparţinem Ierusalimului de sus. Cât priveşte Ierusalimul pământesc, el nu are niciun drept asupra noastră acum: noi Îi aparţinem lui Hristos, şi prin urmare Ierusalimului ceresc. „Pentru că este scris” – el citează un pasaj din profeţi – „Bucură-te, tu, cea stearpă, care nu naşti! Izbucneşte de bucurie şi strigă, tu, care nu ai durerile naşterii! Pentru că mulţi sunt copiii celei părăsite, mai mulţi decât ai celei care are soţ” (Galateni 4:27 ; Isaia 54:1 ). Sensul poate părea puţin obscur la prima abordare, dar când îl înţelegem, adaugă multă forţă argumentul asupra căruia insistă apostolul. Pasajul nu este atât în legătură cu Agar şi Sara, ci mai degrabă cu menţionarea Ierusalimului. În capitolul 54 din Isaia, Ierusalimul într-o zi care va veni, aruncă o privire în urmă asupra încercărilor lui trecute, şi Dumnezeu face un remarcabil calcul al harului. El vorbeşte de timpul pustiirii lui îndelungate, despre timpul lui prezent de încercări, în care este jefuit de toate privilegiile lui exterioare; ori iată că din acea vreme chiar, se spune că are mai mulţi copii decât în vremea când Domnul era soţul său. În Osea se vorbeşte de Israel ca fiind foarte vinovat, şi Domnul este pe punctul de a-l alunga. Apoi este pustiit: Domnul l-a părăsit din cauza păcatului său; dar la timpul potrivit, înainte să fie vreo eliberare exterioară din robie sau din asuprirea păgânilor, harul începe să lucreze, şi toţi cei care sunt acum aduşi la Hristos, sunt număraţi într-o anumită măsură ca şi copiii săi. Dar totul este legat de Ierusalimul viitor – Ierusalimul care va fi încetat să fie Agar şi va fi ocupat terenul harului. Şi atunci, când îi va considera pe creştini deja în locul care li se cuvine în cer, aceştia vor fi număraţi de Domnul ca şi copiii femeii părăsite. El va spune: „Bucură-te, tu, cea stearpă, care nu naşti! Izbucneşte de bucurie şi strigă, tu, care nu ai durerile naşterii! Pentru că mulţi sunt copiii celei părăsite, mai mulţi decât ai celei care are soţ” (4:27). Este o comparaţie a stării sale în timpul pustiirii sale, în raport cu starea sa când avea un soţ. Timpul când avea un soţ era cel în care era recunoscut în poziţia sa pământească: nu avea atunci decât puţini copii; dar acum, în pustiirea lui, există o puternică revărsare a harului lui Dumnezeu, şi o bogată recoltă de suflete care, prin har, sunt numărate ca şi copiii săi.

Epistola către Galateni nu tratează niciodată ceea ce este propriu-zis poziţia Bisericii, şi nu merge dincolo de moştenirea promisiunii. Există anumite privilegii pe care le împărţim cu toţi sfinţii. „Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi i s-a socotit ca dreptate” (3:6). Şi noi credem şi suntem îndreptăţiţi. Fundamental, credinţa are aceleaşi binecuvântări în toate timpurile. Suntem copii ai promisiunii, şi intrăm în partea credinţei, cum au făcut înainte de noi sfinţi din vremurile trecute; găsim aceasta în Epistola către Galateni, deşi deja cu mult mai multă binecuvântare pentru noi. Dar dacă priviţi Epistola către Efeseni, marele punct al acestei epistole este că Dumnezeu face cunoscute privilegii complet noi şi cereşti. Nu este deloc ceea ce este tratat în Epistola către Galateni; acolo suntem pe terenul comun promisiunilor. „Iar dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi deci „sămânţa” lui Avraam, moştenitori potrivit promisiunii” (3:29). Dar în Epistola către Efeseni, există anumite privilegii distincte şi suplimentare, la care Avraam nu s-a gândit niciodată şi despre care nu a auzit niciodată vorbindu-se: prin aceasta înţeleg formarea Bisericii lui Dumnezeu, trupul lui Hristos, adevărul că iudeii şi păgânii vor fi scoşi din poziţiile lor pământeşti şi făcuţi una cu Hristos în cer. Aceasta era taina cu privire la Hristos şi Biserică, taina „cea ascunsă din veacuri şi din generaţii” (Coloseni 1:26 ), dar descoperită acum de Duhul Sfânt (1. Corinteni 2:10 ). Astfel deci, pentru a avea o vedere exactă a deplinei binecuvântări a creştinului, trebuie să luăm totodată binecuvântarea Epistolei către Efeseni, cu cea din Epistola către Galateni. Particularitatea acestui timp, este că Hristos este la dreapta lui Dumnezeu. Credeţi că sfinţii mileniului se vor bucura de tot ce avem noi acum? Departe de aceasta. Vor avea multe lucruri pe care noi nu le avem, ca gloria manifestată a lui Hristos, absenţa întristării şi a suferinţelor etc. Dar chemarea noastră este totalmente diferită şi opusă. Noi Îl iubim pe Cel pe care nu L-am văzut (1. Petru 1:8 ); ne bucurăm în necaz (Romani 5:3 ) şi în ruşine (Luca 6:22 ). Dacă un om şi-ar forma gândurile în privinţa creştinismului numai după Epistola către Galateni, i-ar putea confunda pe sfinţii de astăzi cu cei ai Vechiului Testament; dar trebuie să ne amintim întotdeauna diferenţa pe care o găsim aici, „cât timp moştenitorul este copil, nu se deosebeşte cu nimic de rob” (4:1), în timp ce în creştinism suntem introduşi în deplina posesie a privilegiilor noastre. Dar în Epistola către Efeseni, există alte lucruri, mai înalte, numite planul etern al lui Dumnezeu, sau care cel puţin decurg din el. Este bine prin urmare să facem deosebire în acest dublu adevăr, pe de o parte între comunitatea binecuvântării în toate dispensaţiile, şi specificitatea privilegiului care este legat de cei care sunt chemaţi acum de Duhul Sfânt trimis din cer.

Capitolul 4:28-31 – Chiar legea contrazice felul în care foloseau legea galatenii

Iar voi, fraţilor, sunteţi copii ai promisiuni, ca Isaac. Dar, după cum atunci cel care a fost născut după carne în persecuta pe cel care era născut după Duh, aşa şi acum” (4:28-29). El arată aici rodul practic; cu toate acestea, adaugă: „Dar ce spune Scriptura? „Izgoneşte pe femeia roabă şi pe fiul ei, pentru că fiul celei roabe nu va moşteni nicidecum cu fiul celei libere” (4:30). Ce lovitură de moarte pentru cei care susţin că un copil al lui Dumnezeu are ceva de-a face cu legea, astfel încât ea determină relaţia sa cu Dumnezeu! Legea este o armă puternică pentru a-i testa pe cei fărădelege; dar în poziţia care este a noastră, am terminat cu ea. „Astfel deci, fraţilor, noi nu suntem copii ai celei roabe, ci ai celei libere” (4:31). Aceasta este concluzia argumentului apostolului. Ce poate fi mai concludent? După legea însăşi, el contrazice toate lucrurile pentru care galatenii se foloseau de lege; şi înainte ca legea să fi fost dată pe Sinai, găsim această imagine remarcabilă a adevăratei poziţii a creştinului, în contrast cu cea a legalistului. Iudeul corespunde copilului servitoarei, fiind atunci de asemenea în robie. Apostolul arată că aceasta este şi partea inevitabilă a păgânului care doreşte să ocupe acest loc, şi dacă îl ocupă, va suferi şi mai mult consecinţele propriei sale nebunii. Este părăsirea libertăţii pentru a fi rob. „Dar ce spune Scriptura? „Izgoneşte pe femeia roabă şi pe fiul ei, pentru că fiul celei roabe nu va moşteni nicidecum cu fiul celei libere” (4:30). Vedem deci aici, în modul cel mai clar posibil, cum Dumnezeu Se împotriveşte tuturor acestor eforturi de a introduce legea între copiii femeii libere. Dimpotrivă, pentru copilul femeii libere, promisiunile Lui sunt asigurate de Dumnezeu Însuşi în Hristos înviat.

Este deci de cea mai mare importanţă să înţelegem clar poziţia noastră, şi să înţelegem ce ne-a dat Dumnezeu. El ne-a chemat, chiar dacă eram iudei, într-o cu totul altă stare decât supunerea faţă de lege. Ne-a făcut să devenim copii ai femeii libere şi ne-a introdus în libertate.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *